Autodeterminarea și secesionismul teritorial (partea I)

Victor POPA, doctor habilitat, profesor universitar (ORCID: 0000-0001-7152-9954)

Self-Determination and Territorial Secessionism (Part I) The right of peoples to decide their fate is one of the fundamental principles of international law, adopted in the context of the decolonization process of Africa and Asia after the Second World War. The interpretation of this principle from the point of view of the contemporary concept provides for the right to autonomy, including economic and cultural, but not separatism. The disintegration of the ex-USSR and ex-Yugoslavia sparked new discussions on the concept, largely influenced by non-legal factors. However, the right of peoples to self-determination should be reviewed only in the context of the other principles of international law and, in particular, the sovereign equality of states and their territorial integrity. Keywords: self-determination, separatism, secessionism, autonomy, people, nation, territory.

Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele constituie unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional, fiind adoptat în contextul procesului de decolonizare a Africii și Asiei după cel de-al Doilea Război Mondial. Interpretarea acestui principiu din punct de vedere al conceptului contemporan prevede dreptul la autonomie, inclusiv economică și culturală, dar nicidecum nu separatism. Destrămarea ex-URSS și a ex-Iugoslaviei a trezit noi discuții asupra conceptului respectiv, în mare a parte acest proces fiind influențat de factori non-juridici. Or, dreptul popoarelor la autodeterminare trebuie examinat doar în contextul celorlalte principii ale dreptului internațional, în special egalitatea suverană a statelor și integritatea teritorială. Cuvinte-cheie: autodeterminare, separatism, secesionism, autonomie, popor, națiune, teritoriu.

Dreptul la autodeterminare

În perioada 1989—1990 Europa fiind cuprinsă de valul unor transformări, schimbări politice, epocale, s-a prăbuşit imperiul socialist de tip sovietic, iar trei state multinaţionale, URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, sa-u dezintegrat transformându-se în 22 state noi. Odată cu aceasta sa-u declanşat conflicte etnice sângeroase (Rusia — Cecenia, Georgia — Abhazia, Armenia — Carabahul de Munte — Azerbaijan, Moldova — Transnistria, Iugoslavia — Bosnia-Herţegovina) soluţia tuturor problemelor fiind văzută în autodeterminare.1

Problema autodeterminării este destul de complicată, am spune chiar un teren periculos, cu diverse opinii şi nu întotdeauna ştiinţifice.

De la bun început trebuie înţeles că principiul autodeterminării este expresia dreptului popoarelor de a dispune de propriul teritoriu în scopul întemeierii statelor naţionale.

La o analiză atentă a criteriilor prin care se identifică un popor vom desprinde unele elemente definitorii: teritoriu comun; tradiţie istorică comună; identitate etnică, omogenitate culturală, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat ca popor. Dacă vom compara aceste elemente cu definiţia dată naţiunii, comunitate istorică de oameni, constituită pe parcursul formării comunităţii teritoriale, a relaţiilor economice, a limbii literare comune, a trăsăturilor specifice ale culturii şi psihologiei naţionale, vom observa o identitate care demonstrează o strânsă legătură între naţiune şi popor. Deci, poporul nu poate fi văzut pur şi simplu ca un ansamblu de indivizi care locuesc pe un anumit teritoriu. Dacă am admite aşa ceva, inevitabil ne-am trezi intr-o bună zi cu sute de „popoare“ care ar pretinde dreptul la autodeterminare.

Un răspuns clar la această întrebare îl oferă şi dreptul internaţional deoarece, el măsoară puterea atractivă a principiului de naţionalităţi, privit sub unghiul dreptului popoarelor de a dispune de ele însişi, drept care poartă denumirea de autodeterminare.

În afară de aceasta, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat în calitate de popor nu poate veni din presimţirile unor lideri sau a unor profeţi ci din individualitatea colectivă de natură naţională şi teritorială.

Cât priveşte teritoriul, şi acesta este indisolubil legat de popor, considerându-se teritoriu etnic, adica spaţiul în care în rezultatul unei îndelungate convieţuiri în comun ansamblul de indivizi s-au transformat în naţiune autodeterminându-se în stat.

Deci, omogenitatea etnică într-o zonă, regiune a unui stat naţional nu poate servi criteriu pentru autodeterminare.

Dreptul la suveranitate naţională sau autodeterminare aparţine popoarelor (naţiunilor) care corespund criteriilor menţionate.

Problema se complică în cazurile în care, pe teritoriul în care locueşte un popor, care pretinde autodeterminarea, mai trăesc şi alte popoare sau minorităţi sau în cazul în care, pe teritorii etnice ale unor popoare, în virtutea unor consecinţe istorice, sunt mutate popoare de altă origine. În ultimul caz răspunsul nu este prea complicat deoarece autodeterminarea pe teritorii străine nu este posibilă din considerente deja menţionate, teritoriul este indivizibil şi inalienabil. Cât priveşte primul caz, soluţionarea problemei trebuie să aibă loc în conformitate cu normele dreptului internaţional.

Există părerea că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminare este identificată cu independenţa. Întradevăr, expresia de la art.1 şi art.55 „respectarea principiilor drepturilor egale şi al autodeterminării“ se referă la dreptul poporului unui stat de a fi protejat de amestecul altui stat, drepturi egale se referă la state şi nu la indivizi.

În afară de aceasta trebuie să ţinem cont că la momentul apariţiei Cartei Naţiunilor Unite (1946) era în plină desfăşurare procesul decolonizării, exiistând popoare dependente, guvernate.

În Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice şi în Pactul asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, art.1 comun prevede că „toate popoarele au dreptul la autodeterminare în virtutea cărui ele îşi determină liber statutul lor politic şi îşi urmează propria dezvoltare economică, socială şi culturală“. Actul Final de la Helsinchi vorbeşte şi el de faptul că autodeterminarea este un drept al popoarelor.

Din aceste considerente este foarte important aprecierea justă a calităţii de popor, a teritoriului pe care acest popor s-a dezvoltat şi pe care pretinde autodeterminarea. În orice caz, trebuie ţinut cont şi de faptul că în documentele internaţionale, dreptul la autodeterminare este condiţionat de postulatul că nimic nu poate fi interpretat ca autorizând sau incurajând orice acţiune care ar putea dezmembra sau diviza în totalitate sau parţial integritatea teritorială sau unitatea politică a statelor suverane şi independente.

Dreptul la autodeterminare, de care dispun minorităţile naționale, presupune doar recunoaşterea specificului lor etnic şi dreptul la un anumit grad de autonomie culturală şi administrativă în cadrul unui stat. Dreptul internaţional acordă prioritate integrităţii teritoriale sau unităţii politice a statelor suverane şi independente. In regulă generală într-un stat unitar, organizarea administrativă a teritoriului este, şi ea unitară, ca aspect al egalităţii juridice a teritoriului statului. De la această regulă pot exista şi excepţii, dar numai dacă sunt recunoscute expres de Constituţie ori dacă legea fundamentală îngăduie legiuitorului ordinar să le stabilească.

Secesionismul teritorial

Autodeterminarea, în foarte multe cazuri, a încercat a fi utilizată de diferite grupări etnice luând ca baza principiului autodeterminării poparelor, în realitate însă îmbrăcând mantia separatismului politic pentru a ascunde intenţiile veritabile, pe care doresc să le realizeze.

Separatismul politic poate fi definit ca o mişcare politică, care are ca scop desprinderea dintr-un grup social constituit, sau desprinderea din teritoriul uni stat şi constituirea unei formaţiuni statale independente. (Transnistria — Republica Moldova, Republicile populare — Crimeea, Donețk și Lugansk în Ucraina). În unele cazuri scopul mişcării separatiste este obţinerea unei largi autonomii în cadrul unor statute speciale (găgăuzii în Republica Moldova).

Astfel fiind văzute lucrurile, trebuie să menţionăm că separatismul este specific unor grupări etnice, minorităţi naţionale care se deosebesc de etnia de bază care constituie statul respectiv şi exprimă tendinţa de a-şi declara autodeterminarea politică.

Separatismului contemporan îi sunt caracteristice activităţi programate în baza principiului autodeterminării, adesea ori utilizând forme violente care duc până la relaţii duşmănoase, activităţi teroriste, vărsări de sânge, războaie. Dar cum deja am observat din cele expuse anterior, autodeterminare politică nu se referă la grupările etnice ci la dreptul poarelor sau naţiunilor de a întemeia state, sau a-şi revindeca suveranitatea asupra teritoriilor naţionale. Separatismul se caracterizează mai mult prin tendinţa unui sau mai multor grupări etnice de a se desprinde din sistemul politic respectiv şi a crea un sistem politic propriu în detrimentul întregului popor.

Separatismul se caracterizează prin tendinţele unor minorităţi naţionale de a constitui formaţiuni statale. Este o situaţia destul de dificilă, dacă vom lua în consideraţie faptul că pe globul pământesc există circa 3000 de etnii, dintre care numai 300 sunt asociate în state sau diferite autonomii cu elemente statale.

Etnicitatea, ca forţă generatoare de conflicte etnice şi procese secesioniste a fost analizată de diverse abordări teoretice, însă etnicitatea nu presupune în mod obligatoriu apariţia unui conflict etnic sau a unui proces de secesiune. Etnicitatea este una din forţele care în moderaţie, susţine Donald L. Horowitz, ajută la construirea comunităţilor, dar în exces duce la distrugerea lor.2

Nu toate grupurile etnice însă, doresc să-şi creeze propriul stat pe teritoriul pe care îl ocupă, menționează Raul Marian, unele dorind să emigreze, altele să preia controlul statului în interiorul căruia coexistă sau doar să-şi mărească autonomia în cadrul acestuia, fără a-i contesta legitimitatea.3

În unele cazuri însă, etnicitatea este furnizorul de conflicte. Dintr-o perspectivă politică, conflictul etnic poate apărea atunci când grupul minoritar etnic se activează politic ca urmare a unor acţiuni discriminatoare ale guvernului central. Bineînţeles, astfel de acţiuni discriminatorii pot avea loc, mai ales în regimurile totalitare (URSS, Iugoslavia). Regimurile democratice se manifestă prin faptul că sunt create condiţii egale pentru toţi membrii societăţii, indiferent de origine etnică sau alte calităţi.

Se ştie că orice stat este un furnizor de scopuri comune, a căror producţie si furnizare este finanţată de toţi cetăţenii săi. Cu alte cuvinte, orice stat este un furnizor de bunuri publice. Dar dacă bunurile publice sunt scopuri comune, ele trebuie să presupună consensul. Şi cu cât un stat va furniza mai multe bunuri publice în favoarea tuturor, cu atât mai mult ar trebui să se menţină acest consens, fără ca să producă conflicte.

Pentru un conflict însă, nu este suficient ca un grup etnic să se simtă discriminat din punct de vedere economic, el trebuie să se identifice şi printr-o ideologie şi conducere unică, care poate îmbrăca forma unei mişcări sociale sau politice. Într-o astfel de situaţie, guvernul central poate opta pentru satisfacerea doleanţelor grupului etnic sau poate întreprinde o reprimare violentă a respectivei mişcări.

În primul caz este vorba despre o secesiune paşnică (autonomie culturală) ce apare prin modificări constituţionale şi alte reglementări normative. În cel de-al doilea caz deja se poate vorbi despre apariţia unui conflict etnic cu consecinţe pentru grupul etnic sau întreaga societate.

Astfel, putem susţine ca la baza separatismului se află doua dimensiuni, una economică şi alta politică. Discriminarea economică este o condiţie suficientă, dar nu neapărat necesară, pentru ca violenţele inter-etnice să izbucnească într-un anumit stat. Discriminarea politică are consecinţe mai grave deoarece, grupările etnice în aceste cazuri apelează la o separare care duce până la autodeterminare.

Cele două dimensiuni, politică şi economică, pot fi identificate uşor în două procese de secesiune care au dus la destrămarea a două federaţii pe continentul european. În cazul Cehoslovaciei a contat foarte mult dimensiunea economică, în timp ce în cazul Iugoslaviei predominantă a fost dimensiunea politică, deşi se poate vorbi şi de nuanţe de factură economică.

Majoritatea statelor care au experimentat procese de secesiune s-au confruntat simultan cu două dinamici ce au interacţionat şi au intensificat conflictul etnic: politicieni care au folosit identitatea etnică ca factor mobilizator pentru a obţine suportul şi a-şi îmbunătăţi poziţia în cadrul grupului etnic şi teama de insecuritate, sau dilema de securitate a grupurilor etnice.

Procesul de tranziţie de la un regim totalitar şi o economie socialistă la un regim democratic şi o economie de piaţă intensifică aceste procese competitive deoarece creează oportunităţi pentru politicieni de a se folosi de identităţile etnice pentru câştiguri politice şi măreşte gradul de pericol resimţit de diversele grupuri etnice.

În cadrul statelor multietnice, identitatea etnică poate servi liderilor anumitor grupuri etnice ca mijloc de atingere şi menţinere a puterii politice. Deoarece membrii unui grup etnic sunt interesaţi de acele politici ce afectează direct respectivul grup, liderii acelui grup vor încerca să dezvolte acele politici ce favorizează grupul, frica de a pierde suport determinându-i să adopte poziţii din ce în ce mai intransigente în favoarea grupului pe care îl reprezintă, dezvoltându-se un proces de supralicitare a problemei etnice.

Acest proces de „supralicitare etnică“ reprezintă o situaţie în care elite aflate în competiţie încearcă să valorifice cât mai bine interesele unui grup în defavoarea altora. Competiţia politică pentru suportul unui grup etnic va creşte probabilitatea unor conflicte etnice. Când un guvern discriminează un anumit grup în favoarea altuia sunt create condiţiile pentru conflicte etnice şi sentimente separatiste. Când supralicitarea etnică se dezvoltă printre politicieni ce reprezintă interesele unui grup etnic ce nu se află la putere şi este subiectul unor discriminări din partea altui grup etnic (ce deţine puterea politică), acest proces de supralicitare conduce frecvent spre cereri de autonomie sau secesiune.

Aşadar, procesele separatiste şi conflictele etnice, atunci când apar, sunt determinate şi întreţinute de o serie de factori şi condiţii, precum:

• rolul partizan al statului (ce favorizează un grup etnic în detrimentul altuia);

• a unor structuri slabe de mediere a conflictului (statul este controlat de un singur grup etnic celelalte fiind discriminate);

• a unor probleme de încredere între diversele grupuri etnice din interiorul unui stat;

• a unei dileme de securitate între aceste grupuri (insecuritate economică, fizică, politică resimţită de un grup etnic);

• a intervenţiei unor patroni externi atraşi în conflict de grupul mai slab pe baza unor motive ideologice, de identitate etnică, morale.

O analiză a factorilor şi condiţiilor care declanşează separatismul ca mişcare social-politică permite clasificarea lor după anumite criterii:

1) Criterii teritoriale, legate de unele consecinţe istorice (deportarea unor popoare, cum ar fi tătarii din Crimeea; lipsa unor frontiere administrative clare; dezmembrarea grupului etnic etc.);

2) Criterii politice, generate de lupta pentru putere la nivel local, regional şi central; lupta minorităţii pentru aprecierea statului său politic; lupta pentru recunoaşterea unei largi autonomii sau chiar a independenţei; promovarea unor interese geo-politice şi strategice a altui stat (Transnistria);

3) Criterii socio-economice, care izvorăsc dintr-un grad înalt de sărăcie a statului şi a unui nivel de viaţă scăzut a minorităţilor etnice;

4) Criterii juridice, izvorâte din cadrul legislativ neefectiv, nivelul înalt al corupţiei şi criminalităţii, lipsei unei garanţii juridice adecvate privind protecţia drepturilor minorităţilor etnice;

5) Criterii demografice, care se manifestă într-o concentrare masivă a unei etnii pe un anumit teritoriu (albanezii în provincia Kosovo);

6) Criterii cocio-culturale, care generează conflicte legate de limba oficială vorbită, tradiţii, obiceiuri, religie.

Deoarece separatismul este un fenomen internaţional, în dependenţă de criteriile care-i stau la bază, şi factorii care le-au declanşat, el poate fi grupat în 6 zone geografice, fiecare zonă având unele particularităţi specifice.

-1- Zona Europei Occidentale. Mişcări separatiste sunt înregistrate în Irlanda (Marea Britanie), Ţara Bascilor, Catalonia (Spania), Corsica (Franţa), Valonia şi Flandria (Belgia), Cipru. În această zonă Separatismul are un caracter mai mult etno-confesional în care predomină criteriul socio-economic. De regulă, scopul mişcărilor separatiste din această zonă nu este detaşarea din structura statului şi crearea unei formaţiuni statale. Scopul lor este de a obţine o largă autonomie naţional-culturală şi economică în interiorul statelor din care fac parte. Majoritatea populaţiei din zonele respective nu agreează perspectiva de a se separa într-un stat separat, mai mult în perioada în care statele respective fac parte din Uniunea Europeană, care evoluează spre o structură nouă statală. Cipru face o excepţie, fiind vorba de o reîntregire a insulei care a fost divizată în 1974 în doua zone autonome, o zona a ciprioţilor greci controlată de Guvernul Cipriot recunoscut pe plan internaţional (59% din pământul insulei) şi o zona a ciprioţilor turci (37% din insulă). Zonele sunt separate printr-o zonă tampon controlată de ONU (4% din insulă).

-2- Zona Europei Centrale şi de Est. În această zonă mişcări separatiste sunt înregistrate în Cosovo, Macedonia, Serbia, Bosnia, România (maghiarii din Transilvania), Republica Moldova (Transnistria, Găgăuzia), Georgia (Abhazia, Osetia), Azerbaigan, Armenia, Cecenia, Daghestan, Ucraina (Crimeea, regiunile Donețc, Lugansc). În această zonă separatismul se deosebeşte considerabil de cel din zona Europei Occidentale, deoarece scopul mişcărilor separatiste este de a se autodetermina în unităţi statale suverane şi independente. În acest sens există şi precedente prin care se încalcă normele dreptului internaţional privind statutul unor anumite teritorii. Astfel, SUA şi majoritatea statelor Uniunii Europene, au recunoscut minoritatea albaneză Kosovo ca stat suveran şi independent, care s-a autoproclamat pe teritoriul naţional al Serbiei la 17 februarie 2008 sub denumirea de Republica Kosovo, în pofida tuturor normelor dreptului internaţional care reglementează integritatea teritoriilor naţionale ale statelor.

În componenţa Azerbaidjanului se afla regiunea Carabahul de Munte populată preponderent de armeni. A fost suficient ca în 1988 Consiliul regional al Carabahului de Munte să se adreseze Sovietului Suprem al URSS cu rugămintea ca regiunea să fie transferată în componenţa Armeniei, ca să apară un conflict sângeros între Azerbaidjan, Carabahul de Munte şi Armenia. În 1992 Consiliul regional Carabahul de Munte sa grăbit să se declare republică independentă ceea ce a tensionat şi mai mult conflictul care sa transformat într-un război ce a durat mai mult de trei ani şi care sa soldat cu zeci de mii de morţi şi un val uriaş de refugiaţi

Este de menţionat faptul că în conflicte de genul acesta sunt antrenate popoare care îndeplinesc toate condiţiile pentru a beneficia de dreptul la autodeterminare. În unele regiuni din zona respectivă separatismul sa manifestat foarte violent, (Cecenia, Abhazia, Transnistria, Serbia, Bosnia) în care forţele separatiste dispun de armament, controlează teritorii, au organizat referendumuri, dispun de constituţii, şi alte atribute specifice formaţiunilor statale. Semnificativ în acest sens este cazul Crimeei din Ucraina care în baza unui referendum organizat la 16 martie 2014, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională, și-a declarat independența și a cerut aderarea la Federația Rusă. Deși anterior Rusia a semnat tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta4 prin care garanta integritatea teritorială a Ucrainei, Duma de stat a Rusiei a recunoscut suveranitatea ți independența Crimeei și a acceptat-o în componența Federației ruse, astfel având loc defapt, o anexare sau un rapt teriotorial din cadru unui stat suveran și independent. Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de către UE, țările membre ale G7 5, OSCE, NATO si ONU drept o anexare ilegală, care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, un referendum.

-3- Zona Asiei Mijlocii (islamică). Aici separatismul se manifestă în regiunea Kurdistan care se întinde pe teritoriul mai multor state, regiunea Badaşhanul de Munte (Tadjichistan), provincia Belugistan (Pachistan), Ieimenul de Sud, regiunea Cittagong (Bangladej), Irak, regiunile de nord ale Afganistanului. Mişcările separatiste din această zonă sunt islamice, deoarece toate statele nominalizate au la bază un fundament religios comun — islamul. În această zonă se înregistrează atât mişcări separatiste etnice, cum ar fi kurzii din Turcia, Irak, Iran şi Siria care luptă pentru identitatea sa etnică şi constituirea statului Kurdistan, cât şi mişcări care au la bază divergenţe religioase, cum ar fi suniţii şi şiiţii în Irac.

În zonă există dispute teritoriale şi între state cum ar fi Bahreinul şi Qatarul care pretind asupra Insulelor Hawar. Proprietatea Kuweitului asupra insulelor Qaruh si Umm al Maradim este disputată de Arabia Saudită. Iranul ocupă doua insule în Golful Persic revendicate de Emiratele Arabe Unite.

-4- Zona Asiatică. Mişcări separatiste sunt înregistrate în statele indiene Jammu, Kashmir, Punjab, Nagaland, şi Assam, în Sri Lanca de nord, regiunile Karen şi Shan Magwe în Birma, Timorul de Est din sudul Philippiniei şi Irian Jaya partea de de sud a Noii Guinei din Indonezia, Tibet şi Xinjiang din China. Rădăcinele conflictelor se află în perioadele precoloniale şi care au renăscut după obţinerea independenţei. De exemplu, Kashmir este format din mai multe regiuni şi este numit „Jammu & Kashmir“ după cele mai populate două regiuni din stat. Alte regiuni cum ar fi Ladakh, Gilgit, Baltistan si Skardu. Pakistanul a integrat multe din aceste regiuni în 1947 (unele părţi au fost luate de China). Cea mai mare porţiune din statul original Jammu & Kashmir a rămas ca stat în India. India şi Pakistan mai au şi probleme de împărţire a apelor cu privire la râul Indus River (Wular Barrage). India are dispute de graniţă şi cu China.

-5- Zona Africană. Aici vom nominaliza Sudanul de Sud, provincia Kabinda din Angola, Somaliul de nord, Insulele Comore, provincia Cvazu-Natali în Africa de sud, Ruanda şi Burundi. În această zonă problemele conflictuante sunt identice cu cele din zona asiatică, deosebire servind doar faptul că în această zonă statele conflictuante au dobândit independenţa cu mult mai târziu şi de aici o actualizare mai târzie a conflictelor. Zona se caracterizează şi printr-o organizare mai slabă a mişcărilor separatiste de cât în zona asiatică, deoarece multe etnii africane până în prezent duc o viaţă primitivă ce nu le permite de a se organiza în formaţiuni puternice. Unele frontiere dintre state au un caracter întâmplător, marcate chiar cu „rigla“ fiind astfel dispersate mari grupări etnice.

În Kongo a avut loc un lung război civil, la fel şi în Liberia războiul civil a durat 14 ani; ciocniri violente sau înregistrat în Sierra Leone. Etiopia si Somalia au dispute teritoriale asupra Ogadenului, iar majoritatea frontierei din jumătatea sudică a graniţei cu Somalia este o linie administrativă temporară. Etiopia si Eritrea se bat pentru a-şi disputa triunghiul de teritoriu din Badme. Doborârea, în condiţii neelucidate, în noaptea de 6 aprilie 1994, a avionului care transporta preşedinţii ruandez si burundez a marcat începutul unui masacru între triburile hutus şi tutsi din Ruanda şi Burundi care sa finalizat cu 800 000 morţi.

-6- Zona Americană. Ca exemple privind separatismul din această zonă serveşte provincia canadiană Quebek, statul Chiapas din Mexic, regiunea autonomă Groenlanda care aparţinue de statul Danemarka din Europa, Insula Nevis din Federaţia Saint-Kitts. Continentul American în prezent este cel mai puţin afectat de mişcările separatiste, ceea ce se explică prin caracterul emigrant al statelor de pe continent, ceea ce exclude conflicte majore cu aborigenii care constituie în prezent o parte neînsemnată, din punct de vedere numeric. O altă cauză este dominaţia masivă a unei grupe etnice în cadrul fiecărui stat, cum ar fi: în America de Nord — englezii; în Brazilia — portughezii; spaniolii în majoritatea statelor americane.

Canada este o excepţie, deoarece a fost colonizată de 2 naţiuni europene englezii şi francezii care se află astăzi în conflict de separare promovat de provincia franceză Quebek. În 1995 un referendum desfăşurat în provincie a acumulat 49,4 % pentru autodeterminarea Quebecului.

După cum putem observa, aria politico-geografică a conflictelor inter-etnice, are o influenţă serioasă asupra naşterii mişcărilor separatiste în lume. Analizând obiectul conflictelor, observăm că subiecţii antrenaţi în procese conflictuante pot fi divizaţi în 4 grupe majore:

1) Popoarele care doresc obţinerea independenţei prin autodeterminare;

2) Grupele etnice care doresc o largă autonomie teritorială;

3) Grupele etnice care provoacă nelegitim separare teritorială;

4) Statele care au probleme privind demarcarea frontierelor.

(va urma)