Oportunitatea punerii în aplicare a unor instituții ale justiției tranziționale în contextul procesului de reconciliere ale unei societăți post-conflict: aspect comparat (partea I)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar

Opportunity of Implementing Certain Institutions of Transitional Justice in the Context of the Reconciliation Process of a Post-Conflict Society: Comparative Aspect (part I) The implementation of transitional justice institutions is a complicated process, but nevertheless dynamic, conditioned by various factors, including political, legal, historical, religious, etc. Thus, this process cannot be a uniform one, and this fact inevitably conditions the effects that are produced in relations with the respective society. Traditionally, experts in the field are divided into two groups – adepts of judicial prosecution and supporters of amnesty processes in the forms existing in the context of transitional justice. This is also beneficial for the Republic of Moldova. There are two sensitive moments that require the transitional justice concept – the unresolved “Transnistrian” conflict and the society divided for political criteria. Keywords: transitional justice, conflict, reconciliation, lustration, amnesty, prosecution.

Punerea în aplicare a instituţiilor justiţiei tranziţionale este un proces complicat, dar totodată dinamic, care este condiţionat de diverşi factori, inclusiv de ordin politic, juridic, istoric, religios etc. Astfel, acest proces nu poate fi unul uniform, fapt ce inevitabil condiţionează efectele produse în raport cu societatea respectivă. Tradiţional, experţii în domeniu se împart în două grupe — adepţi a urmăririlor judiciare şi susţinătorii proceselor de amnistie în formele existente în contextul justiţiei tranziţionale. Acest lucru este benefic şi pentru Republica Moldova care are două momente sensibile ce impun conceptul justiţiei tranziţionale — conflictul „transnistrean” nesoluţionat şi o societate dezbinată pe criterii de ordin politic. Cuvinte-cheie: justiţie tranziţională, conflict, reconciliere, lustraţie, amnistiere, urmăriri judiciare.

Introducere

Sfârşitul „războiului rece“ ce a dus la apariţia unui număr important de state suverane, subiecte de drept internaţional, printre care se enumeră şi Republica Moldova, a pus în fata acestora o provocare sensibilă — construirea relaţiilor şi raporturilor cu alte state şi organisme internaţionale, inclusiv state care anterior erau metropole, relaţiile fiind construite pe verticală, în baza normelor dreptului internaţonal. Practica demonstrează că apariţia noilor state, pe parcursul întregii istorii, s-au soldat cu declanşarea unor conflicte armate, de regulă non-internaţionale. În unele cazuri aceste conflicte erau efectul direct al implicării unor actori politici din exterior sub diverse forme, fie este vorba despre implicarea directă a forţelor armate ale unui stat, fie este vorba despre o impliare indirectă, caracterizată prin conceptele „control efectiv“ sau „control general“, concepte ce vin să determine în special statul responsabil pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Studiul propus se v-a axa pe cazul Republicii Moldova, dar evident că v-om face o analiză comparativă cu cazurile altor state, inclusiv din Europa, America Latină şi Africa. Nu este vorba despre un studiu general şi ambiguu, avem în vedere analiza unui segment îngust al instituţiei justiţiei tranziţionale, în contextul în care procesul de punere în aplicare a mecanismelor acesteia este unul strâns legat de tradiţiile statelor, iar uneori chiar şi a regiunilor respective, astfel, lăsându-şi amprenta, care nu de fiecare dată este una pozitivă. Aceasta, la rândul său, în cazul unor efecte pozitive, poate duce la crearea unor condiţii veritabile pentru instaurarea unui dialog durabil, chiar dacă uneori de durată, dar cu finalităţi concrete şi benefice pentru societate.

Aspecte ce ţin de cazul „transnistrean“ în contextul angajamentelor asumate de Republica Moldova la nivel internaţional

Să ne axăm pe un segment foarte important în sistemul justiţiei tranziţionale — reforma sectorului de securitate, care face parte din reformele instituţionale. Am vorbit de mai multe ori că democratizarea unei societăţi post-conflict este greu de imaginat în lipsa unor programe concrete ce au ca obiectiv democratizarea societăţii. Printre acestea se enumeră şi una din instituţiile justiţiei tranziţionale — DDR (democratizare, dezarmare şi reîncadrare). Practica altor state arată că acest proces este unul destul de fragil şi impune implicarea societăţii in integrum, prin diverse programe, activităţi, care pot fi asigurate doar în cadrul unui dialog cu participarea autorităţilor şi a societăţii civile.

Referindu-ne la Republica Moldova, în special în contextul conflictului „transnistrean“, trebuie puse accentele pe etapele şi obiectivele principale, dar şi pe consecutivitate. Pornim de la aceea că în pofida faptlui că Chişinăul nu deţine un control asupra teritoriului respectiv, iar forţele armate ale Rusiei nu constituie forţe de ocupaţie în sensul strict al dreptului internaţional, apare întrebarea — cine poartă răspundere pentru încălcarea unor drepturi elementare ale cetăţenilor din această regiune? Da, experţii autohtoni deseori fac declaraţii răsunătoare despre faptul că Rusia ar fi ocupat acel teritoriu, ba mai mult, fac referinţă la hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 14 din 02.05.2017, prin care s-a dat răspuns la sesizarea privind interpretarea articolului 11 din Constituţia Republicii Moldova referitor la neutralitate, dat fiind că textul hotărârii conţine şi referinţe la staţionarea ilegală ale forţelor armate străine pe teritoriul Republicii Moldova. Aici ar trebui să venim cu unele precizări.

Pornim de la faptul că Curtea s-a referit la întrebarea adresată în sesizare — de a da interpretare articolului 11 din Constituţia Republicii Moldova privind neutralitatea şi nicidecum nu s-a referit la statutul forţelor armate ale Federaţiei Ruse pentru a le aribui statut de forţă de ocupaţie. Aceasta însă nu înseamnă că Chişinăul nu trebuie să insiste pe toate căile diplomatice asupra retragerii forţelor respective de pe teritoriul Republicii Moldova şi înlocuirea formatului actual de pacificatori cu unul civil cu mandat internaţional. Lucrurile trebuie să meargă concomitent — demersurile diplomatice privind retragerea forţelor străine şi dialogul cu autorităţile din regiune pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, dar, de ce nu, şi a intereselor Republicii Moldova în zonă. Faptul că Chişinăul nu deţine un control în zonă nu face automat ca forţele respective, prezenţa cărora este reglementată prin acordul semnat între Chişinău şi Moscova în 1992, să fie declarate forţe de ocupaţie. Or, dreptul de ocupaţie este expres reglementat de dreptul internaţional umanitar, fiind aplicabil inclusiv conflictelor armate contemporane, dar, în egală măsură, deşi în mare parte prin analogie şi operaţiunilor de menţinere a păcii. Şi în acest context, un moment important. Pentru a pune pe umerii Rusiei responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului în regiune, trebuie să demonstrăm că Rusia deţine un control efectiv în zonă, nu doar unul general, care, a propos, este recunoscut şi confirmat de experţi. Ne referim la „controlul general“ recunoscut, doar că acesta nu este suficient pentru a atribui Rusiei întreaga responsabilitate pentru încălcările comise în regiunea „transnistreană“.

Revenind la hotărârea Curţii Constiţionale şi încercarea de a aduce în calitate de argument pentru a atribui statutul de forţe de ocupaţie trupelor armate ale Federaţiei Ruse, staţionate în zonă, reamintim că în cazul dat se aplică norma imperativă de drept internaţional — statul nu poate face referinţă la prevederile naţionale, inclusiv constituţionale, pentru a argumenta neîndeplinirea obligaţiilor asumate la nivel internaţional. Iar realitatea juridică este că trupele militare ruse au fost dislocate pe teritoriul Republicii Moldova pe timpul URSS, iar ulterior nu a fost semnat un acord între Republica Moldova şi Federaţia Rusă, prin care ar fi fost stabiliţi termenii în care forţele armate ruse să fie evacuate de pe teritoriul Republicii Moldova. Ce ţine de formatul de participanţi, aici situaţia este şi mai expresă — contingentul militar respectiv este amplasat în baza acordului dintre Chişinău şi Moscova, încheiat în iulie 1992.

Totodată, faptul că trupele militare ruse nu constituie forţe de ocupaţie poate fi argumentat şi prin exemple de recunoaştere a statutului de forţe de ocupaţie în sensul dreptului internaţional contemporan probat prin diverse exemple — jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru ex-Iugoslavia, a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU, dar, în egală măsură şi a cadrului naţional al statelor vizate.

Aşa, în 2005, Curtea Internaţională de Justiţie, în speţa privind activităţile armate pe teritoriul Congo, a considerat că definiţia ocupaţiei înscrise în art. 42 a Regulamentului de la Haga (1907) reflectă dreptul internaţional cutumiar.1 Curtea a aplicat această definiţie în cadrul analizei formulărilor făcute de RD Congo, inclusiv acuzaţiile de încălcare a dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva (1949) din partea Ugandei.

Un alt exemplu ce merită a fi adus, este speţa privind formaţiunile militare şi paramilitare pe teritoriul Nicaragua, examinată în 1986. În cadrul examinării speţei în cauză, Curtea a aplicat principiul „controlului efectiv“ pentru a stabili responsabilitatea SUA privind implicarea în conflictul de pe teritoriul Nicaragua, constatând:

„… articolul 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 enunţă unele reguli care trebuie aplicate în conflictele armate fără caracter internaţional. Nu prezintă dubii că aceste reguli constituie la fel, în caz de conflict armat internaţional, un minimum necesar unor asemenea conflicte; este vorba despre reguli, care, în viziunea Curţii corespund celor ce au fost numite de ea în 1949 „consideraţiuni elementare de umanitate“ în speţa strâmtoarea Corfu, 1949“.2

În anul 2004 Curtea Internaţională de Justiţie adoptă Avizul consultativ privind consecinţele juridice ale edificării unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, astfel reconfirmând aplicabilitatea dreptului de ocupaţie în această zonă.3

Şi Tribunalului Internaţional Penal pentru ex-Iugoslavia poate fi citat în acest sens. Aşa, în speţa Naleticić şi Martinović,4 o Cameră de Prima Instanţă a Tribunalului, pentru a stabili dacă este situaţie de ocupaţie în sensul Convenţiei IV de la Geneva (1949), se bazează pe o abordare particulară a art. 4 al acestei convenţii, conform căruia dispoziţiile Convenţiei IV de la Geneva dedicate ocupaţiei se aplică din momentul în care forţele inamice exercită puterea asupra persoanei protejate. Criteriul depinde în aşa fel de puterea exercitată asupra persoanelor mai degrabă ca un control exercitat asupra unui teritoriu, după cum fixează Regulamentul de la Haga 1907).

Dreptul internaţional umanitar de ocupaţie este chemat să reglementeze modul de conduită în timpul acţiunilor militare de ocupare şi după instaurarea acesteia şi nu este preocupat de legalitatea acestei instaurări. Putem observa că este exact cazul Irakului, forţele coaliţiei au ocupat teritoriul Irakului şi numai după aceasta Consiliul de Securitate a elaborat rezoluţia 1483 din 22 mai 2003 care recunoaşte aceste state ca forţă de ocupaţie sub comandament unic înzestrându-le cu drepturile şi obligaţiile respective.5

În cazul Republicii Moldova deseori se face referinţă la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special la speţa Ilaşcu şi alţii (2004), fără a se lua în consideraţie faptul că Înalta Curte nu deţine competenţa în materie de drept de ocupaţie. În examinarea adresării privind încălcarea unui drept prevăzut de Convenţia de la Roma (1950), Curtea reiese din determinarea faptului cine deţine conrolul efectiv în această zonă. A propos, din start trebuie să menţionăm că există o deosebire în interpretarea dată de Curtea Internaţională de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitor la cele două concepte — control efectiv şi control general. În cazul Ilaşcu prezintă interes opinia separată a judecătorului francez, care face o comparaţie între situaţia din regiunea „transnistreană“ a Republicii Moldova şi cea din Cipru de Nord, aflat sub regim de ocupaţie ale forţelor armate turceşti.

În egală măsură putem face referinţă la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în raport cu încălcările unor drepturi pe teritoriul Irakului de către militarii britanici. Curtea nu face, dar nici nu ar putea face, referinţă la dreptul de ocupaţie, ea reiese din faptul încălcării unor drepturi prevăzute de Convenţia de la Roma (1950) comise de cetăţenii Marii Britanii, în baza principiului extrateritorialităţii. Aşa, de exemplu, în speţa Al-Jedda v. Regatul Unit,6 Curtea a complicat un pic chestiunile, sugerând că o rezoluţie a Consiliului de Securitate adoptată în baza Capitolului VII al Cartei ONU nu justifică ea însăşi detenţia, cel puţin ca aceasta să fie explicit prevăzut şi că detaliile regimului de detenţie să fie precizate sau ca statul vizat să fi derogat de la art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO).7 Această abordare duce la concluzia că, dat fiind faptul că statele au obligaţii în baza CEDO, ele nu pot proceda la detenţia indivizilor pentru raţiuni de securitate, fără ca Consiliul de Securitate să le fi acordat mandat şi ca acesta să fi adus precizările necesare, pe care, a propos, Curtea nu le-a precizat. Conform acestei interpretări a hotărârii Al-Jedda, este imposibil pentru un stat parte la CEDO de a justifica detenţia unui individ care nu este bănuit de comiterea unei infracţiuni penale, doar dacă Consiliul de Securitate nu creează explicit o obligaţie de detenţie şi nu a precizat-o, oricare caz o rezoluţie a Consiliului de Securitate cu titlu de capitol bazat pe art. 5 al CEDO prin operarea art. 103 al Cartei ONU.

Concluzionând argumentele expuse, considerăm necesar ca Chişinăul să meargă pe calea demonstrării faptului că Rusia deţine un „control efeciv“ în zonă, astfel atribuind responsabilitatea pentru încălcările prevederilor Convenţiei de la Roma (1950) Rusiei, ceea ce, în opinia noastră v-a impune Moscova să intervină mai ferm în situaţia din stânga Nistrului, dar şi să fie mai deschisă pentru dialog cu Chişinăul pentru a asigura de comun acord respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor Republicii Moldova, dar, în egală măsură, şi a celor străini aflaţi pe terioriul din stânga Nistrului. Aceasta, la rândul său, nici într-un caz nu înseamnă întreruperea dialogului direct Chişinău-Tiraspol, doar într-un context, în care, regulile de joc v-or fi destul de clare, iar obiectivele propuse reale şi previzibile.

 

Reforma sectorului de securitate

Reforma instituţională pentru prevenirea încălcărilor grave constituie un element important al justiţiei tranziţionale. Aceste reforme vizează prevenirea conflictelor violente şi încălcările grave ale drepturilor omului, eliminând sau transformând condiţiile structurale anterioare. Dat fiind că încălcările grave şi sistematice ale drepturilor omului constituie faptele principale ale forţelor de securitate ale statelor sau ale grupurilor armate non-etatice, rapoartele între justiţia tranziţională, DDR şi reforma sectorului de securitate (RSS) rămâne a prezenta un interes special pentru studiul în cauză.

Conform ansamblului de principii pentru a lupta contra impunităţii, elaborate de ONU, Principiul 36: „se convine că statele i-au toate măsurile necesare, inclusiv reforme legislative şi administrative pentru a garanta că instituţiile publice sunt organizate în aşa mod, ca să poată garanta respectarea statului de drept şi protecţia drepturilor omului. Ca minimum, se convine că statele administrează următoarele măsuri: (a) responsabilii publici şi funcţionarii ce sunt personal responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, în special acei ce fac parte din forţele militare, de securitate, poliţie, informaţie şi justiţie, nu v-or putea să rămână în serviciul instituţiilor statului. Concedierea lor v-a respecta imperativele dreptului de fond şi de formă şi principiul non-discriminării. Persoanele oficiale inculpate de răspundere individuală pentru încălcări grave ce relevă din dreptul internaţional v-or fi concediaţi din funcţiile sale oficiale pe parcursul urmăririlor judiciare îndreptate împotriva lor“.8

A se vedea în egală măsură Principiul 36 (c) şi (e), conform cărora „controlul civil al forţelor militare şi al forţelor de securitate, precum şi organismele de informaţii trebuie să fie asigurate şi, dacă este necesar, stabilite sau restabilite. La acest final, se v-a conveni că statele instituie instituţii eficace care v-or incadra civili în forţele militare şi de securitate şi organismele de informaţii, inclusiv instanţe de supraveghere legislativă. Se v-a conveni că responsabilii oficiali şi funcţionarii, în special cei din sectoarele militare, de securitate, poliţie, de informaţii şi justiţie preiau o formare exhaustivă şi permanentă asupra drepturilor omului şi, cazul corespunzător, asupra normelor dreptului umanitar şi punerea în aplicare a acestor norme.“9

Conform directivelor Comitetului de ajutor pentru dezvoltare (CAD) al OCDE asupra directivelor ce vizează RSS, este vorba „de transformarea sistemului de securitate, care include toţi protagoniştii, rolul acestora, responsabilităţile şi acţiunile în ansamblul său, pentru a gestiona şi a monitoriza sistemul, în dreptul bazat pe norme democratice şi principii solide de bună guvernare.“10 Aceşti protagonişti cuprind forţele naţionale de securitate, instanţele de direcţie şi de supraveghere a securităţii, instituţiile de justiţie şi de aplicare a legilor, precum şi grupurile armate non-etatice, armatele de eliberare, de guerila, miliţiile partidelor politice şi organizaţiile de securitate private.

RSS vizează să furnizeze o securitate umană şi publică eficace şi eficientă în cadrul unei guvernări democratice. Ea vizează restabilirea controlului legitim al statului de recurgere la forţă şi să reglementeze dificitul de securitate material şi uman. Din punct de vedere al justiţiei, RSS vizează să restabilească integritatea sistemului de securitate, să promoveze legitimitatea sa şi să abiliteze cetăţenii, astfel, transformând sistemul din unul de abuz în unul respectuos şi protector al drepturilor omului. La nivel operaţional, este vorba despre formarea în materie de gestionare a securităţii publice şi ameliorarea capacităţilor organizaţiilor societăţii civile în materie de supraveghere judiciară. Procedurile de screening, de exemplu, pot afecta membrii noi sau actuali ai forţelor armate, dintre care unii pot veni din grupuri armate care au participat la război.

DDR posedă un raport ce intersectează cu RSS. DDR poate fi utilizat la prima etapă pentru a pune capăt sau a restricţiona un conflict violent. Eşecul programelor DDR, în special eşecul reintegrării, poate avea o incidenţă profundă în raport cu securitatea şi duce la tulburări interne, precum şi la o creştere a activităţilor criminale. Deciziile ce vizează numărul combatanţilor ce trebuie demobilizaţi, la fel şi acei ce v-or rămâne sau care v-or fi admişi în rândurile forţelor de securitate, determină parametri importanţi ai reconstrucţiei şi a reformei sectorului de securitate. Criteriile de intrare într-un program DDR şi modalitatea în care are loc alegerea serviciului şi care sunt prezentate combatanţilor, ar putea constitui stimulenţi sau invers, de reintegrare în rândul forţelor armate, ceea ce, la rândul său, ar putea avea un impact asupra reprezentării femeilor sau a minorităţilor în sectorul de securitate.

Programul DDR operează între timp în paralel la iniţiativele RSS, fără a se conecta la acestea. Această absenţă de coordonare şi de coeziune între aceste eforturi de restabilire a păcii ar putea duce la restabilirea în funcţie din domeniul sectorului de securitate a unei persoane culpabile de încălcări grave ale drepturilor omului. Iată un exemplu, în Uganda, Taban Amin, fiul fostului dictator ugandez, a fost acuzat de comiterea unor încălcări grave ale drepturilor omului. Între timp, acesta a beneficiat de o amnistie în baza legii privind aministia în Uganda, care îi oferă o protecţie în raport cu o posibilă urmărire în viitor. Astfel, i-a fost deschisă calea pentru a i se oferi un post din cadrul forţelor de securitate. Asemenea tip de situaţie deminuiază încrederea publicului faţă de instituţiile din sectorul de securitate şi poate, în egală măsură, institui o neîncredere în rândurile forţelor armate.11

Justiţia locală şi reconcilierea

Justiţia şi reconcilierea locală vin ca surse informale la ceremoniile tradiţionale şi unele ce au avut loc în multe state de pe continentul african, cum sunt Rwanda, Sierra Leone, Mozambic sau Uganda. Aceste procese, cunoscute ca „justiţie reparatorie“, sunt uneori descrise ca un demers din partea justiţiei care ar cuprinde în mod direct victimele şi comunităţile în definiţia responsabilităţilor şi obligaţiilor celor culpabili.“12 Trebuie să recunoaştem faptul că apoi procesele locale de justiţie şi reconciliere conţin elemente ale justiţiei reparatorii, ele acoperă, în egală măsură, funcţiile de alte măsuri ale justiţiei tranziţionale, urmăririle sau pedeapsa persoanelor culpabile, prestarea reparaţiilor victimelor, cronica adevărului şi reforme instituţionale. Aceste procese locale au servit la promovarea încrederii între foştii combatanţi şi comunităţile acestora. În Mozambic, de exemplu, ceremoniile de purificare oferă foştilor combatanţi o cale de reintegrare în comunităţi, prin repudierea violenţei, confesiunea exactităţii lor şi aportul victimelor sau familiilor victimelor, de o formă de reparaţie.13

În unele cazuri, procesele locale sunt mai eficiente pentru a face faţă unui număr mai mare de culpabili, în timp ce natura lor comunitară le face mai accesibile şi legitime în raport cu alte măsuri ale justiţiei tranziţionale. Însă, aceste procese locale pot, în egală măsură, să dezvăluie problematica cu care se confruntă obiectivele justiţiei şi ale reconcilierii. În primul rând, procesele locale operează în afara sistemelor oficiale legale, astfel, nerespectând deseori normele de drept naţional şi internaţional, drepturile omului, în special normele procesuale de fond şi de formă. În al doilea rând, aceste procese locale nu sunt frecvent făcute pentru a lua în consideraţie încălcările grave ale drepturilor omului, în special crimele de război, crimele contra umanităţii sau genocidul. De exemplu, tribunalele gacaca tradiţional se axează în mare parte asupra chestiunilor de ordin civil.14 În al treilea rând, procesele locale reproduc frecvent particularităţile faţă de femei şi alte prejudecări prezente în viaţa şi tradiţiile comunitare. Şi-n final, odată ce procesele locale ar putea constitui o opţiune specială corespunzătoare de a substitui urmăririle penale pentru copiii combatanţi, ar convine de a considera justiţia locală cu titlu de complementare ale altor măsuri de justiţie tranziţională pentru aceşti copii.

Mecnismul justiţiei tranziţionale locale, cel mai ambiţios, nicicând tentat, este în curs de aplicare în Rwanda, de exemplu, unde 11.000 de tribunale comunitare (gacaca) au fost lansate în anul 2002 pentru a judeca suspecţii la un nivel mai mic pentru actele de genocid. Spre deosebire de strategiile de amnistie sau de urmăriri selective alese de alte ţări africane, făcând faţă numeroşilor culpabili, guvernul rwandez a ales să caute responsabilitatea prin prejudecată a tribunalelor gacaca, înainte de a ransmite dosarele tribunalelor naţionale la finele procesului.

În jur de 800.000 de rwandezi au fost acuzaţi de către aceste tribunale, inclusiv ofiţeri de rang înalt. Intenţia statului vizând urmărirea acestor presupuşi culpabili de acte de genocid pare să contracareze obiectivele programului său DDR, care a replicat peste 54.000 de foşti combatanţi, începând cu anul 1995. Totuşi, riscul de urmăriri judiciare nu este considerat ca un pericol de către actualii şi foştii combatanţi. Există două motive posibile a acestui rezultat. Este posibil, că cei care i-au parte la gacaca fac distincţie între faptul decesului în timp de război şi cazul unui act de genocid. Justiţia tranziţională în Rwanda s-a axat în exclusivitate pe responsabilitatea pentru genocidul comis în 1994 şi nu pe acuzaţiile de crime de război comise în perioada războiului civil între 1990—1994. În egală măsură, este posibil, că dat fiind nmărul enorm de dosare acumulate, foştii combatanţi estimează că acuzaţiile înaintate în faţa tribunalelor gacaca nu v-or ajunge niciodată la urmăririle judiciare oficiale. Chiar şi responsabilii oficiali admit că posibil că contrastul între DDR şi responsabilitatea penală sunt mai puţin importante decât le credem de regulă.15

Justiţia în perioada de tranziţie

În perioada trecerii de la un regim represiv la democraţie, soluţionarea problemelor rămase din trecut, preea cele mai diverse forme — de la procese penale în masă faţă de persoanele ce au susţinut regimul precedent până la iertarea a tot ce s-a petrecut. În orice situaţie, pentru a avea posibilitate de a alege, trebuie să dăm răspuns la două întrebări: să ţinem minte sau să dăm uitării toate delictele — altfel spus, chestiunea recunoaşterii oficiale — şi de a aplica sau nu sancţiuni faţă de persoanele, ce poartă răspundere pentru aceste delicte — adică chestiunea răspunderii.

Cea mai categorică concepere a recunoaşterii şi responsabilităţii are loc în forma urmăririi deschise şi imediate a infractorilor. Aşa a fost politica oficială faţă de colaboraţionişti în toate statele Europei de Vest, care au fost ocupate de germani în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Un exemplu recent poate servi Ethiopia, unde în jur de 3 mii de funcţionari a regimului căzut a lui Mengistu Haïlé Mariam trebuiau să fie aduşi în faţa instanţei judiciare. Şi contrar, aşa formă de soluţionare a problemelor trecutului, cum sunt urmăririle penale, nu a găsit practic nici o susţinere în Europa Centrală şi de Est după 1989 şi în America Latină după căderea regimurilor autoritare.

Lustraţia sau lipsirea de drepturi (descalificarea) fostei elite, a agenţilor poliţiei secrete şi a informatorilor săi, precum şi a funcţionarilor de stat — este cea de-a doua formă de soluţionare a chestiunii recunoaşterii şi responsabilităţii. Uneori privarea de drepturi, inclusiv drepturile politice şi civile, este anexată la sentinţa penală, cum a avut loc în Belgia, Franţa, Ţările de Jos în perioada postbelică. În alte situaţii, cum a avut loc în majoritatea statelor post-comuniste din Europa Centrală şi de Est, lustraţia reprezintă soluţia de a evita urmărirea penală.

O altă extremă a spectrului dat este acordarea amnistiei necondiţionate celor care au comis infracţiuni din considerente politice. În unele cazuri, graţierea nelimitată reprezintă rezultatul auto-amnistiei, pe care elita ce pleacă şi-o acordă în mod unilateral, înainte ca procesele justiţiei tranzitorii să ia amploare. În alte cazuri iresponsabilitatea este determinată de negocierile dintre liderii vechi şi cei noi. În Uruguai, de exemplu, guvernul ce a înlocuit dictatura militară, a adoptat sub presiunea militarilor legea cu privire la amnistie (1986). Spania post-franchistă poate servi exemplu a celui de-al treilea model de iresponsabilitate: practic toate forţele democratice au căzut de acord să acorde imunitate persoanelor, ce au comis infracţiuni, apărând regimul lui Franco sau opunându-se lui.

Amnistia şi nu amnezia — este esenţa celui de-al patrulea model. De regulă acest model preia forma unei Comisii pentru stabilirea adevărului. Obiectivul de bază al acestei Comisii constă în determinarea destinului persoanelor se al naţiunii în general în timpul regimului precedent. Ea nu are drept scop urmărirea penală şi pedepsirea. Ca excepţie de la cele menţionate poate fi adusă Argentina după 1983 — după ce a fost publicat raportul Comisiei naţionale referitor la persoanele dispărute, şefii celor trei guverne dictatoriale au fost aduşi în fata instanţei judiciare. Graţie adevărului prezentat, inclusiv deplina menţionare a încălcărilor drepturilor omului, faptele ce au avut loc nu vor fi date uitării, ci vor rămâne în memoria colectivă. Drept exemplu pot fi aduse Comisia naţională a Chili pentru restabilirea adevărului şi conciliere (1990) şi Comisia privind restabilirea adevărului din Salvador (1992), ce a activat sub egida ONU. Însă, pentru unii, doar cunoaşterea adevărului nu este suficientă. Este necesar recunoaşterea oficială a fărădelegilor, pe care le-au trăit oamenii, trebuie de diferenţiat cunoaşterea şi recunoaştere. Recunoaşterea poate fi urmată de diverse forme de compensaţie din partea statului. O formă de cunoaştere poate fi păstrarea sau crearea a ceva ce va aminti în permanenţă despre trecut, de exemplu, a monumentelor, a muzeelor, a sărbătorilor naţionale, a ceremonialelor. În plus, restituţia din partea statului nu înlocuieşte procesul civil compensatoriu.

În cadrul discuţiilor ce au loc în ultimii ani referitor la justiţie după schimbul regimului, politicienii, savanţii şi jurnaliştii se conduc de diverse poziţii în mai multe probleme.16 Însă, problema referitor la care sunt cele mai mari divergenţe este — cum de găsit echilibrul între cerinţele justiţiei şi considerentele, de regulă de ordin politic, care transformă procesul judiciar într-o măsură riscantă pentru noul regim.

Argumente în favoarea urmăririi judiciare şi (sau) lustraţia

Acei ce susţin rezultatele pozitive a urmăririi judiciare, înaintează două cauze principale. În primul rând, pedepsirea celor ce au comis infracţiuni în perioada vechiului regim, contribuie la restabilirea ordinii din punct de vedere etic. Cea de-a doua cauză are atribuţie la consolidarea şi susţinerea tinerii democraţii, ce au înlocuit sistemul autoritar.

Adepţii urmăririi judiciare susţin că restabilirea sistemului valorilor morale necesită survenirea justiţiei. Ei consideră aceasta ca o datorie, o obligaţie morală a noului guvern, în primul rând, în faţa victimelor regimului represiv. Justiţia post-autoritară contribuie la restabilirea echilibrului moral distrus de regimul precedent, atât a persoanelor, cât şi a societăţii în general. În plus, fiind într-o oarecare măsură un proces ritual, ea îşi croieşte calea pentru renaşterea etică şi politică. Distrugerea monumentelor trecutului (monumentele lui Lenin şi Stalin) reprezintă una din formele purificării societăţii; privarea de drepturi pentru cei ce sunt responsabili pentru infracţiunile trecutului este o altă formă. Se spune că ţara în care procesul de o asemenea purificare nu a luat sfârşit, va avea de suferit în permanenţă în urma dubiilor şi mustrării de conştiinţă.

Cel de-al doilea argument în favoarea măsurilor judiciare în raport cu cei ce au susţinut vechiul regim, constă în aceea că asemenea măsuri întăresc democraţia fragedă.

După cum se susţine, în primele luni după schimbul regimului, viabilitatea noului regim depinde de acţiuni decisive şi hotărâtoare, îndreptate contra funcţionarilor vechiului regim autoritar. Asemenea acţiuni sunt privite ca formă a protecţiei necesare de la unele acţiuni contrare. Mai mult, în caz că chestiunea urmăririi judiciare va rămâne deschisă, atunci pot fi întreprinse alte forme de protest social şi politic — judecări spontane şi executări în lipsa unui proces judiciar sau pot fi provocate controale nelimitate a politicienilor, jurnaliştilor, a judecătorilor, aşa cum a avut loc aceasta în Cehoslovacia în 1991 sau mai târziu în Polonia. În plus, aceasta poate duce la apariţia teoriei comploturilor, în care noua conducere va fi numită agentură secretă a vechiului regim, faţă de care au o atitudine moale şi nedeterminată.

Ceea de ce are nevoie noua democraţie sau democraţia restabilită — este legalitatea. Urmărirea judiciară este privită ca „o condiţie necesară pentru a stabili supremaţia valorilor şi normelor democratice şi de a contribui la aceea ca oamenii să creadă în ele“. Şi în mod contrar, dacă urmărirea judiciară şi lustraţia nu are loc, aceasta poate duce la apariţia cinismului şi neîncrederea faţă de sistemul politic.

Belgia de la finele anului 1944 poate fi un exemplu real pentru a arăta cât de important este întreprinderea unor măsuri concrete faţă de persoanele ce se aflau la putere în perioada vechiului regim. Elita politică ce a preluat puterea în septembrie 1944 a avut multe argumente pentru înlăturarea efectivă a colaboraţioniştilor — germanofililor. Legitimitatea noii puteri parţial depindea de înlăturarea urgentă a conducătorilor nepatriotici ai Belgiei ocupate şi a urmaşilor săi de pe scena politică şi socială. Însă elita revenită conştientiza faptul că legitimităţii şi autorităţii ei se opunea o putere nouă — mişcarea de rezistenţă. Ea a fost nevoită să evite orice acţiuni politice care ar fi putut împinge participanţii mişcării de rezistenţă spre acţiuni revoluţionare.17 În plus, iresponsabilitatea dă posibilitate persoanelor ce au întreţinut legături cu vechiul regim să ocupe posturi de conducere, fapt ce-i va face deschişi în faţa unui eventual şantaj, deoarece va exista pericolul divulgării.

Unii experţi consideră că urmărirea judiciară contribuie la consolidarea democratică şi în plan de lungă durată. În caz că infracţiunile comise de cei învinşi „nu vor fi examinate şi nimeni nu va fi atras la răspundere, nu poate fi vorba despre creşterea nivelului de încredere, „implementarea“ normelor democratice în societate în general, şi de aceea nu vom putea vorbi despre o veritabilă „consolidare“ a democraţiei“.18 Cei ce se opun ideii iresponsabilităţii, consideră că amnistia va împiedica consolidarea codurilor comportării, bazate pe modelul statului de drept. Ei declară că discriminarea la aplicarea dreptului penal, privilegiile acordate anumitor inculpaţi (de exemplu, conducătorilor militari) va duce la apariţia unui comportament cinic faţă de drept şi legalitate. Şi-n sfârşit, urmărirea judiciară este privită ca cel mai puternic factor de abţinere de la comiterea încălcărilor drepturilor omului în viitor19 (va urma).