Cetăţenia europeană — componentă a uniunii fondată pe drept

Teodora Elena ZALDEA, doctorandă
Recenzent: Alexandru CAUIA, doctor în drept, conferenţiar universitar

European Citizenship — About EU’S Component Based on the Rule of Law This study is placed in the context of the upcoming European Parliament elections which will take place on 23rd to 26th of May 2019 and wants to remind that democracy involves concepts such as participation, empowerment or involvement of the citizens in the decision making process. We affirm this because the citizen from a theoretically point of view is the holder of some rights that should protect him against the political power, whether this is a transnational, national or local power, and these rights should guarantee him the power to change and influence how public affairs are managed. At the same time, the Lisbon Treaty places the citizens at the heart of the democratic life of the European Union, endowing them with the right of legislative initiative which gives them the opportunity to assume the status of active actors capable of influencing the political agenda of the EU. This study also aims for a better understanding of concepts like European citizenship and national citizenship and the differences between them, the focus being put on revealing the content of the European citizenship and of the rights that European citizens have, given the many Eurobarometers that highlight the poor knowledge of the Romanian citizens of their’ rights as European citizens. Keywords: european citizenship, european citizens initiative, national citizenship, Lisbon Treaty.

Plasăm prezentul studiu în contextul viitoarelor alegeri pentru Parlamentul European ce se vor desfășura în perioada 23-26 mai 2019, cu intenţia de a reaminti faptul că democraţia presupune, printre altele, și concepte de participare la guvernare și informare a societăţii civile. Afirmăm acestea, găsind întrucâtva cetăţeanul, din punct de vedere teoretic, ca fiind acel titular al unor drepturi ce ar trebui să-l protejeze înaintea puterii politice fie ea transnaţionale, naţionale sau locale, cât și a unor drepturi ce ar trebui să-i garanteze poziţia în cadrul structurii de șanse de acces la procesele sociale, politice, economice. Totodată, Tratatul de la Lisabona, vine să plaseze cetăţenii în centrul vieţii democratice a Uniunii, înzestrându-i cu drept de iniţiativă legislativă, oferindu-li-se în acest fel, posibilitatea de a-și asuma statutul de actori activi, capabili de a influenţa agenda politică a Uniunii Europene. Studiul de faţă, pe lângă devoalarea unor concepte precum cele de cetăţenie europeană, cetăţenie naţională, își propune și o mai bună înţelegere la nivel tehnic a diferenţelor ce incumbă celor două noţiuni, accentul fiind pus pe relevarea conţinutului cetăţeniei europene și a drepturilor pe care cetăţenii europeni le posedă, date fiind numeroasele Eurobarometre ce scot în evidenţă slaba cunoaștere de către cetăţenii români a drepturilor lor în calitate de cetăţeni europeni. Cuvinte cheie: cetăţenie europeană, drepturi, dreptul de iniţiativă legislativă al cetăţenilor europeni, cetăţenie naţională, Tratatul de la Lisabona.

1. Consideraţii introductive

Uniunea Europeană, făurită din ruinele celui de al doilea război mondial, a apărut ca organizaţie supranaţională din dorinţa celor şase state fondatoare de a stopa războiul pe continent odată pentru totdeauna. Orientată iniţial în direcţia obiectivelor economice, în prezent, aceasta a căpătat contururi politice. „Europa politică unită“ a devenit, începând îndeosebi cu Tratatul de la Maastricht, miza esenţială a viitorului politic şi democratic al Uniunii Europene.

Considerăm că uniunea politică este anunţată prin cetăţenia europeană întrucât ea transpune realitatea instituţională dobândită de Uniune şi realizează simultan devierea sa din planul dreptului internaţional. Instrumentele prin care cetăţenii se pot pronunţa cu privire la evoluţia UE sunt, în principal, cetăţenia europeană, valorificarea drepturilor fundamentale consacrate de Uniune, precum şi a dreptului de iniţiativă legislativă.

Iniţial, Comunităţile europene nu au fost create de cetăţeni, ci de elitele politice conducătoare. Procesul de reorientare a acestora înspre cetăţean constituie trecerea de la o construcţie artificială la o entitate nouă supranaţională legitimată de acordul cetăţenilor săi răspunzători şi preocupaţi de viaţa publică europeană.

În literatura de specialitate, cetăţenia este definită ca fiind „legătura juridică şi politică permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, care generează şi exprimă drepturile şi obligaţiile reciproce dintre acea persoană şi statul al cărui cetăţean este“1. Bazele cetăţeniei moderne le regăsim în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată în timpul Revoluţiei franceze din 1789. Conceptul de cetăţenie a suferit numeroase modificări datorate transformărilor sociale, economice şi mai ales politice apărute de-a lungul timpului. Asistăm, astfel, la apariţia unei noi noţiuni cea de cetăţenie europeană ce este considerată a fi o mare inovaţie constituţională.

„Cetăţenia este strâns legată de naţionalitate şi de stat, astfel încât o cetăţenie europeană este un concept nou, o noţiune specială datorită caracterului său supranaţional. Ea simbolizează, la modul ideal, comunitatea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene, care a introdus statutul juridic al cetăţenilor europeni, sub forma unor drepturi supranaţionale“2. Cetăţenia europeană este văzută ca fiind stâlpul Europei politice în devenire, „ca o nouă etapă a procesului de realizare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei“3.

Semnat la 7 februarie 1992, Tratul de la Maastricht a instituit conceptul de cetăţenie europeană. Potrivit acestuia, cetăţenia UE constă în oportunitatea dată fiecărui individ ce posedă cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii Europene.

Prof. Fuerea, A. aprecia că „prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului asupra Uniunii Europene şi-au dorit, printre altele, promovarea şi consolidarea identităţii europene, implicând, în acest fel, cetăţenii în procesul de integrare europeană. Ca urmare a dezvoltării Pieţei unice, cetăţenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor, protecţia consumatorilor şi sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă şi la protecţia socială“4.

În 1984, Consiliul de la Fontainebleau (25-26 iunie) a format un Comitet de reflecţie, cunoscut sub denumirea de Comitetul de la Adoninno ce a creat noţiunea de „Europa cetăţenilor“. Menţionăm că distincţia dintre cele două noţiuni cea de cetăţenie europeană şi cea de „Europa cetăţenilor“ nu este una uşoară. Cetăţenia europeană, de-a lungul timpului, se constituie într-o cetăţenie politică ce plasează individul în centrul Uniunii, în vreme ce conceptul de „cetăţenie în Europa“ se referă la modul specific de dobândire a cetăţeniei din fiecare stat membru UE.

Cetăţenia Uniunii Europene creată prin Tratatul de la Maastricht, semnalează depăşirea limitelor economice ale construcţiei europene şi orientarea sa înspre dimensiunea politică. Introducerea acestei noţiuni în acquis-ul comunitar prin intermediul Tratatului asupra Uniunii Europene, vizează consolidarea relaţiei existente între UE şi cetăţenii statelor membre. Astfel, cetăţenia europeană este considerată ca fiind expresia legitimităţii democratice a construcţiei europene şi „a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene“5. „Acest aport este fundamental pentru afirmarea identităţii europene, întrucât se recunoaşte existenţa unui cetăţean european şi nu doar a consumatorului european sau a resortisantului comunitar, muncitor sau independent în construcţia europeană“6.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene defineşte cetăţenia europeană ca fiind „statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre permiţându-le acestora să obţină independent de naţionalitatea lor şi fără prejudicierea excepţiilor special prevăzute în acest sens, acelaşi tratament juridic“7.

Prof. Bârzea, C. preciza că „condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi: statul recunoaşte drepturile fundamentale ale individului, dar pretinde în schimb obligaţii civice, loialitate şi participare. Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al principiului suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării“8.

În modul acesta, putem observa că de voinţa cetăţenilor depind atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor luate de guvernanţi. Cu privire la cetăţenia europeană, Tratatul de la Lisabona introduce o nouă prevedere — iniţiativa cetăţenească care permite unui milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state membre să ceară direct Comisiei Europene luarea în discuţie a unei iniţiative de care sunt interesaţi, într-unul din domeniile de competenţă ale Uniunii Europene.

2. Cetăţenia europeană versus cetăţenia naţională

„O problemă în analiza acestui concept în cadrul sistemului UE constă în separarea cetăţeniei europene de cetăţenia naţională. Principalul obstacol îl reprezintă separarea cetăţeniei de naţionalitate. La nivel supranaţional, cel puţin în teorie cetăţenia şi naţionalitatea nu sunt interschimbabile, dar în practică această caracteristică persistă“9. În doctrină, naţionalitatea este definită ca fiind „calitatea sau condiţia juridică ce decurge din relaţiile care există între o persoană juridică şi un stat determinat, pe când cetăţenia este o categorie juridică prin care este desemnată apartenenţa unei persoane fizice la o comunitate politică, în virtutea legilor prin care îi sunt atribuite o serie de drepturi civile şi politice“10. Pentru majoritatea teoreticienilor, cele două noţiuni sunt analitic distincte. Aceştia identifică naţionalitatea cu elementele culturale, iar cetăţenia cu cele politice.

Conform prevederilor articolului 20 din Tratatul de la Lisabona este „cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare din statul respectiv. Cetăţenia europeană vine în completarea cetăţeniei naţionale, ea se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte.“11 Precizăm că în opinia UE, potrivit acestui articol există o legătură între cetăţenie şi naţionalitate. Astfel, naţionalitatea este adesea percepută ca un aspect de drept internaţional în vreme ce cetăţenia se referă la implicaţiile acesteia din legislaţia naţională. Este evident că naţionalitatea exprimă legătura formală ce se stabileşte între o persoană şi un stat, iar cetăţenia europeană defineşte noul statut creat în legislaţia UE.

Tratatul de la Amsterdam clarifică raportul dintre cetăţenia europeană şi cea naţională, afirmând că cea dintâi o completează pe cea de a doua, fără a o înlocui însă. Tratatul de la Lisabona precizează că cetăţenia europeană se alătură cetăţeniei naţionale, completând-o. Cetăţenia europeană apare astfel ca o calitate suplimentară oferită cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi care le conferă acestora un set de drepturi ce pot fi exercitate fie la nivelul Uniunii, fie la nivelul statelor membre. Este vorba despre dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European sau în cadrul alegerilor locale. Observăm că cetăţenia europeană produce efecte în plan juridic şi politic. Unul dintre avantajele imediate ale acesteia se referă la exercitarea drepturilor din conţinutul său pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi o consolidare indirectă a drepturilor fundamentale.

Prof. Bârzea afirma că „atunci când se vorbeşte de cetăţenia Uniunii Europene, se înţelege un statut supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale UE. Cetăţenia UE este deci, o calitate suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional. Această prelungire europeană a naţionalităţii nu este reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a UE nu pot obţine automat cetăţenia celorlate ţări membre“12.

Cetăţenii UE nu sunt absolviţi prin introducerea noţiunii de cetăţenie europeană de obligaţiile cetăţeneşti pe care le au faţă de statele lor de provenienţă. Principala problemă cu care instituţiile europene se confruntă se referă la transformarea cetăţeniei europene dintr-un ideal într-o realitate, în condiţiile în care totul se găseşte într-o continuă mişcare. Crearea unei solidarităţi între popoarele statelor membre ale UE este dificilă din cauza diversităţii culturilor naţionale, a procesului de extindere a Uniunii Europene. Menţinerea diversităţii a fost recunoscută în toate documentele oficiale ale UE, fiind considerată o condiţie firească a dezvoltării şi progresului într-o Europă unită. În prezent, cetăţenia europeană este văzută ca o cetăţenie de reciprocitate bazată pe mutualitatea drepturilor dintre resortisanţii europeni, dar şi ca o cetăţenie de atribuţie întrucât ea îşi are originea în naţionalitatea unuia din statele membre din care extrage sentimentul de provenienţă la aceasta a cetăţenilor săi.

Conform Tratatului de la Lisabona, cetăţenia UE este un ansamblu unitar: identitate colectivă, cultură organizaţională, statut juridic, participare efectivă la viaţa publică. „Identitatea colectivă a devenit o formă de acreditare a cetăţeniei europene încă de la începutul construcţiei UE, când cetăţenii statelor fondatoare optează pentru împărtăşirea unui set comun de valori, care duce implicit la relaţionarea identităţii culturii naţionale cu marea cultură europeană. Identitatea creată în urma valorificării acestei culturi europene este caracterizată prin democraţie participativă, pluralism politic, participare socială, respect al diversităţii, concurenţă liberă şi loială, supremaţia legii şi primordialitatea drepturilor omului. Astăzi, când temerea mondială apare sub forma globalizării ca atitudine uniformizatoare, Uniunea Europeană aduce modelul unei identităţi colective definite prin sloganul „unitate în diversitate“, iar cetăţenia europeană apare ca o formă de apartenenţă la această identitate pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă să fie recunoscut“13.

3. Conţinutul cetăţeniei europene

Ratificarea Tratatului de la Lisabona de cele 28 de state memebre a condus la dobândirea de către UE a calităţii de subiect de drept internaţional, iar Carta Drepturilor Fundamentale a UE a fost încorporată în dreptul primar. De asemenea, cetăţenia europeană a căpătat o valoare mai mare după acest moment. Nu putem vorbi despre cetăţenia europeană fără a aduce în discuţie Carta Drepturilor Fundamentale.

„Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată în mod solemn de către Consiliul European de la Nisa din 7 decembrie 2000 şi are la bază Tratatele fondatoare, convenţii internaţionale (cum ar fi Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată în 1950, şi Carta drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată în 1989), tradiţii constituţionale comune ale statelor membre şi diverse declaraţii ale Parlamentului European. În cele 54 de articole, Carta defineşte drepturile fundamentale legate de demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. În timp ce prin CEDO (Convenţia europeană a drepturilor omului) sunt protejate numai drepturile civile şi politice, Carta include şi alte drepturi, precum drepturile sociale ale lucrătorilor, protecţia datelor“14.

Carta cuprinde şapte capitole, introducerea sa ca parte a dreptului originar al Uniunii Europene este acompaniată de posibilitatea UE de a deveni parte a Consiliului Europei şi a CEDO. Tratatul de la Lisabona consacră ca fiind fundamentale patru prevederi referitoare la cetăţenia europeană:

a) recunoaşterea drepturilor din cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (TUE, art. 6);

b) cetăţenia europeană şi egalitatea tuturor cetăţenilor (TUE, art. 9);

c) funcţionarea Uniunii Europene pe principiul democraţiei reprezentative (TUE, art.10);

d) asigurarea dialogului şi transparenţei între UE şi cetăţeni (TUE, art.11).

Constatăm astfel, că cetăţenia europeană este o cetăţenie bazată pe drepturi şi anume pe drepturile consacrate de Carta Drepturilor Fundamentale a UE, pe drepturile sociale conferite de Carta socială europeană (1961) sau de Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1989).

Tratatul de la Maastricht introduce statutul de cetăţean european sub forma a patru drepturi supranaţionale garantate persoanelor ce deţin deja naţionalitatea uneia din statele membre ale UE. Aceste drepturi la care Tratatul privind Uniunea Europeană se referă în articolul 8 sunt:

a. dreptul de mişcare liberă şi de rezidenţă în oricare din ţările membre ale UE;

b. dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în alegerile locale;

c. dreptul la protecţie diplomatică într-un stat terţ, în care propria ţară nu are reprezentanţă consulară;

d. dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa Ombudsman-ului European.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene15 în capitolul V precizează drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean european şi anume:

— dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;

— dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale;

— dreptul la o bună administrare;

— dreptul de acces la documente;

— dreptul de a se adresa Mediatorului European;

— dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;

— libertatea de circulaţie şi şedere;

— protecţie diplomatică şi consulară.

Tratatul de la Amsterdam include dreptul de acces al cetăţenilor la documentele Parlamentului, Consiliului şi Comisiei, precum şi dreptul cetăţenilor de a se adresa instituţiilor UE într-una din limbile oficiale ale Uniunii şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Aportul acestuia în materia cetăţeniei europene trebuie corelat şi cu inovaţiile din materia interzicerii discriminării, liberei circulaţii, securităţii persoanelor. Principiul interzicerii oricărei discriminări bazată pe originea etnică consolidează indirect drepturile cetăţenilor europeni. În vederea combaterii discriminării, Tratatul de la Amsterdam autorizează Consiliul să adopte cu unanimitate măsurile care se impun, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. Curtea de Justiţie a valorificat magistral acest principiu, în special în materia dreptului de liberă circulaţie şi şedere. Curtea a apreciat că resortisanţii statelor membre pot apela la calitatea de cetăţeni ai Uniunii pentru a se proteja de orice discriminare la care ar fi supuşi de statele membre, pe criterii de naţionalitate16. Statutul cetăţeanului european are vocaţia de a fi statut fundamental al resortisanţilor statelor membre.

Tratatul de la Nisa a introdus majoritatea calificată în privinţa adoptării deciziilor în materia dreptului de liberă circulaţie şi sejur.

Tratatul de la Lisabona introduce iniţiativa cetăţenească, ca mijloc de sesizare a Comisiei pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic. Carta Drepturilor Fundamentale vizează combaterea excluziunii sociale şi respectarea tuturor drepturilor cu care au fost investiţi cetăţenii europeni. „Excluziunea socială a fost definită ca fiind excluderea cetăţenilor de la drepturi şi de la posibilitatea de participare la viaţa publică. Astfel, cei aflaţi în situaţie de excluziune socială, din diferite cauze precum sărăcia, au un acces redus la piaţa muncii, posibilităţi scăzute de a câştiga un venit şi o participare redusă la viaţa comunităţii“17. Prof. Bărbulescu afirma că „pentru asigurarea incluziunii sociale şi a coeziunii, sunt necesare atât respectarea drepturilor cetăţenilor, cât şi participarea activă a acestora la funcţionarea Uniunii Europene. Creşterea gradului de reprezentativitate a instituţiilor, precum şi creşterea participării cetăţenilor, constituie două elemente cheie ale Tratatului de la Lisabona“18.

Constatăm că, conţinutul cetăţeniei europene este unul evolutiv. Acesta poate fi completat cu noi drepturi de către Consiliu, statuând cu unanimitate, la propunerea Comisiei. Articolul 22 din Tratatul asupra funcţionării Uniunii Europene stabileşte că la fiecare trei ani, Comisia prezintă un raport Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului economic şi social asupra aplicării dispoziţiilor privind cetăţenia europeană. Pe baza acestui raport, Consiliul decide cu unanimitate conform unei proceduri legislative speciale şi după aprobarea Parlamentului European, adoptarea unor dispoziţii care să ducă la completarea conţinutului cetăţeniei europene.

4. Drepturile cetăţenilor europeni

Putem afirma că drepturile ce sunt conferite cetăţenilor Uniunii Europene sunt în special drepturi politice. În acest fel se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cetăţean şi structurile publice ale guvernanţei europene, ceea ce reprezintă deja o întărire a cetăţeniei supranaţionale.

„Drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean european, pot fi clasificate în următoarele categorii:

— drepturi politice;

— libertăţi cu caracter economic;

— drepturi-garanţii.

Din categoria drepturilor politice fac parte:

a) dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile locale;

b) dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European.

Din categoria libertăţilor cu caracter economic fac parte:

a. dreptul la libera circulaţie şi dreptul la sejur;

b. libera circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă salariate;

c. libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activităţile nesalariate precum şi înfiinţarea şi administrarea întreprinderilor.

Din categoria drepturilor-garanţii fac parte:

A. dreptul de petiţionare;

B. dreptul de a se adresa Mediatorului european“19.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor ce alcătuiesc conţinutul cetăţeniei europene, presupune, „totodată, îndatoriri şi responsabilităţi, precum apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii şi a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora“20. Declaraţia de la Berlin din 25 martie 2007 preciza faptul că UE apără libertăţile cetăţenilor şi drepturile lor civile prin lupta împotriva celor care atentează la acestea. La nivel naţional sunt consacrate asemenea îndatoriri fundamentale, cum sunt: fidelitatea faţă de ţară, apărarea ţării, contribuţii financiare la cheltuielile publice. Atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, drepturile şi libertăţile cetăţenilor statelor membre, în calitatea lor de cetăţeni europeni, trebuie să se exercite cu bună credinţă fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Prof. Bârzea, C. preciza că „există un dublu sistem de protecţie a drepturilor ce decurg din cetăţenia europeană, respectiv:

— mecanismele non-juridice reprezentate de Comitetul pentru Petiţii al Parlamentului European şi Avocatul poporului (Ombudsman);

— mecanismele juridice de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni se referă la sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea Europeană de Justiţie“21.

Comitetul pentru Petiţii al Parlamentului European primeşte sesizările cetăţenilor europeni sau cele ale persoanelor fizice sau juridice rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru, pe care le soluţionează beneficiind de sprijinul Avocatului Poporului şi de cel al comitetelor pentru petiţii aparţinând Parlamentelor naţionale. Comisia de petiţii a Parlamentului European verifică admisibilitatea petiţiei introduse şi decide măsurile care se impun. Astfel, ea poate sesiza instituţiile europene, cum ar fi Comisia, în cazul în care este reclamată o încălcare a dreptului european, poate formula un raport în atenţia Parlamentului European, poate efectua anchete sau poate iniţia o colaborare cu instituţiile naţionale. Acest drept oferă Parlamentului European posibilitatea de a cunoaşte violări ale drepturilor cetăţenilor europeni, precum şi de a reduce deficitul de democraţie de care Uniunea Europeană este adesea acuzată.

Mediatorul European admite plângerile ce provin de la orice cetăţean al UE sau de la orice persoană fizică sau juridică rezidând sau având domiciliul statutar într-un stat membru cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor sau organelor, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale. Acesta realizează din proprie iniţiativă sau în baza plângerilor ce i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui europarlamentar, anchete, investigaţii. El sesizează instituţia a cărei activitate este denunţată, declanşează o anchetă asupra plângerii şi încearcă remedierea pe cale amiabilă a situaţiei.

Cetăţenii europeni au dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene indiferent de locul de reşedinţă pe teritoriul Uniunii, în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii statului pe teritoriul căruia se află. Acest drept constituie dimensiunea politică majoră a cetăţeniei Uniunii Europene şi un început care permite degajarea progresivă a unei conştiinţe politice europene. Cetăţeanul european îşi exercită dreptul de vot şi de eligibilitate o singură dată cu prilejul aceloraşi alegeri, fie în cadrul statului său de origine, fie în cadrul statului de reşedinţă. Decăderea din aceste drepturi survenită ca urmare a unei condamnări civile sau penale în statul de origine sau în cel de reşedinţă, împiedică exercitarea lor în oricare din cele două state. Pentru a putea exercita acest drept în privinţa alegerilor municipale într-un stat a cărui cetăţenie nu o are, cetăţeanul european trebuie să aibă cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene, să aibă reşedinţa în statul membru în care doreşte să candideze sau să voteze. El trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cetăţeanul statului de reşedinţă. Cetăţenii europeni pot ataca în faţa instanţelor competente, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului, refuzul statului de reşedinţă de a da curs cererilor lor de candidatură sau de înscriere pe listele electorale.

„Dreptul de protecţie diplomatică şi consulară al cetăţeanului european într-un stat terţ în care statul de origine nu este reprezentat se acordă de către autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi pentru resortisanţii statului care o acordă. Exerciţiul acestui drept a fost amenajat în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, iar introducerea sa nu poate decât să consolideze identitatea internaţională a UE. Pentru a beneficia de această protecţie, solicitantul trebuie să facă dovada cetăţeniei unui stat membru şi să se afle în situaţia în care pe teritoriul statului terţ, statul său de origine să nu fie reprezentat la nivel de ambasadă sau consulat. Această formă de protecţie se acordă în mod obligatoriu în cazurile de deces, boală sau accident grav, arestare sau deţinere, violenţă, sprijin, repatriere a cetăţenilor aflaţi în dificultate. Important de precizat este faptul că protecţia diplomatică şi consulară nu sunt acordate de Uniunea Europeană ci de statele sale membre, ceea ce relevă lipsa unor efecte internaţionale proprii ale cetăţeniei europene. Această protecţie, de fapt, se reduce la acordarea unei asistenţe consulare, dimensiunea de protecţie existând doar în cazurile de arestare, deţinere sau de sprijin a victimelor violenţei“22.

Tratatul de la Amsterdam consacră dreptul cetăţenilor europeni de a coresponda cu instituţiile europene. Tratatul de la Nisa a consolidat acest drept prin obligarea instituţiilor şi organelor Uniunii de a răspunde în termen rezonabil. Cetăţenii UE au dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-una din cele 23 de limbi oficiale ale UE şi de a primi răspuns scris într-una din aceste limbi.

Tratatul de la Amsterdam consacră, de asemenea, dreptul cetăţenilor europeni de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Comisiei şi ale Consiliului, ca o concretizare a transparenţei activităţii Uniunii şi a caracterului său democratic. Tratatul de la Lisabona extinde dreptul de acces al cetăţenilor europeni la documentele tuturor instituţiilor, organelor şi organismelor Uniunii Europene. Exercitarea acestui drept este detaliată prin regulamentele de ordine interioară ale instituţiilor şi nu beneficiază de el doar cetăţenii europeni ci şi persoanele fizice şi juridice ce îşi au reşedinţa, respectiv sediul într-un stat membru. Dreptul se exercită pe baza unei solicitări scrise, redactată într-una din limbile oficiale ale UE, trimisă inclusiv în format electronic şi suficient de precisă pentru a permite individualizarea documentului. Instituţiile europene pot refuza accesul în condiţiile în care divulgarea unui document ar aduce atingere unui interes public, vieţii private sau integrităţii individului, intereselor comerciale ale unei persoane fizice sau juridice determinate, procedurilor jurisdicţionale şi avizelor juridice. Analiza aplicării dreptului de acces la documente şi recomandări de ameliorare sunt în sarcina Comisiei, instituţia prezentând un raport în acest sens. Documentele Curţii de Justiţie, ale Băncii Centrale Europene şi ale Băncii Europene de Investiţii care nu prezintă un caracter administrativ sunt însă exceptate.

Una dintre libertăţile fundamentale, garantată cetăţenilor europeni este libera circulaţie a forţei de muncă, ce include dreptul de a locui şi de a lucra într-un alt stat membru. Cele două drepturi enunţate mai sus constituie elemente esenţiale ale Pieţei Interne. Pentru o perioadă de şedere mai lungă de trei luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată.

Cetăţenia europeană este doar un catalog de drepturi, fără obligaţii. O aşa zisă obligaţie a cetăţenilor europeni este aceea de a respecta drepturile celorlaţi şi de a respecta legea. Participarea cetăţenilor la viaţa publică este în acelaşi timp şi un drept şi o obligaţie. Pe plan european, educaţia pentru o cetăţenie democratică este o prioritate, o responsabilitate pentru cetăţenii europeni, în vederea promovării unei culturi a democraţiei şi a drepturilor omului.

„Cunoaşterea drepturilor pe care calitatea de cetăţean al Uniunii Europene le conferă trebuie completată de folosirea efectivă a acestora ca instrumente de contestaţie civică, de participare activă la instituţiile politice, la vot, la viaţa asociativă. Un proiect comun care să vizeze o dezvoltare durabilă şi sustenabilă, o Uniune Europeană şi un mecanism instituţional capabil să facă faţă provocărilor globale se referă în mod expres şi la participarea permanentă a cetăţenilor şi a actorilor sociali la viaţa publică europeană. Cetăţenia europeană, în toate coordonatele ei, reprezintă o formă de propagare a specificului Uniunii Europene, un spaţiu dinamic, supus unei perpetue schimbări la care România trebuie să ia parte activ“23.

5. Dreptul la iniţiativă legislativă

Tratatul de la Lisabona prin prevederile sale, urmăreşte să întărească structura democratică a Uniunii Europene. O inovaţie extrem de importantă adusă de acest tratat o reprezintă instituirea iniţiativei cetăţenilor europeni. Cetăţenii au dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile sale sunt adoptate într-o manieră cât mai transparentă şi mai aproape de cetăţeni. În titlul „Dispoziţii privind principiile democratice“ se stabileşte că “ la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor“24.

Maroš Šefčovič, vicepreşedinte al Comisiei, responsabil de relaţiile interinstituţionale şi administraţie declara „Sunt un susţinător entuziast al iniţiativei cetăţenilor, deoarece aceasta va introduce în UE o formă complet nouă de democraţie participativă. Este un adevărat pas înainte în ceea ce priveşte viaţa democratică a Uniunii, un exemplu concret de apropiere a Europei de cetăţenii săi. Iniţiativa ar trebui să stimuleze o dezbatere aprinsă privind ceea ce facem la Bruxelles, iar Comisia va trebui să acorde o atenţie deosebită solicitărilor formulate prin iniţiativele cetăţenilor“25.

Meritul Tratatului de la Lisabona este de a fundamenta edificiul democratic al Uniunii, îndeosebi pe conceptul de cetăţenie. Această evoluţie apropie cetăţenia Uniunii de o veritabilă cetăţenie, fiind binecunoscut faptul că sensul noţiunii de cetăţenie se regăseşte în planul participării la viaţa politică. Prin această inovaţie introdusă prin Tratatul privind funcţionarea UE se urmăreşte promovarea unei cetăţenii active, implicarea cetăţenilor europeni în procesul decizional chiar din faza de stabilire a agendei politice. Comisia Europeană preciza în anul 2006 trebuinţa unei agende a cetăţenilor şi asigurarea accesului facil la informaţiile relevante. De asemenea, aceasta recunoaşte importanţa şi necesatitatea unei cetăţenii active, prin susţinerea unui proiect intitulat „Cetăţeni pentru Europa“ care se desfăşoară între 2007 şi 2013. Acest proiect îşi propune să contribuie la conştientizarea de către cetăţeni a îndatoririlor ce le revin în această calitate şi să devină activ implicaţi în procesul integrării europene, dezvoltându-şi un simţ al apartenenţei şi al identităţii europene. Prof. Bărbulescu semnala „necesitatea simplificării anumitor proceduri, încurajării societăţii civile europene pentru a permite o mai mare implicare a cetăţenilor, înţelegere a diversităţii culturale şi formare a unei identităţi europene“26. Pentru a garanta participarea activă a cetăţenilor, UE foloseşte numeroase programe ca de exemplu Fondul Social European constituit pentru facilitarea accesului pe piaţa muncii sau Metoda Deschisă de Coordonare pentru combaterea excluziunii sociale.

Pentru majoritatea cetăţenilor europeni, Uniunea Europeană este o organizaţie interguvernamentală, o entitate birocratică ce înghite banii contribuabilor fără a aduce rezultate palpabile. În vederea modificării acestei opinii, Tratatul de la Lisabona urmăreşte întărirea legitimităţii democratice a Uniunii prin sporirea prerogativelor Parlamentului European în procesul legislativ şi printr-un rol mai important acordat parlamentelor naţionale. Dreptul de iniţiativă legislativă indirectă reprezintă un puternic mijloc pentru a suda popoarele europene şi de a da naştere unei conştiinţe colective, ceea ce nu au reuşit să facă până în prezent nici alegerea directă a Parlamentului European, nici cetăţenia europeană. Iniţial, cetăţenii europeni nu puteau influenţa procesul decizional, nu îşi puteau exprima opiniile cu privire la politicile europene. De asemenea, aceştia nu aveau niciun cuvânt de spus în numirea înalţilor oficiali în posturile cheie ale executivului european. Sentimentul de apartenenţă la Comunitatea europeană era redus prin faptul că nu exista un dialog semnificativ între instituţiile europene şi cetăţeni cu privire la direcţia strategică principală şi priorităţile asumate de UE. Nu trebuie să uităm că Parlamentul European este format din deputaţi aleşi în mod direct, iar Consiliul European şi Consiliul UE sunt formate din politicieni aleşi la nivel naţional. Dreptul de iniţiativă legislativă conferă cetăţenilor europeni posibilitatea de a fi cetăţeni activi, capabili să influenţeze agenda politică a Uniunii Europene, nemaifiind simpli purtători pasivi de drepturi, consumatori reprezentaţi prin vot.

„Reglementarea acestei iniţiative are ca obiectiv să confere cetăţenilor Uniunii Europene o voce mai puternică, acordându-le dreptul de a solicita direct Comisiei să propună noi iniţiative politice. Astfel, iniţiativa cetăţenească adaugă o nouă dimensiune democraţiei europene, completând setul de drepturi referitoare la cetăţenia Uniunii şi intensifică dezbaterea publică privind politicile europene, de natură să contribuie la crearea unui autentic spaţiu public european“27.

Comisia Europeană a lansat un proces de consultare a tuturor actorilor interesaţi cu privire la această inovaţie adusă de Tratatul de la Lisabona — iniţiativa legislativă a cetăţenilor europeni. Soluţiile oferite în cadrul acestor consultări publice au fost reunite într-o „Cartă Verde privind iniţiativa cetăţenilor europeni“ elaborată de Comisia Europeană la 11 noiembrie 2009 şi într-o „Rezoluţie a Parlamentului European din 7 mai 2009 prin care se solicită Comisiei să prezinte o propunere de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind punerea în aplicare a iniţiativei cetăţeneşti“. „În data de 31 martie 2010, Comisia a prezentat un proiect de Regulament privind iniţiativa cetăţenească la nivel european. În urma mai multor discuţii între statele membre asupra acestui proiect, a rezultat un text de compromis, agreat deopotrivă de Parlamentul European şi de Consiliu şi concretizat prin adoptarea Regulamentului UE nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie 2011 privind iniţiativa cetăţenească. Acest regulament, se aplică direct în toate statele membre începând cu 1 aprilie 2012“28. „Cartea Verde şi-a propus să identifice soluţii pentru a răspunde întrebărilor care nu sunt precizate în Tratatul de la Lisabona şi anume: numărul minim de state din care trebuie să provină semnatarii, vârsta minimă a semnatarilor, forma pe care o va lua iniţiativa cetăţenilor şi modalitatea de formulare folosită, regulile privind colectarea, verificarea, autentificarea semnăturilor, perioada de timp în care trebuie colectate semnăturile, modalităţile de înregistrare oficială a iniţiativelor, reguli în materie de transparenţă şi finanţare, intervalul de timp posibil în care Comisia trebuie să răspundă cu privire la iniţiativă“29.

Tabelul de mai jos (tabelul 1) exprimă poziţiile luate de Parlamentul European şi Comisia Europeană prin intermediul celor două documente elaborate de acestea şi anume: Cartea Verde şi Rezoluţia Parlamentului European. De asemenea sunt precizate şi articolele din Regulamentul UE nr.211/2011 cu privire la modul de organizare şi exercitare a dreptului de iniţiativă legislativă al cetăţenilor europeni.

Tabelul 1. Dreptul de iniţiativă legislativă30

	Poziţia Comisiei Europene	Poziţia Parlamentului European	Prevederile Regulamentului UE nr. 211/2011 privind iniţiativa cetăţenească
Numărul minim de state din care trebuie să provină semnatarii	O treime din statele membre (9 state)	O cincime din statele membre (5-6 state)	O pătrime din statele membre (7 state)
Numărul minim de semnături pentru fiecare stat membru	înmulţirea numărului de membri ai Parlamentului European din respectiva ţară cu un factor de 750.	înmulţirea numărului de membri ai Parlamentului European din respectiva ţară cu un factor de 750.	înmulţirea numărului de membri ai Parlamentului European din respectiva ţară cu un factor de 750.
Organizatori	Persoană fizică/juridică	Comitete ale cetăţenilor, alcătuite din cel puţin 7 persoane, care locuiesc în cel puţin 7 state membre ale UE	Comitete ale cetăţenilor, alcătuite din cel puţin 7 persoane, care locuiesc în cel puţin 7 state membre ale UE
Vârsta minimă a semnatarilor	Vârsta la care cetăţenii au drept de vot în alegerile pentru Parlamentul European.	16 ani.	Vârsta la care cetăţenii au drept de vot în alegerile pentru Parlamentul European.
Modalităţile de înregistrare oficială a iniţiativelor	Iniţiativele propuse trebuie înregistrate într-un registru online, pus la dispoziţie de către Comisie.	Iniţiativele propuse trebuie înregistrate într-un registru online, pus la dispoziţie de către Comisie — înregistrarea poate fi refuzată dacă iniţiativa este în mod vădit contrară valorilor fundamentale ale UE	Iniţiativele propuse trebuie înregistrate într-un registru online, pus la dispoziţie de către Comisie — înregistrarea poate fi refuzată dacă iniţiativa este în mod vădit contrară valorilor fundamentale ale UE
Regulile privind colectarea semnăturilor	Pe suport de hârtie sau în format electronic	Pe suport de hârtie sau în format electronic	Pe suport de hârtie sau în format electronic
Perioada de timp în care trebuie colectate semnăturile	12 luni	12 luni	12 luni
Decizia privind admisibilitatea iniţiativelor legislative	Organizatorul trebuie să solicite Comisiei verificarea admisibilităţii iniţiativei, odată ce au fost strânse 300 000 de semnături din trei state membre.	—	—
Intervalul de timp posibil în care Comisia trebuie să răspundă cu privire la iniţiativă	În termen de patru luni, Comisia prezintă într-o comunicare concluziile juridice şi politice privind iniţiativa cetăţenească, acţiunile pe care intenţionează să le întreprindă şi motivele acţiunilor sau ale refuzului de a acţiona.	În termen de trei luni, Comisia prezintă într-o comunicare concluziile juridice şi politice privind iniţiativa cetăţenească, acţiunile pe care intenţionează să le întreprindă şi motivele acţiunilor sau ale refuzului de a acţiona.	În termen de trei luni, Comisia prezintă într-o comunicare concluziile juridice şi politice privind iniţiativa cetăţenească, acţiunile pe care intenţionează să le întreprindă şi motivele acţiunilor sau ale refuzului de a acţiona.

Tabelul de mai sus ilustrează cât de mare a fost convergenţa între instituţiile europene cu privire la dreptul de iniţiativă legislativă al cetăţenilor UE. Observăm că diferenţe notabile nu sunt decât cu excepţia numărului minim de state din care trebuie să provină semnatarii.

Inovaţia Tratatului de la Lisabona nu este însă scutită de riscul deturnării de la finalitatea prevăzută de tratat, de către diferite grupuri de interese. Tocmai pentru acest motiv, Comisia poate da curs iniţiativei cetăţeneşti sau o poate refuza. Caracterul facultativ, iar nu obligatoriu pentru Comisie al iniţiativei cetăţenilor poate fi interpretat ca o protejare a interesului comunitar. „Critici ai iniţiativei cetăţeneşti au subliniat că este la latitudinea Comisiei să ia sau nu în considerare petiţia cetăţenească şi că există o asimetrie importantă între cerinţele stricte pe care cetăţenii trebuie să le îndeplinească pentru ca iniţiativa lor să fie luată în considerare şi libertatea Comisiei de a nu răspunde în niciun fel. Aceasta ar putea duce la frustarea cetăţenilor şi la o relaţie mai dificilă între instituţiile UE şi cetăţenii săi. Pentru a preveni un astfel de scenariu, Parlamentul European şi Consiliul au cerut, ca în momentul înregistrării iniţiativei cetăţeneşti, Comisia să stabilească admisibilitatea de formă şi de fond a acesteia, urmând ca după colectarea semnăturilor executivul european să fie măcar obligat să organizeze o audiere publică a iniţiatorilor petiţiei. Totodată, Comisiei i se cere ca într-un termen stabilit să justifice foarte clar motivele pentru respingerea sau acceptarea iniţiativei cetăţeneşti“31.

Iniţiativa cetăţenească poate reprezenta un instrument util în vederea apropierii cetăţenilor de Bruxelles. Rolul acestui nou instrument nu trebuie exagerat de mass media sau de anumite organizaţii, ci trebuie abordat într-o manieră realistă, pragmatică. Comisia Europeană, însă, nu îşi va pierde monopolul asupra iniţiativelor legislative. O iniţiativă reuşită a cetăţenilor europeni va invita Comisia să prezinte o propunere, dar decizia de a face acest lucru rămâne la latitudinea exclusivă a Comisiei. Considerăm că iniţiativa cetăţenilor europeni nu va modifica modul de funcţionare al UE, precum nici calitatea democratică a politicilor elaborate la nivel european prin complicatul proces co-decizional. În mod sigur, însă aceste iniţiative vor surescita atenţia presei, vor da curs unor noi dezbateri. Prin iniţiativa cetăţenilor se urmăreşte să se stimuleze dezbaterea la nivel european, să se conecteze instituţiile cu cetăţenii pentru a se adopta acte legislative care să răspundă nevoilor şi aşteptărilor oamenilor, în cadrul competenţelor UE şi ale Comisiei. Dezbaterea la nivel european este considerată ca fiind modul prin care se poate forma un adevărat spaţiu public european. Un spaţiu propice comunicării între popoarele statelor membre UE care va duce la întărirea solidarităţii şi identităţii europene, la crearea unei societăţi civile europene.

Un dezavantaj, în opinia noastră, se referă la faptul că există riscul ca dreptul de iniţiativă legislativă să se transforme dintr-o modalitate de încurajare a participării active a cetăţenilor europeni într-un puternic instrument de lobby în mână ONG-urilor. Procesul de înregistrare a iniţiativelor şi de colectare a celor un milion de semnături se anunţă a fi unul greoi şi birocratic. Apreciem că Parlamentul European şi Consiliul pot face procedura de iniţiativă mai accesebilă, mai uşor de utilizat, transparentă.

„Cetăţenii europeni doresc ca dreptul la iniţiativă legislativă comunitară să fie exercitat cât mai simplu, direct, printr-o procedură uşor de înţeles, şi cel mai important să fie accesibil“32.

6. Concluzii

Cetăţenia europeană reprezintă o inovaţie conceptuală majoră introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Acest concept semnalează depăşirea limitelor economice şi orientarea înspre dimensiunea politică. Cetăţenia europeană urmăreşte consolidarea imaginii şi a identităţii UE şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Între cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională există un raport de complementaritate, în sensul că cetăţenia UE se adaugă la cetăţenia naţională pe care în baza reglementărilor în vigoare o deţin cetăţenii statelor membre. „Uniunea Europeană reprezintă o entitate politică aflată în plin proces de democratizare. Cetăţenia europeană stă la baza recunoaşterii şi garantării pentru cetăţenii europeni a unor drepturi, precum cel de a locui în orice stat comunitar şi de a circula liber pe întreg teritoriul Uniunii, dreptul de petiţionare, dreptul de protecţie diplomatică şi consulară, dreptul de vot şi de a fi eligibil în alegerile municipale şi europene“33.

Principala problemă cu care instituţiile europene se confruntă se referă la transformarea cetăţeniei europene dintr-un ideal într-o realitate, în condiţiile în care totul se găseşte într-o continuă mişcare. Crearea unei solidarităţi între popoarele statelor membre ale UE este dificilă din cauza diversităţii culturilor naţionale, a procesului de extindere a Uniunii Europene. Menţinerea diversităţii a fost recunoscută în toate documentele oficiale ale UE, fiind considerată o condiţie firească a dezvoltării şi progresului într-o Europă unită.

Conţinutul cetăţeniei europene este unul evolutiv. O Uniune Europeană, un mecanism instituţional care să facă faţă provocărilor globale presupun participarea permanentă a cetăţenilor la viaţa publică europeană.

Tratatul de la Lisabona a acordat cetăţenilor europeni un drept indirect de a participa la procesul decizional european. Prin exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă se urmăreşte implicarea mai activă a cetăţenilor în crearea politicilor europene, ce afectează viaţa acestora, ducând astfel la creşterea gradului lor de interes, de conştientizare şi acţiune în domeniile ce îi vizează direct. Acţiunile din cadrul procesului iniţiativelor cetăţeneşti trebuie să fie supuse controlului jurisdicţional al Curţii de Justiţie a UE, precum şi controlului exercitat de Ombudsman-ul European pentru a garanta respectarea dreptului cetăţenilor de a participa la procesul decizional european. Chiar dacă UE se bazează pe democraţia reprezentativă, unde cetăţenii pot alege în mod direct membrii Parlamentului European şi pot adresa petiţii aceleiaşi instituţii, iniţiativa legislativă le oferă posibilitatea de a influenţa deciziile instituţiilor UE, prin intermediul democraţiei participative. Considerăm că iniţiativa cetăţenilor va stimula activismul societăţii civile din statele membre ale UE, va duce la crearea unei noi dimensiuni în activitatea ONG-urilor în direcţia iniţiativelor europene. Succesul unor prime iniţiative va întări încrederea cetăţenilor europeni în democraţia participativă.

Cetăţenii Uniunii Europene „sunt nu numai actori ai construcţiei europene, ci reprezintă ei înşişi scopul final, chiar dacă nu îşi dau întotdeauna seama de impactul pe care îl au deciziile luate de către instanţele de la Bruxelles asupra vieţii lor personale şi profesionale“34.