Bunăstarea și/sau traiul decent al omului — interogație a trecutului și prezentului

George VLĂESCU, doctorand
Recenzent: Dumitru GRAMA, doctor în drept, conferențiar universitar

În lipsa unei definiții legale a dreptului la bunăstare, vom începe prin consultarea dicționarului explicativ care ne spune că termenul de bunăstare desemnează o „Situație materială bună, prosperă; prosperitate.“1, o definiție care deși lasă accentul să cadă pe latura materială a noțiunii, respectiv pe cea economică, nu exclude nici latura nematerială, mai ales că în varianta secundă a definiției este utilizat, totuși, cuvântul prosperitate, un termen care, potrivit aceleeași surse înseamnă „Stare…fericită, înfloritoare a vieții unui individ sau a unei colectivități.“2. Pentru a da însă curs referințelor istorice ale bunăstarii, ca noțiune și, ulterior, ca drept, vom deretica câteva dintre dovezile grăitoare ale implicării statului în bunăstarea și protecția indivizilor, având în acest sens unele semnale încă din zorii preistoriei. Astfel izvoarele ne vorbesc nu doar despre lumea prosperă a pelasgilor“3, o adevărată megacivilizație a lumii străvechi, ci și de cetatea-stat sumeriană, Lagaș, condusă în mileniul III î.e.n., de un lider local, Urukagina, devenit ensi (cârmuitor) și, apoi, lugal (rege)4. Acesta a reușit să sporească considerabil calitatea vieții populaţiei, context în care a înfiinţat cel dintâi sistem de pensii cunoscut de omenire (care viza soldaţii și ofiţerii lăsaţi la vatră), a legiferat egalitatea în faţa legii5 și mergând, poate, prea departe, a abrogat dreptul de proprietate particulară asupra pământurilor ce aveau să devină proprietatea întregii comunităţi6. Practic, odată cu ștergerea dovezilor civilizațiilor mai sus evocate care le-au antamat pe cele grecești și romane, s-au pierdut și formulele juridice, economice și militare ale progreselor preistorice. Tocmai această penurie informaţională i-a determinat pe juriștii și gânditorii ultimelor secole să cadă de acord asupra faptului că până în Evul Mediu nu ar fi existat instrumente și garanții ale drepturilor naturale.7 Este însă neîndoielnic faptul că subiectul — de o importanță capitală atât pentru istorie dar și pentru științele juridice — trebuie să rămână unul deschis, așteptând să fie reluat în orice moment în care arhelogia modernă, care s-a dovedit deosebit de eficientă în ultimele decenii, va furniza informații noi și utile în această direcție.

Tot în rândul exemplelor de preocupare a statului pentru bunăstarea omului se înscriu, desigur, și reputatele civilizații antice, elene și romane care, bucurându-se de multă vizibilitate academică, au dezvoltat și inovat o multitudine de instituții, activități, legi, teorii și chiar au înființat organizații de sprijin și de intrajutorare socială, caritabile sau filantropice. Iar un rol de seamă l-au avut desigur marii gânditori, conducători și jurisconsulți ai antichității care au pledat pentru nevoia de reașezare a societății pe principii juridice echitabile în scopul ridicării standardului de viață al societății8. Spre exemplu, faimosul legiuitor și om de stat Solon, care a reușit să pună capăt declinului moral și economic al Atenei și, totodată, să reformeze statul pe baze democratice (a inventat parlamentul bicameral și a acordat drept de vot săracilor9), înțelegea prin stat un instrument care trebuia să servească creșterii bunăstării tuturor membrilor cetății.10 La rândul său, Platon, a fost un consecvent și profund susținător al obligației statului de a acționa, în special prin educație, în sensul asigurării binelui comun, al „fericirii tuturor“11 iar Aristotel, în aceeași linie de gândire, subliniază importanța dreptului arătând că „legiuitorul, cu ajutorul dreptului, face cetățeanul mai bun, îl sprijină în năzuința lui spre perfecțiune, adică asigura realizarea deplină a naturii umane“12. Din aceste perspective, nu diferă nici opinia Demostene13 și mai ales a lui Cicero, ultimul plasând bunăstarea și binele poporului în topul valorilor ocrotite de stat, susține că bunăstarea poporului este legea supremă a cetății,14 problematică îmbrățișată și de marele jurisconsult roman, Ulpian, care vede în traiul decent al omului — honeste vivere primul principiu (din cele 3) care stă la baza dreptului natural15.

Sigur că exemplele gândirii umaniste ale antichității, veritabile mostre ale binelui comun (bunăstare, fericire etc.) de mai târziu, au penetrat de-a lungul istoriei tezele, legislația, cutumele și obiceiurile multiseculare ale popoarelor. Cu toate acestea științele juridice au stabilit că unele noțiuni, precum cea de stat16 și de bunăstare au căpătat un contur juridic apropiat celui actual abia spre sfârșitul Evului Mediu. Astfel, între înscrisurile care conțin primele dovezi ale protejării și garantării juridice a drepturilor ce aveau să fie recunoscute, peste timp, fundamentale, cele mai notorii fiind Magna Carta Libertatum17, Legea săracilor (The Poor Laws)18 și, nu în ultimul rând, Declarația drepturilor (Bill of Rights)19 care statuează supremația legislativului și restrânge puterile monarhului, punând bazele monarhiei constituțional-parlamentare de mai târziu.

Nici pe continentul Americii lucrurile nu au decurs într-un mod diferit. Primul document constituțional al statelor democratice americane și anume „Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii“20 vorbește nu doar de dreptul omului la „siguranță“, ci și la „căutarea fericirii“ iar un altul similar îl întâlnim în aceeași perioadă în Europa (expresie a caracterului universal al voințelor popoarelor către emancipare și bunăstare) și ne referim, desigur, la „Declaraţia drepturilor omului și ale cetăţeanului“21 care, la rândul ei, a deschis, sub influența gândirii iluministe, portalurile conștiinței umane către sensul modern și juridic al noțiunii de drepturi fundamentale ale omului concluzionând, în principiu, că nefericirea ființei umane se datorează „corupției guvernelor“, „uitării“, „ignorării“ sau „disprețuirii“ drepturilor fundamentale.22 Practic, legiuitorul francez, ca și cel american, ne spun același lucru și anume că fericirea umană (care presupune atât siguranță, dar și un nivel de trai rezonabil) atârnă de maniera în care guvernele înțeleg să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

După alți autori, înțelesul juridic modern al noțiunii de bunăstare s-ar datora grijii statelor faţă de persoanele expuse riscului de excluziune socială și ar fi fost folosit, inițial, în cadrul unei legi americane din anul 1935 care viza programele sociale pentru ajutorarea mamelor singure cu copii „Actul securităţii sociale“.

Cele mai multe studii și cercetări juridice au stabilit că sensul actual al bunăstării este legat de teoriile așa-zisului stat al bunăstării, teorii care au la bază concepțiile umaniste și democratice care se degajă din Declarația Universală a Drepturilor Omului23 și, apoi, din două tratate internaţionale (Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale24 și Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice25) care împreună înmănunchiază toate drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale în cuprinsul aşa-numitei Carte Internaţionale a Drepturilor Omului. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului care în definirea traiului decent folosește (deși nu utilizează expres titulatura de „trai decent“) în paragraful 1 al art.25 atât termenul de sănătate cât și cel de bunăstare (welfare, well-being), identificând toate elementele funciare necesare bunăstării și protecției omului, lăsând la aprecierea statelor naționale atât denumirea cât și mijloacele și instrumentele juridice prin care vor înțelege să concretizeze în viața normativă și socială acest drept cu valoare fundamentală.

Ulterior, vom regăsi dreptul la trai decent, respectiv la bunăstare în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene26, în Carta socială europeană revizuită27 și, desigur, în constituțiile statelor naționale.

Astăzi, din economia actelor normative enunțate și a constituțiilor țărilor moderne rezultă că dreptul la bunăstare, deși nu este riguros reglementat normativ, se referă în sens simplist la serviciile sociale și de asistență socială pe care statul este obligat să le asigure indivizilor.28 Pe de altă parte, observăm că noțiunea este asociată dreptului omului la un „nivel de trai decent“ un drept fundamental, subiectiv și complex. Avându-și, deci, punctul juridic de plecare în Declarația Universală a Drepturilor Omului, putem spune că dreptul omului la un nivel de trai decent a fost preluat eterogen și disparat (și nu întodeauna sub această denumire) în constituțiile și legislațiile anumitor state29, sub diferite ipostaze, uneori destul de voalate, în timp ce alte state s-au îndepărtat ușor din punct de vedere teoretic de spiritul art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, fie în sensul că au lăsat nereglementate unele aspecte esențiale ale traiului decent30, fie au optat pentru expresia „nivel de viață suficient“, așa cum a fost statuată de art.11 al Pactului internațional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.. În oricare dintre variante, aceste drepturi nu au fost preluate de constituțiile și legislațiile statelor ca drepturi de sine stătătoare ci doar ca drepturi încorporate în alte drepturi, precum dreptul la ocrotirea sănătății sau la protecție socială, fie ca drepturi bazate pe existența altor drepturi, unele chiar fundamentale31, implicând sine qua non și obligația de a face a statelor, adică de a lua măsuri de dezvoltare economică și protecție socială care să îngăduie materializarea efectivă a acestuia.32

Așadar, putem spune că un asemenea drept, primește o modestă atenție din unghiul reglementărilor internaționale și naționale, precum și din partea doctrinei juridice care ne spune că se referă la „…minimul de existenţă“ (referindu-se la: hrana; îmbrăcămintea; asistenţa medicală și serviciile sociale necesare)33, oferindu-ne și o definiție, în sensul lărgit al noțiunii, potrivit căreia dreptul la un trai decent vizează „[…]posibilitatea omului de a deţine și de a beneficia de bunurile și realizările civilizaţiei: asigurare medicală, tehnică modernă, mijloace de transport, hrană raţională și calorică, servicii ale întreprinderilor din sfera de deservire, acumularea de bogăţii culturale etc. Traiul decent este imposibil fără dezvoltarea liberă a personalităţii, fără beneficierea de realizările știinţei, culturii, fără posedarea unei profesii.“34. Tot distinsul autor, mai sus citat, ne spune că acest drept privește, printre altele, și „relaţiile de proprietate“35, „egalitatea, justiția, umanitatea, fundamentele morale ale societății“36, inclusiv obligația statului de a asigura „o economie puternică și stabilă, care să asigure bunăstarea și prosperarea societăţii.“37 în sensul asigurării traiului decent pentru toţi cetăţenii. Putem, deci, spune că traiul decent se poate traduce, în sensul său larg și, evident, în strânsă legătură cu dimensiunea sa axiologică, ca fiind acea obligație a statului de a-i asigura omului pe lângă dreptul la venituri (salariu, pensie etc.) și „dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor“38, adică accesul omului la bunurile și serviciile civilizației, cum ar fi dreptul la hrana rațională și calorică, la tehnica modernă, la asigurare medicală, la cultură etc. și, nu în ultimul rând, la toate acele elemente inerente dezvoltării libere a personalității, teză care implică inclusiv respectarea vieţii private și a demnităţii persoanei.

Pe cale de consecință, dacă vom da curs concluziei care se degajă din legislație, literatura jurisprudentă și, de ce nu, din sensul lexical al noțiunii, și vom pune semnul egalității între dreptul la bunăstare și cel la un trai decent, trebuie să admitem faptul că un asemenea drept este unul subiectiv și complex care împrumută toate caracteristicile specifice drepturilor fundamentale și care, totodată, conține drepturi indivizibile, ce nu pot fi ierarhizate, adică drepturi care se bucură de o importanță egală, formând un tot unitar și care nu pot fi interpretate în sens ierarhic. Practic se poate spune că dreptul la bunăstare este o consecinţă a caracterului democratic și social al statului. Dacă într-un stat democratic exercitarea puterii se exercită ca „o guvernare a poporului, prin popor și pentru popor“39, atunci exercitarea puterii „pentru popor“ (adică pentru binele comun) reliefează nu doar caracterul democratic ci și pe cel social. Spunem aceasta deoarece, din perspectivele democrației, doctrina juridică40 ne arată că respectatarea și garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sunt trăsături generale ale statului democratic iar, din unghi social, statul prin definiție îndeplinește funcții sociale al căror obiectiv principal îl reprezintă tocmai protecția socială a oamenilor, inclusiv nivelul de trai decent al locuitorilor statului.

Încheiem prin a reaminti faptul că un asemenea drept deși prin conținutul său controversat pare să-și fi declarat teoretic onorabila misiune de a înlesni accesul omului ca fiinţă socială la bunăstare și civilizație, totuși, din motivele pe care le polarizează deficiențele și frustrările vieții cotidiene, constatăm că nici până astazi nu a primit din partea statelor lumii — cu atât mai puțin din partea României și Republicii Moldova — o abordare pe măsura importanței sale economico-sociale și, în mod greu de înțeles, nu a stârnit o preocupare suficient de aprinsă nici științelor juridice.