Valenţele dreptului de creanţă în contextul acţiunii pauliene

Lionid CHIRTOACĂ, doctor în drept, conferenţiar universitar, ICPJ al AŞM
Nicolae FALĂ, doctorand, lector universitar Facultatea Drept, ULIM.

The Capacities of the Right to Claim in the Context of the Paulian Action The content of the civil obligational legal relationship is ontologically reunited by the creditor’s right to claim to the debtor a certain conduct consisting of giving, doing or not doing, and the debtor’s duty to execute a certain specific performance to which he was bound. The research regarding the right to claim and its requirements in the actio pauliana context can only be conceived from the perspective of the concept of subjective law and the adjacent theories, because the right to claim is a subjective civil patrimonial right. The right to claim is a freedom of the creditor, a prescriptive subjective civil right, determined ab initio from the perspective of the passive, personal and relative subject, according to which the holder, reus credendi, under positive law provisions, is entitled to claim to a person, called debtor, to deliver a performance that can consist of giving, doing, and not doing. The right of claim that does not qualify as „certain“ can still be considered a legitimate expectation, and as a consequence the paulian action can be admitted. It does not matter whether the claim is liquid and exigible, because the revocation action is only an interim measure, not an enforceable one. The liquidity of the claim is a condition for the admissibility of the paulian action only when it is the object of a sum of money. Keywords: paulian action, subjective patrimonial right, right to claim, certain, liquid and exigible claim, legitimate expectation

Conţinutul raportului juridic obligaţional civil este reunit ontologic prin dreptul creditorului de a pretinde debitorului său o anumită conduită constând în dare, facere sau non facere şi datoria debitorului de a executa o anumită prestaţie concretă la care s-a obligat. Cercetarea dreptului de creanţă şi cerinţelor acestuia în contextul actio pauliana nu poate fi concepută decât prin prisma conceptului de drept subiectiv şi teoriilor adiacente, deoarece dreptul de creanţă constituie un drept subiectiv civil patrimonial. Dreptul de creanţă reprezintă o libertate a creditorului, un drept subiectiv civil patrimonial prescriptibil, determinat ab initio din perspectiva subiectului pasiv, personal şi relativ conform căruia titularul, reus credendi, în condiţiile dreptului pozitiv, este îndreptăţit să pretindă unei persoane, numită debitor, de a efectua o prestaţie care poate consta în dare, facere şi non facere. Dreptul de creanţă care nu întruneşte calitatea de a fi „cert“ poate totuşi să fie considerat o speranţă legitimă, iar pe cale de consecinţă acţiunea pauliană poate fi admisă. Nu contează dacă creanţa este lichidă şi exigibilă, deoarece acţiunea revocatorie este doar o măsură intermediară, nu una executorie. Lichiditatea creanţei este o condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene numai atunci când are ca obiect o sumă de bani. Cuvinte cheie: acţiunea pauliană, drept subiectiv patrimonial, drept de creanţă, creanţă certă.

Preliminarii

Pentru exercitarea acţiunii pauliene creditorul-reclamant trebuie să afirme existenţa unui drept de creanţă, care urmează să corespundă unor anumite cerinţe. Din considerentul respectiv se impune o investigaţie teoretic-ştiinţifică din perspectiva: a) identificării, conturării şi dezvăluirii condiţiilor înaintate faţă de dreptul de creanţă; b) determinarea sferei izvorului ius ad personam, adică circumscrierea aplicabilităţii acţiunii pauliene în raport cu sursa raporturilor juridice obligaţionale. Aşadar, prezentul articol se va mărgini la abordarea primei probleme, iar a doua va constitui obiectul unei cercetări separate. Ambele necunoscute urmează a fi dezvoltate ştiinţific în lumina funcţiei conservativ-asiguratorii a acţiunii pauliene referitor la dreptul de creanţă, funcţie, care, în opinia noastră, oferă creditorului o posibilitate reală de a menţine solvabil debitorul prin urmărirea bunurilor acestuia, ce au ieşit din activul patrimonial prin acte încheiate fraudulos.

În esenţă acţiunea pauliană nu are ca finalitate nulitatea actului juridic încheiat de către debitor, ci doar ineficacitatea acestuia în raport cu creditorul, care î-i conferă ulterior posibilitatea de a exercita asupra bunului, obiect al actului respectiv, o acţiune de executare pentru realizarea dreptului de creanţă.

În lucerna invocata abordarea multidimensională a valenţelor dreptului de creanţă nu numai că este utilă, dar imperios necesară din punct de vedere atât teoretic cât şi practic. Teoretizarea categoriilor juridice nu constituie un scop în sine steril, ci urmăreşte elaborarea căilor înţelepte şi fundamentate ştiinţific de a soluţiona probleme practice cu care se confruntă titularii situaţiilor juridice subiective concrete.

Dreptul de creanţă constituie o componentă a conţinutului raportului juridic obligaţional, aceasta înscriindu-se în activul patrimonial al creditorului1. Astfel, raportul juridic obligaţional civil cuprinde, în latura activă, dreptul de creanţă a creditorului şi sub aspectul laturii pasive îndatorirea corelativă a debitorului (reus debitori). Conţinutul raportului juridic obligaţional civil este reunit ontologic, şi anume din dreptul creditorului de a pretinde debitorului său o anumită conduită constând în dare, facere sau non facere şi datoria debitorului de a executa o anumită prestaţie concretă la care s-a obligat2.

Cercetarea dreptului de creanţă şi cerinţelor acestuia în contextul actio pauliana nu poate fi concepută decât prin prizma conceptului de drept subiectiv şi teoriilor adiacente, pe care le vom expune rezumativ, deoarece dreptul de creanţă constituie un drept subiectiv civil patrimonial.

Astfel, justificativ, autorul Ovidiu Ungureanu menţionează că, „după cum adesea s-a observat, nu ese simplu de a surprinde esenţa dreptului subiectiv. Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune sub forma unor drepturi individuale, adică drepturi subiective. Nu există drept subiectiv decât în cadrul permis de dreptul obiectiv. De aici rezultă că dacă dreptul este general, dreptul subiectiv este individual. Dreptul subiectiv ar fi, după cum s-a arătat, capacitatea (puterea, forţa, putinţa) care întemeiază, în fapt, dreptul de a fi în viaţă. Însă nu orice prerogative individuale înseamnă, în sens tehnic, drept subiectiv. Trebuie să distingem între dreptul subiectiv şi prerogativele învecinate. Astfel, libertatea nu este decât o virtualitate de drept, o posibilitate garantată de dreptul obiectiv, fără a avea un obiect precis“3.

Autorul Mircea Djuvară consideră că, dreptul subiectiv există, iar ideea de obligaţie, fără un drept corespunzător este o absurditate4. Într-adevăr drepturile subiective şi obligaţiile civile constituie configuraţia juridică a conţinutului unui raport juridic civil ce se află într-o legătură logico-juridică de complementarietate, adică de interdependenţă corelativă, însă aceasta nu înseamncă ca ele nu reprezintă totuşi două realităţi juridice realtiv distincte, dar interconexe între ele prin finalitatea socială pentru care au fost reglementate de dreptul pozitiv. Problema conceptului de drept subiectiv civil la general şi în special cu privire la dreptul de creanţă nu poate fi abstractizată de titularul acestuia, fie persoană fizică sau juridică.

Legislaţia civilă nu oferă o definiţie dreptului subiectiv civil în general, dar în anumite cazuri consacră unele definiţii mai mult sau mai puţin complete a anumituri drepturi concrete, cum ar fi dreptul de superficie etc.

Astfel, în doctrina civilă s-au formulat diverse opinii referitor la conceptul juridic de drept subiectiv civil. După reputatul savant Matei Cantacuzino, „dreptul subiectiv civil este puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinele şi puterile sale, care nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voinţă creatoare de raportuir cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale, spre a fi aduse la îndeplinire efectele raportuirlor creatoare“5.

Dreptul subiectiv constă din prerogativa sau posibilitatea recunoscută unei persoane titulare a dreptului de a pretinde unei alte persoane să efectueze o anumită prestaţie, care poate consta în a da ceva, adică a transmite un drept asupra unui lucru, a face sau de a nu face ceva6. Îndatorirea la care este ţinut subiectul pasiv al raportului juridic poate fi realizată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

În opinia savantului Beliu Gh. „dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ — persoană fizică ori persoană juridică — în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare — să dea, să facă ori să nu facă ceva — de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie“7.

Astfel, putem conceptualiza dreptul subiectiv civil ca pe o posibilitate de conduită recunoscută de legea civilă subiectului activ8, în temeiul căreia el poate pretinde, în limitele dreptului, ordinii publice şi bunelor moravuri, subiectului pasiv, în situaţia în care dreptul său este încălcat, având puterea de a apela la forţa de constrângere a statului.

În contextul celor expuse urmează de explicat termenologia dreptului patrimonial de creanţă. În literatura de specialitate dreptul de crenaţă este abordat ca un raport care se stabileşte între două persoane, în virtutea căruia o persoană numită creditor, are dreptul să ceară de la altă persoană numită debitor, o anumită prestaţie9. Definiţia respectivă exprimă mai mult ideea de raport obligaţional civil, care cuprinde în latura activă creditorul şi dreptul de creanţă a acestuia, cât şi latura pasiviă; debitorul şi datoria la care este ţinut acesta din urmă în raport cu creditorul.

Un alt clasic al dreptului civil român consideră că, drepturile persoanle şi drepturile reale formează patrimoniul care compune bunurile unei persoane. Astfel, dreptul de creanţă este un drept personal care mereu are în calitate de corelativ o obligaţie10. Subscriem acestor teze de principiu referitor la problematizarea teoretică a conceptului dreptului de creanţă, însă cu unele precizări de rigoare, care nu au ca scop de a critica ideele expuse, dar din contra de a le dezvolta ţinând cont de evoluţia societăţii în general, şi a categoriilor juridice a ştiinţii dreptului civil, în particular.

Dacă raportul juridic de obligaţie civilă este privit din perspectiva creditorului, atunci el se numeşte drept de crenaţă, iar dacă este abordat din ipostaza laturii pasive, adică din punct de vedere a debitorului, el se numeşte „obligatio“.

Drepturile de creanţă împreună cu drepturile reale formează claficarea fundamentală a drepturilor civile cu conţinut patrimonial, adică care pot fi evaluate în bani. Latura esenţială a raportului obligaţional civil o constituie conţinutul său patrimonial; dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia. În sensul enunţat, art. 284 alin. (1) Codul civil11 prevede că „Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate“.

Astfel, se impune de înţeles sintagma „obligaţie corelativă“ a debitorului în sensul restrâns de datorie, de prestaţie pe care trebuie să o procure debitorul faţă de creditorul său. O altă abordare crează inconveniente în definirea şi construcţia juridică a obligaţiei civile, deoarece definiţia noţiunii de obligaţie civilă cuprinde, după cum am menţionat, în conţinutul său atât dreptul de creanţă cât şi datoria corelativă, precum şi alte elemente structurale. Nu întâmplător, în literatura de specialitate mai recentă se consideră că, conţinutul raportului juridic de obligaţii este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde debitorului o anumită conduită constând în a da, a face sau a nu face şi datoria debitorului de a executa prestaţia concretă la care s-a obligat12. Un alt reputat autor, menţionează că, în conţinutul noţiunii de raport juridic de obligaţie civilă sunt cuprinse drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund datoriile sau obligaţiile debitorului13.

Dreptul de creanţă, mai este numit drept personal (ius in personam), deoarece debitorul se obligă faţă de creditor, încât creditorul are posibilitatea de a pretinde debitorului să execute în favoarea sa o anumită prestaţie sau să se abţină de la anumite comportamente. Caracterul personal al dreptului de creanţă, nu înseamnă faptul că, creditorul urmăreşte persoana debitorului. Ori raportul de obligaţie civilă constituie o legătură juridică (vinculum iuris), iar dreptul de creanţă a creditorului se realizează asupra activului din patrimoniul debitorului.

Dreptul de creanţă este un drept patrimonial relativ, dat fiind faptul că este opozabil numai debitorului, care este determinat, cu unele excepţii, din momentul naşterii raportului juridic obligaţional. Carcterul relativ al dreptului civil patrimonial de creanţă ne ajută să stabilim natura şi regimul juridic al acestuia în raport cu drepturile civile patrimoniale absolute, în care este determinat numai subiectul activ, celelalte persoane fiind nedeterminate şi au obligaţia negativă de non facere14. Din caracterul relativ a dreptului de creanţă în raport cu dreptul real, decurg cu desăvârşire deosebirile15 referitoare la determinarea subiectelor, natura juridică a obligaţiei subiectului pasiv şi alte trăsături dintre drepturile absolute şi relative

Putem conchide că, dreptul de creanţă reprezintă o libertate a creditorului, un drept subiectiv civil patrimonial prescriptibil, determinat ab initio din perspectiva subiectului pasiv, personal şi relativ conform căruia titularul, reus credendi, în condiţiile dreptului pozitiv, este îndreptăţit să pretindă unei persoane, numită debitor, de a efectua o prestaţie care poate consta în dare, facere şi non facere. Unele elementele ale definiţiei dreptului de creanţă se desprind din interpretarea prevederilor art. 512 alin. (1) din Codul civil, care cu valoare de principiu defineşte insuficient obligaţia civilă, şi structura acesteia, inclusiv dreptul de creanţă în sens de raport juridic obligaţional: „În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face“16. 

Însuşirele dreptului de creanţă

În teoria dreptului civil în privinţa cerinţelor pe care trebuie să le întrunească dreptul de creanţă există diverse opinii.

O primă întrebare firească este, dacă creanţa creditorului urmează să fie certă, lichidă şi exigibilă. În literatura de specialitate s-a formulat opinia potrivit căruia acţiunea pauliană este admisibilă dacă creanţa creditorului este certă, lichidă şi exigibilă17.

Noţiunile respective necesită o clarificare terminologică sub aspectul conţinului în vederea ajustării aplicabilităţii practice a acestei condiţii, dar şi în corelaţie cu accesul la justiţie. Definirea noţiunilor nominalizate ne vor ajuta să înţelegem mecanismul acţiunii pauliene în profilul condiţiilor de exercitare a acesteia, astfel, servind la fundamentarea ştiinţifică a temei cercetate şi soluţiilor teoretice-practice. Când este vorba de a determina semnificaţia unui concept, în conţinutul căruia intră elemente de mare diversitate e bine să ţinem seama de întrebuinţarea pe care înţelegem a o da cuvântului care-l exprimă sau de materia în care lucrăm şi la care vom avea a-l aplica. Astfel, după reputatul procedurist E. Herovanu, definiţia unei noţiuni în genere, chiar când e construită după arta cea mai desăvârşită şi cu aplicaţiunea cea mai strictă regulilor proprii, trebuie să scoată în evidenţă ceea ce interesează lucrarea în care va fi utilizată, subliniind, punând în relief, dintre elementele sale constitutive, pe acela sau pe acele, care formează caracteristicul ei în materia respectivă18.

Legislaţia civilă deşi reglementează noţiunea de „obligaţie certă, lichidă şi exigibilă“, însă nu defineşte noţiunile respective. Potrivit art. 651 alin. (1) din Codul civil „Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile“. Aşadar putem desprinde noţiunile vizate din economia textelor legale care reglementează compensarea ca mijloc de stingere a obligaţiilor. O altă situaţie avem în materia acţiunii oblice, astfel în art. 599 alin. (1) Codul civil este consacrat că „Creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.

Creanţa certă

Certitudinea din punct de vedere filosofic desemnează ceva care este adevărat, sigur, evident, veritabil sau în afara oricărui dubiu.

Creanţa certă desemnează acea creanţă ce are o existenţă neîndoielnică, în sesnul că asupra ei nu există niciun litigiu de drept, adică creanţa nu este afectată de careva diferend sau condiţie din perspectiva existenţei. Din acest punct de vedere este evocator, prin aplicarea metodei analogiei şi comparaţiei, art. 800 din Codul civil al Republicii Moldova potrivit căruia „Un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară“.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiei legale pre-citate se subîngelege că dreptul subiectiv este litigios în situaţiile, în care este incert, contestat, contestabil de debitor, a fost intentată o acţiune în justiţie ori că intentarea acţiunii va fi necesară pentru valorificarea dreptului.

În literatura de specialitate mai veche s-a menţionat că o creanţă este certă când este determinată în existenţa ei sau când naşterea ei nu mai depinde de evenimente viitoare şi incerte. Certitudinea unei creanţe rezultă dintr-un titlu autentic sau dintr-un act sub semnătură privată necontestat de parte19.

Caracterul cert al creanţei decelează două probleme teoretico-practice: poate fi admisă acţiunea pauliană atunci când dreptul de creanţă este litigios sau când obligaţia este afecatată de modalităţi, cum ar fi condiţia? Primele concluzii care se impun ar consta în dovada dreptului de creanţă prin titlu executoriu şi survenirea condiţiei.

Totuşi suntem pentru o altă soluţie, astfel, optăm pentru teza ce se fundamentează pe ideea de gaj general, protecţia dreptului de proprietate şi accesul liber la justiţie.

Potrivit conceptului teoretico-juridic de gaj general, debitorul poartă răspundere pentru obligaţiile sale, cu toate bunurile sale prezente şi viitoare, adică activul patrimoniului constituie obiectul constrângerii patrimoniale pentru realizarea dreptului de creanţă a creditorului. În sensul enunţat, art. 27 din Codul civil  prevede că „Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite“. Judicios s-a remarcat în literatura de specialitate teza potrivit căreia fără noţiunea de patrimoniu nu se poate explica de ce orice subiect de drept, fie persoană fizică sau juridică, răspunde de îndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă cu bunurile prezente şi viitoare20. Astfel, prin noţiunea de patrimoniu se poate dezvălui şi fundamenta gajul general pe care îl au creditorii cherografari ai debitorului, obiectul căruia este format din însuşi patrimoniul debitorului. Se pare că însuşi texul legal pre-citat sugerează per a contrario din sintagma „răspunde pentru obligaţiile sale“ afirmarea în principiu a unui doar raport obligaţional.

Din punct de vedere a protecţiei dreptului de propritate se impune de abordat aspectul respectiv pornind de la art. 1 al Prtocolului nr. 1 CEDO şi soluţiile consacrate consistent în jurisprudenţă CtEDO pe tematica vizată.

În jurisprudenţa CtEDO s-a optat constant pentru a elabora o noţiune autonomă de „bun“, specifică sistemului de contencios european de protecţie a drepturilor omului, premisă care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială prevăzută de textul „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale.“ Curtea în anul 1995 pe cale pretoriană a menţionat explicita că noţiunea de „bunuri“ din conţinutul art. 1 al Prtocolului nr. 1 are o semnificaţie autonomă şi în mod evident nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, dar anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate“.

Noţiunea de „bunuri“ poate desemna atât „bunuri actuale“ cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe. Pentru ca o creanţă să poată fi considerată o „valoare patrimonială“ intrând sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, titularul creanţei trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern. Din moment ce aceasta este dobândită, poate intra în joc noţiunea de „speranţă legitimă“21.

Din perspectiva nominalizată am putea afirma argumentând cu utilizarea principiilor jurisprudenţiale expuse că dreptul de creanţă care nu întruneşte caliatea de a fi „cert“ poate totuşi să fie considerat o speranţă legitimă, iar pe cale de consecinţă acţiunea pauliană poate fi admisă.

O altă problemă legată de caracterul cert al dreptului de creanţă constă în faptul dacă pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, este sau nu necesar ca respectivul creditor să aibă sau nu un titlu executoriu. Astfel, pe marginea problemei în cauză pot fi identificate, în opinia noastră, două soluţii. Primă este că pentru exercitarea acţiunii pauliene nu este necesară existenţa unui titlu executoriu, deoarece acţiunea nu este un act de executare, ci prin ea se urmăreşte revocarea unui act juridic prin care este fraudat dreptul de gaj general al creditorilor şi se intentează împotriva unui terţ. În cea de-a doua opinie, se precizează că, dimpotrivă existenţa titlului executoriu este obligatorie, deoarece dacă creditorul n-a declanşat procedura de executare, atunci ultimul are probleme insurmontabile în probarea fraudei aduse dreptului său de creanţă.

Subliniem pentru teza potrivit căreia, nu este necesară existenţa titlului executoriu, iar creditorul este obligat să probeze ad principium existenţa unui drept creanţă.

Creanţă exigibilă

Termenul „creanţă exigibilă“ desemnează acea creanţa cu scadenţa împlinită, deci a cărei executare, la nevoie chiar silită, poate fi cerută de către creditor. Exigibilitatea creanţei diferă, după cum aceasta este pură şi simplă sau afectată de modalităţi. Menţionăm ad principium că, o creanţa condiţionată sau la termen, sau dreptul de creanţă eventual, nu constituie un impediment în exercitarea actio pauliana, deoarece este suficientă existenţa unui titlu minim pentru a justifica legitimarea procesuală activă22. În acest sens, nu poate fi tăgăduit faptul afirmări de principiu a dreptului de creanţă în scopul legitimării procesuale ordinare de către creditorul-reclamant, însă nu poate fi abstractizată teza că, obiectul acţiunii pauliene nu este format din dreptul de creanţă, ci din pretenţia privind inopozabilitatea actului juridic încheiat de debitor în detrimentul dreptului de gaj general al creditorului său. Într-o abordare comparatistă cu dreptul procesual civil, teza expusă se deduce din interpretarea art. 59 alin. (1) al Codului de procedură civilă potrivit căruia „Parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios“23. Problema respectivă abordată din ipoteza dreptului procesual se circumscrie categoriei de legitimare procesuală activă, care la rândul său scoate în relief conceptualizarea conţinutului noţiunii de „parte“ şi pe a celei de calitate procesuală. În accepţiunea procesuală determinarea conţinutului de „parte“ în procesul civil presupune justificarea de principiu a interesului de a solicita protejarea în justiţie a unui drept încălcat sau contestat ori a unui interes legitim. Prin urmarea calitatea procesuală de a fi parte în procesul civil nu poate fi decât prezumtivă, creditorul urmează să invoce circumstanţele care constituie temeiul dreptului de creanţă, dar nu şi existenţa propriu zisă a dreptului respectiv, care constituie o chestiune de fond. Abordarea şi axarea doar pe accepţiunea materialistă al conceptului de parte în contextul acţiunii revocatorii ar impune reclamantului dovada certă a unui drept exigibil, fapt ce constituie o problemă serioasă în accesul liber la justiţie a creditorului în protecţia creditului.

Pentru a înţelege valenţa teoretică a exigibilităţii dreptului de creanţă şi limitele aplicabilităţii practice se impune analiza ştiinţifică a clasificării obligaţiilor pure şi simple sau a celor afectate de modalităţi, inclusiv a conceptului de drepturi eventuale.

Obligaţiile pure şi simple în opus cu cele afectate de modalităţi, nu sunt înzestrate cu condiţie sau termen, prin urmare pot fi executate oricând de debitor sau creditorul poate cere executarea în orice timp. Potrivit art. 575 alin. (1) Codul civil „În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd“24.

Termenul „creanţă exigibilă“ implică conceptul de orice credit eventual, astfel, în această privinţă Curtea de Casaţie a Italiei prin Sentinţa nr. 10414 din 30.07.2001 confirmă orientarea constantă a jurisprudenţei sale, că acţiunea revocatorie aparţine oricărei persoane care probează existenţa ad principium a unui drept de creanţă. Ar trebui, totuşi, să se clarifice, spune Curtea, ce reprezintă conceptul de creanţă eventuală. Acesta reprezintă nu altceva decât un drept de creanţă afectat de termen sau condiţie, ori creanţă disputată judiciar referitor la existenţa sa (drept de creanţă litigios). Se pare că şi doctrina dreptului civil român cu privire la aspectul abordat opţionează mai mult sau mai puţin pentru aceeaşi soluţie, astfel „Se poate observa că în acest caz noul Cod civil a renunţat la exigenţa ca obligaţia să fie şi exigibilă, cerută de lege lata la acţiunea oblică, certitudinea creanţei fiind suficientă (s.n.) pentru a justifica o acţiune pauliană. Deci, nu contează dacă creanţa este lichidă şi exigibilă (s.n.), şi aceasta, pentru că acţiunea revocatorie este doar o măsură intermediară, nu una executorie. Pentru a sancţiona prompt frauda, noul Cod civil nu impune, deci, decât dovada creanţei creditorului reclamant, care astfel îşi probează interesul legitim şi serios în promovarea unei acţiuni revocatorii. Mai spinos este să determinăm care este rolul datei creanţei creditorului-reclamant“25.

Creanţa lichidă

Prin creanţă lichidă se are în vedere acea creanţă cu un cuantum precis determinat, astfel, pot fi considerate lichide acele creanţe ce au o sumă de bani determinată sau o cantiate de bunuri generice. Pornind de la această teză nu pot fi calificate drept lichide creanţele al căror cuantum urmează a fi stabilit pe calea justiţiei: dreptul la pensia pentru întreţinere, dreptul la despăgubiri rezultate din prejudicii cauzate prin delict civil etc.

Se pare că unii autori italieni consideră că este suficient, pentru exercitarea acţiunii revocatorii, existenţa de principiu a unui drept de creanţă, fără a fi necesară prezenţa cerinţei de exigibilitate, lichiditate şi certitudine26.

Teza respectivă a fost adoptată de către jurisprudenţa Curţii de Casaţie a Italiei, care remarcă cu valoare de principiu că este suficientă existenţa unui drept de creanţă ipotetic pentru admiterea acţiunii pauliene27.

Curtea Supremă de Justiţiei a Franţei a statuat că lichiditatea creanţei este o condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene numai atunci când are ca obiect o sumă de bani, cum ar fi chiria la care are dreptul locatorul în cadrul contractului de locaţiune28.

Astfel, în ceea ce priveşte jurisprudenţa italiană, ultima adoptată criterii foarte elastice, fapt, care denotă posibilitatea exercitării acţiunii revocatorii chiar şi în cazul în care dreptul de creanţă nu întruneşte cerinţa privind exigibilitatea, în cazul în care este afectat de termen sau de condiţie, sau însuşirea de a fi lichid, deoarece încă nu este stabilită sumă precisă a acestuia, astfel admiţând protecţia unui „credit doar potenţial“, fapt, care permite admiterea acţiunii respective.

Subscriem celor evedenţiate în jurisprudenţa italiană, deoarece criteriile sunt corespunzătoare cu orientările actuale a jurisprudenţei CtEDO.

În mod special noţiunea „drept de creanţă ipotetic“ se încadrează în sfera conceptului de „bun“ prevăzut de art.1 Protocolul nr.1 adiţional CEDO. Conform unei practice jurisprudenţiale constante a CtEDO noţiunea de bun include orice „speranţă legitimă“, inclusiv, după opinia noastră, ultimei noţiune jurisprudenţiale se circumscriu şi situaţiile ce cuprind un drept de creanţă care nu este exigibil, lichid şi cert.

Noţiunea „drept de creanţă ipotetic“ oferă creditorului un grad sporit de protecţie judiciară şi facilitează accesul liber la justiţie, fapt care dă eficienţă reală dreptului de gaj general pe care îl au creditorii chirografari.

Anterioritatea dreptului de creanţă

Acţiunea pauliană poate fi exercitată, numai de către acei creditori a căror creanţe s-au născut anterior încheierii de către debitor a actului juridic a cărui inopozabilitate se solicită29. Astfel, creditorii nu pot contesta pe calea acţiunii pauliene un act juridic fraudulos, dacă dreptul lor este născut ulterior acestui act, acţiunea, la caz, va fi respinsă ca neîntemeiată.

Soluţia se întemeiază pe idea de securitate a circuitului civil şi ocroteşte în sensul respectiv principiul bunei credinţe. Or, faţă de creditorii posteriori, un act juridic al debitorului nu este, de regulă, prejudiciabil şi fraudulos, dat fiind faptul că, în momentul când se naşte creanţa lor, actul era încheiat şi executat, astfel, bunul care conturează conţinutul dreptului de gaj general a ieşit anterior ireversibil din patrimoniul debitorului, iar creditorii la momentul naşterii dreptului de creanţă ştiau sau puteau cunoaşte acest fapt. Regula se impune şi mai mult din raţionamentul, că frauda se produce doar în dauna creditorilor deja existenţi la data încheierii actului juridic, iar creditorii viitori nu există şi nu pot exista la momentul respectiv. Mai mult ca atât orice persoană fizică sau juridică este îndrituită potrivit principiului libertăţii contractuale de a încheia orice tip şi în orice moment acte juridice civile, excepţiile rezidă în legea imperativă, ordinea publică şi bunele moravuri.

Anterioritatea dreptului de creanţă actului de dispoziţie al debitorului nu necesită din punct de vedere al probaţiunii animus nocendi, fiind suficient faptul posibilităţii cunoaşterii efective de către debitor, în condiţiile diligenţii şi prudenţii, a prejudiciului pe care îl cauzează actul juridic încheiat creditorului.

În ipoteza actului juridic oneros este necesar de a se ţine cont de comportamentul pe care la avut dobânditorul. Dacă actul juridic oneros este anterior creanţei, atunci participatio fraudis al terţului dobânditor pentru existenţa elementului subiectiv în calitate de condiţie necesar exercitării acţiunii revocatorii, constă în conştientizarea că înstrăinarea bunului este procurată prin dol de către debitor pentru a leza drepturile de creanţă viitoare.

În cazul actului juridic civil oneros ulterior datei apariţiei dreptului de creanţă pentru exercitarea revocatoriei este suficient pentru existenţa elementului subiectiv al participatio fraudis ca dobânditorul să-şi fi dat seama despre prejudicierea creditorilor prin încheierea actului care îi profită. Astfel, din punct de vedere psihologic este suficient ca terţul în condiţiile unui efort rezonabil şi caracteristic unui om de cultură medie să-şi fi dat seamă, indiferent de necunoaşterea intenţiei dolosive din partea debitorului, că prejudiciază creditorii debitorului în dreptul lor de gaj general.

Totuşi din perspectivă teoretică cât şi practică se formulează întrebarea, dacă nu cumva regula anteriorităţii actului juridic fraudulos cunoaşte unele limitări, excepţii? Răspunsul, după cum am menţionat supra, nu poate fi decât unul pozitiv, dar cu precizări de riguare aspura condiţiilor excepţiei respective. Problema capătă valenţe de drept substanţial şi procesual, deoarece prespune identificarea şi conturarea cerinţelor evocate de regimul juridic al acesteia, precum şi demonstrarea lor în condiţiile formelor procesuale; sinteza reprezentân-d inopozabilitatea actului revocat faţă de creditor.

Creditorul posterior poate ataca cu acţiune pauliană un act încheiat de debitor înainte de a lua naştere dreptul său de creanţă, numai dacă se face dovada că acel act este încheiat cu scopul de frauda creditorul viitor, adică să-l prejudicieze în dreptul de creanţa ce î-l va obţine în viitor30. Astfel, întrebarea firească din perspectiva procedurii judiciare constă în faptul admisibilităţii mijloacelor de probă ce pot fi valorificate în acest sens. Răspunsul este strâns legat de obiectul probaţiei judiciare; după cum acesta este un fapt psihologic sau material, act juridic sau fapt juridic.

În acest caz, debitorul îşi anticipează starea de insolvabilitate cu un anumit scop, sub aspect subiectiv, cel de a frauda potenţiali creditori, nu numaidecât determinaţi. Creditorul în asemenea situaţie are obligaţia procesuală de a proba intenţia de fraudă a debitorului, adică urmează ca creditorul în plan procesual să dovedească reaua-credinţă, fapt, care poate fi realizat prin orice mijloc de probă.

Teza potrivit căreia creditorii posteriori unui act fraudulos n-au dreptul să-l atace se bazează pe idea de probaţiune. Or, atât creditorii anteriori cât şi cei posteriori au dreptul să-l atace, însă cei posteriori actului, în cele mai multe situaţii, nu vor fi în stare să probeze că au fost păgubiţi prin acel act şi acţiunea lor va fi respinsă, nu pentru lipsa calităţii procesuale active, însă din motivul că nu pot proba faptul că, actul de care se plâng le-a adus prejudiciu.

Aşadar, din acest punct de vedere putem afirma că, acţiunea pauliană este fondată pe paguba pe care debitorul o cauzează creditorilor cu bună ştiinţă, micşorând în mod fraudulos patrimoniul, care constituie gajul lor general pe care îl deţin creditorii la momentul apariţiei dreptului de creanţă.

O altă excepţie de la regula anteriorităţii creanţei reclamantului o constituie situaţia, când, în momentul încheierii actului fraudulos, creanţa sa exista doar în principiu, cum ar fi înstrăinările făcute de către autorul unui accident rutier înainte de a fi obligat prin hotărâre judecătorească să plătească despăgubiri victimei.

Dovada caracterului anterior al creanţei este în sarcina creditorului care exercită acţiunea revocatorie31. Astfel, reclamantul este obligat procesual să probeze data la care s-a născut creanţa sa şi anterioritatea acesteia încheierii actului juridic fraudulos. În situaţia când dreptul de creanţă este născut dintr-un delict civil, proba anteriorităţii se poate face prin orice mijloc de dovadă, inclusiv prin proba cu martori.

În literatura de specialitate se discută că ar fi o problema dovada anteriorităţii unui act juridic sub semnătură privată încheiat la o dat incertă. Majoritatea autorilor consideră că anterioritatea creanţei poate fi dovedită prin orice înscris, fără a fi necesară data certă a înscrisului32.

Sintetizând cele expuse, în opinia noastră, legiuitorului într-o eventuală reglementare a acţiunii pauliene, dar şi instanţelor judecătoreşti se recomandă de a ţine cont de teza potrivit căruia pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu este obligatoriu ca dreptul de creanţă să fie cert, lichid şi exigibil, dar este suficient ca creditorul-reclamant să justifice un „credit potenţial“ sau un „drept de creanţă ipotetic“.