Unele considerente cu privire la calitatea de specialist în efectuarea unor acţiuni procesuale

Ecaterina BALTAGA, doctor în drept, conferenţiar universitar

Certain Considerations upon the Quality of Specialist in the Performance of Some Procedural Actions The specialist is a cumulative notion thathas come a longway in the process of conceptual development and defining, as well as procedural-normative regulation, representing a person which possesses special knowledge in a certainfield, regarded, from a conceptual point of view, as an experienced person in the paradigm of procedural-criminal law and probation theory; as a participant in the criminal process — an independent subject with a procedural legal status (invested with rights and obligations); as a person who provides assistance to the prosecution bodies; as the person who participates in procedural actions. Keywords: specialist, special knowledge, application of special knowledge, versedperson, procedural subject.

Specialistul reprezintă o noţiune cumulativă care a parcurs un drum lung în procesul de formare şi de definire conceptuală, cât şi reglementării procesual-normative, fiind persoană ce posedă cunoştinţe speciale dintr-un domeniu privită, din punct de vedere conceptual, ca persoană avizată, paradigma dreptului procesual-penal şi teoriei probaţiunii; ca participant al procesului penal — subiect independent cu un statut juridic procesual (investit cu drepturi şi obligaţii); persoana, ce acordă un ajutor organelor de urmărire penală; persoana ce participă în acţiuni procedurale. Cuvinte-cheie: specialist, cunoştinţe speciale, aplicarea cunoştinţelor speciale, persoană versată, subiect procesual.

Autorii de specialitate afirmă că, întrucât ne aflăm într-o „epocă în care cunoştinţele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme dintre cele mai diverse, este firesc ca expertiza să aibă un rol deosebit, aşa cum nu l-a avut niciodată până acum“ sau că ne aflăm într-o perioadă de desfăşurare ştiinţifică a probelor“1.

Categoria specialităţilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnificaţie juridică într-o cauză este foarte largă. Cu toate acestea, putem afirma că, o bună parte din constatările tehnico-ştiinţifice alte acţiuni procesuale solicitate în procesele penale, aparţin domeniului criminalisticii şi medicinii legale. Dezvoltarea deosebită a celor două ştiinţe a creat, în prezent, premisa unei restrângeri relative a altor categorii de expertize cerute de organele judiciare.

În pofida magnitudinii statutului procesual al specialistului în procesul penal, eficienţa aplicării cunoştinţelor speciale medicale în mare măsură este determinată de factori organizatorici şi strict specializaţi: competenţa specialistului, activitatea ştiinţifică, aplicarea raţională a metodelor şi mijloacelor moderne, o unitate în acţiuni cu toţi participanţii echipei de investigare. Rezultatul participarea specialistului în cadrul urmăririi penale depinde nu numai de nivelul cunoştinţelor sale, dar este în mare măsură determinat de experienţa sa personală, de capacitatea de a gestiona în mod corespunzător interacţiunea cu ceilalţi participanţi ai procesului de urmărire penală.

Activitatea de cercetare la faţa locului reprezintă unul dintre actele iniţiale de urmărire penală, având o largă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate soluţionării unei cauze penale. Ea presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis infracţiunea.

Importanţa unei astfel de investigaţii este regăsită în prevederile art. 118 CPP RM2, conform cărora cercetarea la faţa locului este recomandată în vederea efectuării de constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, precum şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.

Este important să reţinem că trebuie acţionat cu deosebită operativitate, în conformitate cu regulile generale metodologice menţionate anterior, atât în luarea primelor măsuri, cât şi în pregătirea echipei, ceea ce reclamă mobilizarea urgentă a organelor judiciare competente să efectueze investigarea.

Opiniile expuse, constată, că sintagma „faţa locului“ debutează prin arătarea naturii activităţii; continuă prin descrierea aspectelor ce ţin de esenţa cercetării la faţa locului şi se încheie, în unele cazuri prin enunţarea scopului desfăşurării.

Cercetarea la faţa locului în care este implicat specialistul se caracterizează ca o activitate imediată, care trebuie să se efectueze într-un termen cât mai apropiat de comiterea infracţiunii şi care constituie, în principiu, o activitate irepetabilă, datorită modificărilor la care este supus câmpul infracţional, dar care poate fi suplimentară şi/sau repetată 3.

Doctrina acceptă că, ulterior săvârşirii infracţiunii, locul pe care urmează să se efectueze cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei, şi anume: stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viaţă, determinarea locului săvârşirii faptei, fixarea tuturor împrejur arilor, identificarea martorilor.

După autorul Gh. Baciu, cercetarea la faţa locului, se desfăşoară pe două planuri4:

— unul, cu un accentuat caracter tehnic, în care specialistul, în principal cel criminalist şi/sau medicul legist, desfăşoară activităţi specifice, ce au ca scop descoperirea, relevarea, examinarea şi fixarea prin metode şi procedee tehnice, a tuturor schimbărilor din sistemul de referinţă cercetat, cauzate de săvârşirea infracţiunii;

— altul, cu caracter exemplificativ, caracterizat prin efectuarea diferitor activităţi: identificarea şi ascultarea persoanelor vătămate, a martorilor oculari, a făptuitorilor, interpretarea existenţei, naturii, stării, poziţiei, formei urmelor şi mijloacelor materiale de probă; reconstituirea unor situaţii de fapt, existente înainte, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii, de către ceilalţi membri ai echipei de urmărire penală5.

Conform literaturii de specialitate6 cercetarea propriu-zisă la faţa locului efectuată de specialist este anticipată de acţiuni premergătoare sau de măsuri preliminare, destinate finalizării unor probleme urgente de care va depinde direct reuşita cercetării ulterioare: stabilirea locului comiterii infracţiunii; acordarea de prim ajutor victimelor care sînt încă în viaţă; fixarea tuturor împrejurărilor care pe parcurs se pot schimba sau modifica.

Legea eliberează organul de urmărire penală de obligaţia de a întocmi o ordonanţă în legătură cu cercetarea la faţa locului, limitându-se doar la proces-verbal, ce constituie mijloc de probă. Acţiunile de urmărire penală sub formă de cercetare la faţa locului poate fi efectuată, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante. În cazul, în care sunt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală (art. 301 alin. (2) CPP RM). Mai mult ca atât, cercetarea la faţa locului, cât şi actele premergătoare se materializează, în principal, prin proces-verbal; şi într-un caz şi în celălalt, s-ar putea aprecia că, în practică, din considerente de operativitate, nu trebuie acordată prea mare importanţă aspectelor legate de începere a urmăririi penale, fapt cu care nu suntem de acord.

Dacă concretizăm activitatea specialistul medico-legal la faţa locului, acesta este antrenat în efectuarea cercetărilor legate de: infracţiuni de banditism, omor, sinucidere, incidente rutiere, incendii etc.7

În această fază preliminară, pentru reuşita cercetării, reamintim una dintre reguli, potrivit căreia la început, în câmpul infracţional vor intra numai procurorul şi medicul legist, evitând, astfel, posibilitatea distrugerii unor urme şi modificarea poziţiei obiectelor din preajma cadavrului. În acest caz, rolul legistului este de consilier medical al procurorului, furnizându-i acestuia toate informaţiile care ţin de specialitatea sa8. Aplicarea cunoştinţelor speciale medicale de specialist în această acţiune procesuală este obligatorie în două cazuri: în examinarea cadavrului şi în examinarea persoanei de alt gen.

Sub raport tactic criminalistic, cercetarea la faţa locului parcurge două faze principale: faza statică şi faza dinamică, fiecăreia fiindu-i caracteristice anumite sarcini9.

La etapa statică examenul la faţa locului are următoarele obiective: constatarea morţii victimei, efectuată de către medicul legist, în prezenţa procurorului; examinarea generală a locului faptei; obţinerea unor date referitoare la victimă; stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după săvârşirea infracţiunii; determinarea punctului din care va începe cercetarea; selecţionarea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei10.

La etapa dinamică cercetării la faţa locului este, cea mai complexă etapă, la ea participând toţi membrii echipei. De exemplu, în cazul infracţiunilor de omor, cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, precum şi locul de sub cadavru după care se va continua cu porţiunea de teren din jurul victimei; descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, se va efectua schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul-verbal; clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanţe între starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta şi situaţia de fapt este o problemă de importanţă esenţială pentru stabilirea adevărului în cauză11.

O altă acţiune procesuală în care specialistul aplică cunoştinţele speciale este examinarea cadavrului (art.120 CPP RM). Medicul-specialist activează în baza planului şi sub conducerea ofiţerului de urmărire penală. Prezenţa lui, nu-1 eliberează pe ofiţer de obligaţiile de a efectua personal examinarea şi de responsabilitatea pentru această acţiune de urmărire penală.

Examinarea cadavrului se impune să fie efectuată nemijlocit la locul descoperirii lui, deoarece în caz contrar se întrerupe legătura dintre elementele locului faptei, în particular, împrejurările în care a fost descoperit cadavrul şi poziţia cadavrului, semnalmentele de cadavru etc.12

Sarcinile medicului-specialist la examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului sunt: să constate moartea reală a persoanei; să stabilească timpul scurs de la deces; să consulte ofiţerul de urmărire penală sau procurorul cu privire la examinarea cadavrului; să contribuie la depistarea, descrierea, fixarea, ridicarea şi ambalarea probelor de origine biologică pentru investigaţii suplimentare; să-şi expună opinia preliminară asupra caracterului, mecanismului şi timpului producerii leziunilor corporale; acordă ajutor ofiţerului de urmărire penală la descrierea în procesul-penal a corpurilor delicte depistate, asigură plenitudinea expunerii datelor faptice descoperite; asigură o utilizare eficientă a mijloacelor tehnice ajută să formuleze întrebările înaintate expertului etc.13

De regulă, cadavrul este examinat în locul unde a fost găsit. Şi doar în cazuri excepţionale, în lipsa condiţiilor optime, cadavrul poate fi transportat la morga medico-legală, unde se şi examinează. Informaţiile referitoare la cadavru şi corpurile delicte de origine biologică sunt dictate de către medic ofiţerului de urmărire penală, pentru a fi incluse în procesul-verbal14. După constatarea morţii, medicul legist va trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată decât condiţiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, după părerea noastră, în primul rând, cu privire la cauza şi natura morţii.

Un argument serios în sprijinul importanţei examinării, îl admitem şi acela, potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă (patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate, ceea ce va prejudicia serios desfăşurarea cercetărilor viitoare, după constatarea cauzei reale a morţii.

La cele menţionate concluzionăm, că examinarea cadavrului este o acţiune procesuală independentă şi se efectuează în cazurile prevăzute de art. 120 CPP RM şi care poate fi efectuată şi în cadrul cercetării la faţa locului (art. 118 CPP RM). În asemenea situaţii se întocmeşte un singur proces-verbal de cercetare la faţa locului, în care se includ şi date privind starea cadavrului, poziţia cadavrului etc.

Exhumarea cadavrului este o acţiune care depăşeşte aspectul pur procesual, implicându-se în cele de ordin moral. Din aceste considerente acţiunea procesuală se efectuează doar în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie (art. 120 alin. (2) CPP RM). La exhumarea cadavrului este obligatorie prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinei legale; serviciul sanitar epidemiologie din localitate, care fiind informat, poate delega o persoană.

Exhumarea cadavrului deseori este legată de o altă acţiune procesuală — cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere, acţiuni care pot fi efectuate atât la locul exhumării, cât şi în alt loc. În cazul în care este necesară efectuarea expertizei medico-legale, cadavrul este transportat la instituţia respectivă.

Conform literaturii de specialitate recunoaşterea cadavrelor se caracterizează prin următoarele trăsături15:

— recunoaşterea cadavrelor se poate face numai în cazul cercetării unor infracţiuni, ci şi în alte situaţii, cum ar fi accidentele de muncă, catastrofe aeriene, feroviare sau navale. În acest caz, recunoaşterea cadavrelor prezintă o serie de dificultăţi specifice, sub raport tactic fiind necesară aplicarea de reguli, dintre care unele se deosebesc de cele ale recunoaşterii persoanelor16.

În legătură cu recunoaşterea cadavrelor, se impun unele precizări ce ţin de această activitate, care este întâlnită nu numai în ipoteza cercetării unor fapte prevăzute de legea penală, ci şi în alte împrejurări, cum ar fi: sinuciderile, accidentele de muncă, accidentele rutiere, navale şi aeriene, catastrofele naturale (inundaţii, cutremure). Dificultăţile în identificare sunt determinate de faptul, că martorul nu mai percepe o persoana în viaţă, cu tot ce are ca specific şi firesc din punct de vedere dinamic, de la facies, la modul de manifestare: cadavrele se prezintă spre recunoaştere îmbrăcat; anterior prezentării cadavrele va fi o pregătire corespunzătoare, la nevoie recurgându-se şi la „toaleta cadavrului“17; cadavrul nu va fi prezentat spre recunoaştere mai multor persoane concomitent (pentru a se evita sugestionările colective)18; cadavrul va fi prezentat în diferite poziţii (faţă, profil), pentru a i se uşura identificarea19; dacă starea cadavrului nu permite prezentare directă, pentru identificare se vor folosi fotografiile.

Persoana care a fost agresată fizic şi/sau sexual, pentru a putea proba leziunile suferite, trebuie să treacă prin examinarea medico-legală de constatare efectuată de specialist. Temei pentru efectuarea examinării servesc date (deseori ipotetice) despre existenţa pe corpul uman al urmelor, a altor proprietăţi şi caracteristici, care trebuie constatate „… în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală“ (art. 119 alin. (1) CPP RM) sunt aplicate cunoştinţele unui specialist.

Alte prevederi dispunerii examinării corporale într-o opinie este şi: lipsa motivului în dispunerea expertizei medico-legale, adică necesitate efectuării unei cercetării speciale şi complexe şi consimţământul persoanei care va fi supusă examinării20.

În procesul de examinare corporală se enumeră următoarele particularităţi ale examinării: acţiunea se efectuează numai după începerea urmăririi penale prin rezoluţia sau după caz procesul-verbal a organului de urmărire penală, dar până la confirmarea acordul procurorului cu privire la începerea urmăririi penale; ordonanţa trebuie să fie motivată pentru a justifica acţiunile procesuale; aplicarea mijloacelor tehnice se efectuează cu acordul persoanei examinate; la examinare nu este obligatorie participarea martorilor asistenţi, dar participarea lor este în unele cazuri rezonabilă; ridicare obiectelor din cadrul cercetării se efectuează conform regulilor stabilite21.

După unii autori, şi noi susţinem această opinie, examinarea persoanei are drept scop un domeniu mai larg de examinare: constatarea urmelor infracţiunii; semnelor particulare de identitate; leziunilor corporale; aprecierea stării de ebrietate; constatarea altor proprietăţi şi caracteristici22. De exemplu, în cazul examinării corporale corpul persoanei reprezintă obiectul special al examinării ce stipulează una din condiţiile principale onorată de specialist în efectuarea examinării corporale — respectarea demnităţii persoanei.

În opinia noastră, rolul medicului-specialist în examinarea persoanei, este acela de a aplica cunoştinţe speciale pertinente şi concludente prin constatare directă sau prin raţionamente ştiinţifice, constatând încadrarea juridică a unor fapte — vătămări corporale, definirea persoanei sub aspectul caracteristicilor individuale — vârsta, sex, dar şi sub aspect psihopatologic — discernământ. Astfel, examinarea corporală este o acţiune procesuală care în esenţa sa constituie o modalitate a cercetării, specificul căreia constă în faptul că obiectul de cercetare este corpul omenesc şi la efectuarea acestei acţiuni sunt aplicate cunoştinţele medicale a unui specialist.

Obiect de cercetare poate fi corpul învinuitului, bănuitului, inculpatului, martorului şi al părţii vătămate.

Se prezumă în cele mai dese cazuri examinarea corporală este o acţiune la care
persoana participă benevol23, doar în cazuri excepţionale, când nu există o altă posibilitate de a obţine date importante pentru cauză, examinarea corporală poate fi efectuată forţat. Cercetarea corpului persoanei perchezitionate se efectueaza de catre o persoana de acelasi sex şi de obicei, cu concursul medicului. Ea cuprinde regiunile şi organele ce pot fi purtătoare de urmă ale infracţiunii (pielea) sau pot servi ca ascunzători (părul, orificiile naturale). În toate cazurile însă nu se admit acţiuni care ar înjosi demnitatea persoanei examinate sau ar pune în pericol sănătatea.

De unii autori este analizată ca formă de aplicarea cunoştinţelor speciale la audierea bănuitului, inculpatului, învinuitului sau martorului, recunoscând că această activitatea procesuală este reglementată de legiuitor insuficient24 alţii o exclud, ca fiind imposibilă25.

În legislaţia naţională participarea specialistului legist la audieri este argumentată de prevederile Codului de procedură penală a Republicii Moldova. Conţinutul art. 105 alin. (5) CPP RM determină condiţiile de audiere a martorului, care suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care se efectuează cu consimţământul medicului şi în prezenţa acestuia, iar art. 88 CPP al RM prevede dreptul expertului de a participa la audieri „cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, să pună întrebări persoanelor audiate cu participarea lui“.

După părerea noastră, participarea specialistului la audieri ar fi rezonabilă mai ales în cazurile când sunt cercetate cazurile ce ţin de culpa medicală, omorul cu o deosebită cruzime, omorul în serie etc., unde cunoştinţele speciale ale specialistului/expertului sunt necesare în lămurirea unor probleme ce ţin de domeniul medical.

Desfăşurarea reconstituirii şi rezultatele experimentului în activitatea de ur­mărire penală, ca şi a oricărei alte activităţi de procedură, depinde de temeinicia cu care ea a fost pregătită. În linii mari, pregătirea experimentului urmăreşte scopuri bine determinate: a) asigurarea acţiunilor ce urmează a fi realizate a unei baze juridice inatacabile şi a unui regim tactic propice obţinerii de rezul­tate veritabile şi b) crearea celor mai favorabile condiţii pentru desfăşurarea acestora.

Înainte de toate, în baza datelor de care dispune, organul de urmărire penală va determina oportunitatea acestui act de procedură. Printr-o analiză suplimenta­ră a rezultatelor cercetării la faţa locului, a percheziţiei, a ascultării persoanelor ş.a., se vor delimita împrejurările, faptele şi circumstanţele ce provoacă dubii, în sensul că admit interpretări variate, alternative sau a căror existenţă sau inexistenţă este doar prezumativă26.

La pregătirea şi efectuarea experimentului, poate fi solicitată asistenţa specialiştilor. Participarea acestora la organizarea şi efectuarea acţiunilor ex­perimentale, în opinia autorului S. Doraş, va asigura experimentului nivelul ştiinţific necesar, în special în situaţiile în care se verifică împrejurări de fapt cu un înalt grad de complexitate sau a căror evaluare reclamă cunoştinţe speciale. Ca şi în cazul cercetării la faţa locului, prezentării spre recunoaştere ş.a., specialistul va consulta organul de cercetare referitor la organizarea şi efectuarea experimentului şi la aprecierea rezultatelor obţinute prin experienţă. Domeniile din care se pot selecta speci­aliştii sunt dintre cele mai variate: criminalistică, medicină legală, tehnică şi tehnologie, construcţie etc.27

Pentru a obţine rezultate care să contribuie la realizarea sarcinilor ce se ridică la cercetarea unei fapte penale, experimentul trebuie să se desfăşoare într-un regim tactic adecvat împrejurărilor cauzei. Principalul mijloc de fixare a modului de desfăşurare şi a rezultatelor experimentului, sub aspect procesual, îl constituie procesul-verbal.

În concluzie menţionăm că desfăşurarea urmăririi penale presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare pentru realizarea obiectului urmăririi, motiv pentru care majoritatea activităţilor se concentrează în jurul strângerii şi administrării probelor referitoare la existenta infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, în aşa fel încît să se poată decide dacă este sau nu cazul să fie trimis în judecată. Acţiunile procesuale la efectuarea cărora specialistul aplică cunoştinţe speciale, se efectuează în strictă conformitate cu prevederile normative ale Codului de procedură penală şi numai după înregistrarea sesizării cu privire la infracţiune.