Statutul juridic al angajaţilor companiilor militare private prin prisma circumstanţelor specifice generate de conflictele armate contemporane

Alexandru CAUIA, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM
Corina ZACON, doctorandă, ULIM

The judicial status assigned to Private Military Company employees due to the circumstances generated by current armed conflicts This paper has the sole purpose of making a judicial perspective between international humanitarian law and domestic rules refering the ostilities that actively involve Private Military and Security Companies. All recruited personnel are liable under a different legal status due to their actions and behaviour undertaken on the battle field. The most accurate example of the applicability of the legal system is the accuracy of the international law to the war combatants and the applicability of the territorial rules on the undertaken hostilities. Most of the times, Private Military and Security Companies are recruited to be part of diverse UN Peacekeeping Missions, where the workers are compelled to participate as a protection shield for the entire mission, for the civilians, and to stop a potential civil war. This research will analyze the transfer of the judicial status of a mercenary, who, under the international humanitarian law, is seen as a mere civilian, whereas under the UN rules for peacekeeping — mercenaries are categorized as combatants. As well, this particular analysis, will present a few instances where a simple pacifist is labeled as a civilian as per the international humanitarian law, and knows a radical shift of judicial statuses, being clasified as a mercenar even if lacking all criterias as per Convention for Mercenary offering a broad explanation of the „mercenary“ noun. Lastly but not the least, this document will also mention the fact that throughout discovery, there is clearly a judicial confusion that is highlighted in situations where humanitarian international law has no jurisdiction over interpretation during peacekeeping UN missions. Same situations where these convoys are contracted and delegated by the United Nations in order to be mobilized, and still bearing the responsability overseen by the international humanitarian regulationsand subsequently endoresd by numerous files on the Supreme Court of Justice’s docket. Keywords: Civilians, Pacifists, Combatants, Mercenaries, Peacekeeping Missions, Armies, Armed Forces, State.

Acest articol ţine să elucideze distincţia dintre interpretare normei de drept internaţional umanitar şi regulile locale referitor la ostilităţile la care Companiile Militare şi de Securitate Private sunt implicate în mod activ. Angajaţii acestor Companii însuşesc un diferit statut legal prin prisma acţiunilor săvârşite pe teren. Cel mai amplu exemplu a acestei diversificări de interpretare juridică este aplicabilitatea normei internaţionale umanitare asupra combatanţilor de război care le atribuie statut de civil şi aplicabilitatea regulilor teritoriale în ceea ce priveşte aceste ostilităţi. Companiile Militare şi de Securitate Private sunt cele de mai multe ori angajate pentru a fi parte componentă la diversele Misiuni de menţinere a Păcii de către Naţiunile Unite în care angajaţii acestora sunt obligaţi să participe ca un scut de protecţie asupra misiunii, celorlalţi civili, precum şi să stagneze un potenţial război civil şi folosinţa forţei armate. Această lucrare va analiza transferul de statut juridic al unui mercenar, care conform dreptului internaţional este clasificat ca un simplu civil, iar conform regulilor de menţinere a păcii ONU – sunt văzuţi ca combatanţi. De astfel, cercetarea respectivă va prezenta şi unele instanţe prin care un simplu pacifist care este delimitat conform dreptului internaţional umanitar ca civil cunoaşte o schimbare de statut radicală, fiind ulterior clasificat ca mercenar chiar daca nu însuşeşte criteriile denotate în Convenţia cu privire la Activitatea de Mercenariat şi oferă o amplă definiţie a determinativului mercenar. Nu în ultimul rând dorim să menţionăm că pe parcursul investigaţiilor efectuate, am dorit să expunem şi confuzia pe care sistemul juridic o evidenţiază în situaţiile în care dreptul internaţional umanitar nu are jurisdicţie de interpretare în situaţiile misiunilor de menţinere a păcii organizate de Naţiunile Unite şi prin care grupări de mercenari sunt delegaţi şi contractaţi de ONU cu scop de mobilizare, dar totuşi purtând responsabilitatea prevăzută de normele dreptului internaţional umanitar şi respectiv confirmat în nenumărate dosare de Curtea Supremă de Justiţie. Cuvinte-cheie: civili, pacifişti, combatanţi, mercenari, misiuni de menţinere a păcii, armată, forţă armată, stat.

1. INTRODUCERE

Care este diferenţa între a fi catalogat ca un mercenar sau un soldat în atribuţia statului? La fel ca şi delimitarea juridică a unui conflict armat privat de cel stimulat public, este o întrebare din punct de vedere juridic foarte complicată şi care stârneşte la rândul său multiple controverse în cadrul dreptului internaţional umanitar.

Acest articol va delimita statutul angajaţilor Companiilor Militare Private prin urmarea crearea unor scenarii armate private pe arena internaţională, precum şi după modalitatea de contractare a acestora. Aceşti actori care nu cad sub jurisdicţia unui stat implică cercetare conştiincioasă şi asiduă la nivel internaţional luând în consideraţie metodele de creare a conflictului armat şi actorii implicaţi. Această cercetare va încerca să elucideze dimensiunea etică şi juridică a respectivilor angajaţi cu experienţă militară pe arena internaţională indiferent de criteriile de delimitare conform dreptului internaţional, fie cel de pacifist, soldat sau mercenar. Distincţia dintre aceste trei categorii, tinde să se înceţoşeze cu cât mai mult ne aprofundăm spre aspectul normativ, de aceea, scopul principal al respectivei lucrări, este să elaboreze asupra moralităţii cât şi asupra delimitării juridice a actorilor contractaţi privat pe terenuri armate, prin prisma dreptului internaţional umanitar şi în acelaşi timp în comparaţie cu regulile de manifestare a misiunilor armate ONU.

Adiţional, ar fi corect să analizăm prin aderenţă la statutul juridic şi cele preocupări primordiale cu referinţă la admisibilitatea forţei armate pe arena internaţională, precum preferinţa existenţei forţei armate private în defavoarea celei publice. Făcând referinţă la doctrinele de specialitate, conflictele create fie de forţa armata publică sau de cea privată rămâne a fi catalogată diferit încă din contextul istoric şi respectiv grupează indivizii acestor forţe militare pe categorii distincte în urma conflictelor rezultate pe câmpul de luptă. Din acest motiv, dea lungul evoluţiei ultimelor două decenii, chiar dacă entităţile armate private au început să fie per general catalogate în diviziuni comerciale, implicarea lor de facto, a creat conflicte de drept internaţional, transnaţional şi corporativ.

2. PERSPECTIVA NAŢIUNILOR UNITE REFERITOR LA CONFLICTELE ARMATE INTERNAŢIONALE

Pentru a trece la o abordare obiectivă a statutului juridic al militarilor privaţi şi a companiilor de securitate private, delimitat de conflictele generate internaţional, o sa acordăm o atenţie deosebită activităţii militare a soldaţilor privaţi şi a companiilor de securitate în cadrul operaţiunilor pacifiste mondiale desfăşurate de Naţiunile Unite. Din simplul motiv că Naţiunile Unite este o entitate actuală şi activă în operaţiunile militare reflectată prin implicarea directă pe câmpul de luptă ceea ce creează multiple controverse.

De la crearea Naţiunilor Unite şi până în prezent, această organizaţie s-a făcut bine cunoscută în contingentul agenţiilor militare armate ca fiind cea mai influenta forţă de recrutare masivă a foştilor militar precum şi a agenţiilor de securitate din cadrul privat. Încă din momentul desfăşurării războiului civil în Somalia, ONU a recrutat o mulţimea de agenţii de securitate privată, a lansat mai bine de 7.000 de gardieni privaţi din Ghurka din componenţa Sistemului Limitat de Apărare pentru a proteja trupele armate.1

Naţiunile Unite s-a marcat prin cheltuielile extraordinare pentru angajarea indivizilor militari privaţi, ajungând la suma de 44 de milioane de dolari în 2009 şi până la 76 de milioane de dolari în 2010.2 De la începutul trendului, aceste companii private urmau sa fie folosite în multiple scopuri pacifiste, acum însă au format un cult strategic informaţional armat.

Acţiunile ostile ale acestor actori independent au fost şi sunt în continuare într-o strictă investigaţie datorită diversificării lor, astfel încât, Departamentul de Pază şi Securitate a adoptat în 2012, un set de ghiduri formale prin care filtra categoriile de Companii de Securitate Private care urmau să fie angajate de Naţiunile Unite.3 Cu toate acestea, Grupul de Lucru al Naţiunilor Unite pentru statistica recrutării mercenarilor, format anterior în 2005 pentru a studia „recrutarea mercenarilor ca mijloc de violare a drepturilor omului şi impedimentul de a exercita liber dreptul de determinare“, a ajuns la concluzia că fără o bază legală bine stabilită, există riscul ca peste noapte, imaginea Naţiunilor Unite precum şi eficacitatea acesteia, urmează să aibă de suferit, din cauza lipsei de reglementare a acţiunilor armate4.

Într-o altă ordine de idei, alţi doctrinari au analizat problemele practice prim prisma implicării acestor Companii în Operaţiunile de menţinere a păcii desfăşurate de ONU. Chiar dacă este demonstrat faptul că implicare forţei armate private a susţinut şi dezvoltat succesul operaţiunilor Naţiunilor Unite, mulţi cercetători susţin paradoxul survenit în urma angajării soldaţilor privaţi fără scrupule în cadrul unei operaţiuni de menţinere şi promovare a păcii, calificând aceste lucruri ca fiind total incompatibile. 5

Pe când la nivel global se tot analizează aportul sau conflictul creat de existenţa industriei militare private, statutul juridic a acestor angajaţi în cadrul evenimentelor ONU este trecute cu vederea. Într-o altă linie de idei, rămâne să analizăm o singură întrebare, cum pot aceşti angajaţi să fie catalogaţi, dacă ei activează în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii?

În urma cercetărilor efectuate, am ajuns la concluzia că activitatea acestor indivizi creează o lacună, sau o zonă gri în cadrul dreptului internaţional. Adică, sub incidenţa dreptului internaţional umanitar, fiind de astfel cunoscut şi sub sintagma „drept de război“, persoanele care acţionează în cadrul operaţiunilor de pacificare cad sub incidenţa unei categorii, adică, fie că sunt civili care legal sunt autorizaţi în desfăşurarea activităţilor de securitate sau combatanţi privaţi ilegali. Pe cât nu ar suna de controversat, varietatea convenţiilor în cadrul dreptului internaţional care guvernează asupra aparatului executiv de menţinere a păcii îi califică drept combatanţi.

Situaţia a devenit tot mai controversată însă din momentul în care, prin prisma tratatelor internaţionale, aceşti agenţi militari privaţi au început să fie contractanţi pe două platforme, fie de către Statul Membru şi apoi raportaţi la Naţiunile Unite şi de către Naţiunile Unite direct. Indirect, primul procedeu de recrutare, înseamnă că acest militar a fost angajat de către un stat respectiv, apoi transmis Naţiunilor Unite pentru folosinţă. Din punct de vederea al dreptului internaţional umanitar, orice companie militară sau/şi de securitate privată, care este prin proces de girare atribuit pentru folosinţa Naţiunilor Unite, nu sunt calificaţi ca pacifişti datorită prevederilor convenţiilor de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite.

Acest lucru se datorează faptului că protecţia oferită în cadrul dreptului internaţional acestor actori militari, nu poate să le creeze beneficii raportat la acţiunile procurorilor din statul respectiv. Cu alte cuvinte, în timp ce aceşti indivizi angajaţi cu scopul de activitate în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii nu satisfac criteriile de delimitare de statutul de mercenar, protecţia oferită acestor indivizi prezumă faptul că vor purta răspundere în cadrul sistemului jurisdicţional a Statului Membru. Acelaşi scenariu nu este aplicabil indivizilor angajaţi direct de către Naţiunile Unite. Respectiv, dreptul internaţional umanitar se contrazice cu regulile Naţiunilor Unite de menţinere a păcii.

3. ROLUL PREPORDERENT A AGENŢIILOR MILITARE ŞI DE SECURITATE ÎN CADRUL OPERAŢIUNILOR NAŢIUNILOR UNITE DE MENŢINERE A PĂCII

Cu toate că, în prezent, combatanţii nu sunt clasificaţi ca pacifişti, din cauza faptului că aceştia nu sunt folosiţi în prim plan la barierele de protecţie, ei totuşi sunt catalogaţi după diversele roluri în care sunt utilizaţi în misiunile pacifiste.

Rolul curent al acestor agenţi militari, precum şi a companiilor de securitate private derivă din coordonarea şi antrenarea agenţilor inadecvată, precum şi folosire mercenarilor şi companiilor de securitate din cauza lipsei unui echipament bine dezvoltat în cadrul forţelor Naţiunilor Unite.6 În opinia specialiştilor din domeniu, în foarte puţine cazuri, aceşti indivizi servesc întru totul scopul pentru care au fost angajaţi. Şi asta se datorează în prim plan sistemului executiv de menţinere a păcii foarte slab dezvoltat, precum şi lacunelor în competenţa organizaţiilor internaţionale. Unii dintre cei mai mari factori care destabilizează sistemul forţelor armate al ONU este refuzul ţărilor din vest pentru a oferi aparatul armat propriu Naţiunilor Unite pentru utilizare în misiunile armate. În nenumărate ocazii, marile jurisdicţii ca Statele Unite ale Americii sau Franţa, au refuzat să participe în misiunile promovate de Naţiunile Unite, iar cel mai adecvat exemplu este refuzul SUA de a delega trupe armate Naţiunilor Unite pentru misiunea din Liberia. Respectiv, conform statisticilor din anul 2014, America a alocat doar 121 de persoane Naţiunilor Unite, iar Regatul Unit — doar 283 de persoane.7

Aceste trupe, în majoritate nu au destulă experienţă şi pregătire adecvată din parte recrutorilor, din simplul motiv că majoritatea acestor combatanţi privaţi au fost aprovizionaţi din cadrul ţărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

În cadrul aceluiaşi an, 2014, ONU a fost aprovizionat cu următoarele numere de persoane în cadrul militar, precum 7,929 indivizi din Bangladesh, 6,615 de civili înarmaţi din Etiopia, la fel şi 8,266 de persoane din Pakistan. În rezultat, aceste categorii de agenţi nu sunt calificaţi pentru a stopa atacurile de violenţă de pe teren. Astfel, se formează o delimitare definitivă a angajaţilor privaţi armaţi precum şi se elucidează aportul acestora pe teritorii de război, precum Sierra Leone, unde forţele internaţionale private nu au fost angajate şi respectiv, nu au acţionat în vederea stopării rebelilor.

În general, statutul legal complicat pe care îl au activiştii agenţiilor de securitate şi militare private este de fapt reflecţia statutului complicat pe care îl au în general pacifiştii din punct de vedere a tratatelor internaţionale. Această problemă a fost în vastă dezbatere în cadrul Operaţiunilor ONU în Coreea.8

Pentru început, unii ar putea contesta aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar asupra Naţiunilor Unite. Curtea Internaţională de Justiţia întotdeauna a considerat Naţiunile Unite drept „un subiect al dreptului internaţional şi capabil pentru a poseda drepturi şi obligaţii internaţionale“.9 Astfel încât, până şi respectarea dreptului internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite este de astfel ajustat de statutul convenţiilor bilaterale la care au aderat atât Statul gazdă cât şi ONU.10

În rezultat, pentru a delimita categoriile companiilor militare prin prisma conflictelor cauzate, este important de a menţiona că până şi Buletinul Secretariatului General a Naţiunilor Unite cu privire la analiza Forţelor ONU prin prisma Dreptului Internaţional Umanitar, cât şi Raportul întocmit despre Operaţiunile ONU, susţin şi declară faptul că prevederile dreptului internaţional umanitar este întru-totul aplicabil forţelor armate ONU precum şi celorlalte asemănătoare prin natura acţiunile armate, cum ar fi angajaţilor companiilor militare private şi de securitate.�

4. CLASIFICAREA:

A. Pacifiştii

• Pacifiştii sub incidenţa Dreptului Internaţional Umanitar

Pentru o abordare directă, Dreptul Internaţional Umanitar ne oferă o clară delimitare a statutului juridic a tuturor persoanelor aflate pe terenul de luptă. Aceşti indivizi, indiferent dacă sunt civili angajaţi privat, sau membri ai forţelor armate, sau de jure mercenari şi de facto civili, din punct de vedere legal în cadrul conflictului armat sunt juridic clasificaţi fie ca CIVILI sau COMBATANŢI. Dacă e să încorporăm prevederile articolului 50 a Protocolului Adiţional numărul I din cadrul Convenţiei de la Geneva, un civil, este persoana care nu face aderenţă la nici o categorie, cum ar fi spre exemplu, prizonieri de război sau membru de familie a unui individ angajat forţele armate în cadrul unui conflict armat.11 Respectiv, ar fi obiectiv şi juridic să încadrăm aceşti indivizi în categoria „Pacifiştilor“.12

Conform doctrinei internaţionale umanitare, oferă careva protecţii acestei categorii de civili aflaţi pe terenul conflictelor armate, precum ar fi faptul că orice forţă armată este obligată să respecte civilii clasificaţi ca pacifişti angajaţi în operaţiuni de salvare.13 Adiţional, această categorie de civili sunt protejaţi de protecţia oferită de articolele 48, 50,51, 52 ale Protocolul Adiţional nr. I al Convenţiei de la Geneva. Aceste articole denotă faptul că orice atac asupra acestui grup de persoane ar fi considerat de dreptul internaţional ca ilegal, şi respectiv ar trebui să le fie atribuite garanţiile prevăzute în articolul 75 al aceluiaşi Protocol. În aceeaşi ordine de idei, articolul 3, care de fapt este o prevedere comuna în toate cele 3 Convenţii de la Geneva, delimitează respectiv grupare de indivizi ca „persoane care nu iau parte la ostilităţile active“, iar prin urmare, având acest statut juridic atribui, ar clasifica orice atac asupra lor ca fiind ilegal.

• Pacifiştii sub incidenţa Prevederilor Legale ONU

Precum am menţionat mai sus, în prezent este o dezbatere activă a aplicabilităţii dreptului internaţional umanitar asupra forţelor pacifiste ONU în contextul încadrării acestora în cadrul conflictelor armate. În urma analizei, am concluzionat faptul că nu este o confirmare autentică a faptului că statutul juridic al unui civil sau al unui combatant este atribuit şi forţelor pacifiste. În altă ordine de idei, în timp ce dreptul internaţional umanitar se axează direct pe delimitarea indivizilor în civili sau combatanţi, aflaţi pe cîmpul de luptă, nenumărate documente ONU sugerează o delimitare a acestor categorii total diferită.

Am vrea să analizăm cele două documente primordiale ale Naţiunilor Unite care delimitează statutul juridic al pacifiştilor. Acestea fiind Convenţia asupra Securităţii ale Naţiunilor Unite şi Buletinul Personalului Asociat şi al Secretariatului. Conform Convenţiei şi făcând referinţă la capitulul VII al Cărţii Naţiunilor Unite, este delimitat statutul juridic al tuturor indivizilor care fac parte din grupările executive ca fiind combatanţi.14 În acelaşi context, Buletinul atribuie statutul de combatant pacifiştilor doar atunci când aceşti indivizi se încadrează activ în ostilităţi, pe când membrii grupărilor pacifiste cu scop executiv sunt automaţi catalogaţi ca combatanţi chiar dacă aceştia nu iau parte direct la operaţiunile militare. Prin urmare, statutul juridic de pacifist sau combatant este atribuit indivizilor prin analiza implicării directe şi active în cadrul conflictelor armate.

Pacifiştii pot să se implice activ în cadrul conflictelor armate doar în două situaţii. Prima ar fi în circumstanţele de auto-apărare, iar a doua fiind în cadrul apărării mandatului.

Abţinere de la folosirea forţei decât doar în situaţii de auto-apărare este unul dintre principiile esenţiale a operaţiunilor de menţinere a păcii. Astfel încât regulile care limitează încadrarea în conflictele armate a oricărei misiuni de menţinere a păcii prevede expres auto-apărarea ca circumstanţă atenuantă.15

În cadrul celei de a doua situaţie, permisiunea de a folosi forţa armată în cadrul situaţiilor de auto-apărare a fost extinsă pentru a include folosinţa forţei în cadrul apărării mandatului.16 În acest context, noţiunea de auto-apărare incorporează extensiv pentru a include apărarea persoanelor terţe, respectiv acoperind civili, echipele de asistenţă umanitară şi zone de siguranţă.17 Ca rezultat al conceptului extensiv, forţele de menţinere a păcii au fost delegate spre multiple zone de conflict armat unde, conform raporturilor ONU, nu au avut scop de încetare a focului, ci deopotrivă, de a se încadra în acţiunile militare.

Cel mai adecvat exemplu ar fi Misiunea ONU din Congo (identificată pe arena internaţională ca: ONUC), în cadrul căreia s-a permis utilizarea forţei drept un ultim scenariu, pentru a preveni un război civil şi a se pregăti pentru circumstanţe de stingere a focului. Scopurile stabilite erau de a aduce toate operaţiunile militare la un final şi de a preveni potenţialele conflicte.18

În această situaţie, autorizaţia Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite a fost una total neunivocă, punând la dubii statutul juridic al participanţilor în cadrul acestei operaţiuni, pe motiv că nu era delimitare clară a misiunii deoarece juridic era clasificată clar drept operaţiune de menţinere a păcii sau operaţiune de executare a păcii, fiind tradiţional autorizată în Capitolul VII al Cărţii Naţiunilor Unite. 19 Cu toate acestea, Curtea Internaţională de Justiţie a declarat că Operaţiunea ONU din Congo, prin faptul că a folosit acţiuni de proprie-apărare a mandatului, nu a constituit o executare a acţiunilor pacifiste,20 exemplu preluat şi la investigarea Misiunii ONU din Sierra Leone, care a generat o remarcabilă răsturnare de situaţie a sintagmei operaţiuni pacifiste robuste. 21

Această Misiune a fost iniţiată în 1998 cu 70 observatori, iar când grupările armate au rupt înţelegerea de menţinere a păcii, Consiliul de Securitate a decis să mobilizeze mai mult de 11.000 de trupe autorizate de a folosi forţa, atât cu scop de a proteja civilii cât şi cu scop de a apăra mandatul. 22 Iar Misiunea Forţelor Armate din Somalia, conform Capitolului VII a Cărţii Naţiunilor Unite, a fost autorizată să folosească toate metodele necesare de a asigura securitatea pentru desfăşurarea operaţiunilor umanitare.23

Respectiv, din contextul acestor Mandate, este practic imposibil de a concluziona asupra statutului obţinut de pacifişti sub incidenţa prevederilor legale ale Naţiunilor Unite şi asupra statului obţinut în urma analizei respectivilor indivizi prin prisma Dreptului Internaţional Umanitar. Precum anterior menţionat, în cadrul dreptului internaţional umanitar, aceştia au status de persoane protejate, respectiv nu au dreptul de a lua parte la ostilităţi. Cu toate acestea, sub incidenţa regulilor de menţinere a păcii, aceştia sunt delimitaţi ca civili cărora li se atribuie statut de combatant, dacă se angajează activ în conflictul armat. Dreptul Internaţional umanitar, nu vede acţiunea de auto-apărare ca o acţiune de implicare directă în ostilităţi, respectiv nu rezultă în pierderea statutului de civil.24 Pe când sub incidenţa regulilor de menţinere a păcii, orice acţiune de auto-apărare atribuie oricărui civil statutul juridic de combatant. Iar în cele din urmă, cel mai univoc criteriu de determinare a statutului de combatant pentru pacifiştii din cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii cade sub incidenţa noţiunii de „participare directă în ostilităţi“, pe când un astfel de criteriu nu este prevăzut de dreptul internaţional umanitar.25

B. STATUTUL LEGAL ATRIBUIT ANGAJAŢILOR COMPANIILOR MILITARE ŞI DE SECURITATE PRIVATĂ

Prin simpla denumire a acestui capitol, este clar faptul că este o diferenţă între normele Dreptului Internaţional Umanitar şi Regulile de Menţinere a Păcii în aplicarea statutului de „pacifist“|. Respectivele diferenţe, rezultă în crearea unei ambiguităţi mai ample când Companiile Militare şi de Securitate Private (mai departe denotat ca CMSP) sunt utilizate cu scop de menţinere a păcii. Din punct de vedere general, personalul CMPS-urilor, care nu sunt direct implicaţi în ostilităţi, le este atribuit statutul juridic de |civil|.26 Această parte a articolului prezent va divulga metoda prin care acest statut poate fi afectat dacă indivizii respectivi se implică în operaţiuni de menţinere a păcii. Nu în ultimul rând, statutul angajaţilor CMSP, poate depinde de modul în care aceştia au fost implicaţi în aceste operaţiuni, şi anume, dacă au fost direct angajaţi de un Stat Membru şi delegaţi Naţiunilor Unite, sau au fost pur şi simplu angajaţi direct de Naţiunile Unite.

• Aplicarea Statutului de Mercenar.

Ca o problemă preliminară, este necesar de a adresa faptul că aceste companii nu sunt nimic mai mult decât nişte mercenari moderni.27 Cu toate acestea, având considerente minimale, această perspectivă nu poate fi atribuită CMSP angajate cu scop de a fi utilizate în operaţiunile de menţinere a păcii. Aceasta fiind rezultatul delimitării limitate a noţiunii acceptate de |mercenar| evidenţiată în prevederile articolului 47 al Protocolului Adiţional nr. I a Convenţiilor de la Geneva din 1949 (AP I), precum şi în Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Recrutării, Folosinţei, Finanţarea şi Pregătirea Mercenarilor din cadrul Convenţiei ONU cu privire la Mercenariat.

Articolul 47 menţionat anterior, defineşte şase criterii de delimitare a acţiunilor de mercenariat. Toate acestea trebuie să fie întrunite de către o singură persoană pentru ca acestuia să îi fie atribuit statutul de „Mercenar“. Astfel, persoana trebuie:

1. să fie recrutat local sau internaţional cu scop de a lupta în cadrul unui conflict armat;

2. să ia parte direct în cadrul ostilităţilor;

3. să fie motivat esenţial de dorinţa unei compensaţii personale şi trebuie să îi fie promis cu adevărat compensaţie materială substanţială în exces, faţă de remunerare, fie promisă sau plătită combatanţilor cu acelaşi calificativ şi poziţii similare fiind în funcţii legale în conflictul armat curent şi reprezentând partea care a efectuat sau promis plata respectivă;

4. să nu deţină cetăţenia nici uneia din părţile implicate în conflict, precum şi să nu fie rezident pe teritoriul controlat de una din părţile aderente la conflict;

5. să nu fie membru a forţelor armate sub controlul uneia din părţile conflictuale;

6. să nu fie diplomat, delegat de o parte care nu e face parte din conflict sau membru al forţelor armate ale aceleiaşi părţi non-conflictuale.28

Cu toate acestea, Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Mercenariat, extinde înţelesul acestor criterii de bază şi solicită ca un mercenar sa fie „…recrutat local sau internaţional cu scop de a participa în cadrul unui act concentrat de violenţă cu scop de: ……submina integritatea teritorială a unui Stat“.29

În urma analizei acestor prevederi normative, este clar faptul că aceste norme nu pot fi aplicate angajaţilor Companiilor Militare şi de Securitate Private angajate direct de Naţiunile Unite. Per exemplu, când o astfel de Companie este angajată de ONU, ea nu poate fi delimitată ca o companie care a fost angajată de o parte aderentă unui conflict sau participarea căreia să fie solicitată în cadrul conflictului. Un combatant trebuie să ia parte direct la aceste ostilităţi pentru ca sa îi fie atribuit statutul de „mercenar“. Cu toate acestea, sintagmei |participarea directă în cadrul ostilităţilor| ii lipseşte o definiţie internaţională, şi respectiv nu poate fi atribuită unei părţi direct contractată de ONU pentru a lua parte la operaţiunile de menţinere a păcii, indiferent de cursul lor ulterior de dezvoltare. De aceea, este părerea mea obiectivă că lucrătorii acestor companii private care iau parte la operaţiunile ONU de menţinere a păcii nu pot fi catalogaţi fiind |mercenari| sub incidenţa dreptului internaţional.

• Companiile Militare şi de Securitate Private delegate Naţiunilor Unite de către un Stat Membru

Este evident faptul că Naţiunile Unite nu dispune de o forţă armată proprie sau poliţie.30 De aceea, Misiunile Naţiunilor Unite sunt compuse din forţe armate delegate de către State Membre prin cererea Consiliului de Securitate. Nu există o obligaţie legală pentru către un Stat Membru ar fi forţat să răspundă acestei solicitări, cu atât mai mult să aprovizioneze ONU cu subiecţi armaţi într-un număr oarecare sau de o anumită specialitate. Oricare Stat Membru are libertatea de a decide natura forţelor armate care pot fi puse la dispoziţia ONU.

Un Stat poate decide să participe în operaţiunile ONU de menţinere a păcii prin contractarea CMSP, fie pentru a reprezenta forţele armate sau de a fi suport în componenţa unei misiuni anumite. Spre exemplu, tot mai frecvent, Statele Unite angajează CMSP pentru a acţiona ca suport în cadrul desfăşurărilor armate. Aceasta survine în urma Deciziei luate de Departamentul de Stat al Americii de a nu aproviziona misiunile internaţionale cu angajaţii poliţiei federale, în schimb angajând Companii Private pentru a activa în cadrul operaţiunilor internaţionale de menţinere a păcii. A fost sugerat la un moment dat, că înainte de 2004, „fiecare ofiţer al Poliţiei Federale care ia parte la Poliţia Civilă al ONU, este de fapt un DynCorp angajat“ făcând referinţă la DynCorp Internaţional, o companie Privată din America. În 2003, aceeaşi companie a fost contractată de Departamentul de Stat pentru a activa în cadrul serviciilor de menţinere a păcii în Africa. Pe perioada anului 2004, Misiunile ONU de pe teritoriul Haiti au fost formate în urma contractării unei companii individuale militare şi de securitate sub denumirea PAE Government Services, Inc., iar Departamentul de Securitate Internă al SUA a contribuit la menţinerea Poliţiei Civile Americane pe perioada desfăşurării misiunilor respective.31 Respectiv, acest capitol ar prezentului articol va elucida, dacă folosinţa acestor companii private în astfel de operaţiuni pacifiste poate de jure să schimbe statutul angajaţilor să pentru a fi delimitaţi ca |civili| pe arena internaţională şi în acelaşi timp consideraţi ca combatanţi aparţinând forţei naţionale armate a statutului detaşator?

Pentru a dezvolta subiectul, este esenţial de menţionat faptul că un Stat poate delega angajaţi militari doar dacă aceştia fac parte din forţa armată naţională. Iar pentru ca aceste Companii Private să facă parte din forţa armată naţională, ele trebuie să întrunească un număr de criterii delimitate de dreptul internaţional umanitar. O companie privată poate fi incorporată în forţa armată a unei naţiuni fie în bază de facto sau de jure, precum prevăzut de articolul 4 a celei de a III-a Convenţie de la Geneva şi Articolul 43 al Protocolului Adiţional I.32 Inter alia, asta înseamnă că CMSP sunt subiectele controlului disciplinar intern care analizează corespunderea acţiunilor lor cu normele dreptului internaţional aplicabile în conflictele armate.33

Dacă CMSP ar fi tratate de facto ca reprezentanţa unui Stat în cadrul Misiunilor ONU, as fi extrem de dificilă. Precum doctrina internaţională delimitează: relaţia de facto este aplicabilă doar conflictelor armate internaţionale, şi apare doar în cazul în care un grup armat dezvoltă acţiuni specifice combatante pentru a acţiona ca suport a unei părţi conflictuale în disputa armată. Iar în acelaşi timp, doar statele şi a detaşările naţionale pot fi parte la un conflict armat internaţional. Respectiv, orice delegaţie militară detaşată de către un stat pentru serviciu în cadrul misiunilor ONU, nu va legal văzută ca fiind controlata de statut detaşator ci de către ONU per se.

Alternativ, există relaţia de jure dintre un stat şi CMPS. Astfel de relaţii incorporează situaţii în care angajare companiilor private se efectuează ca rezultat al exercitării unor decrete domestice, statute juridice, etc. care într-un fel sau altul transferă statutul companiilor militare private în componenţa forţelor armate naţionale.34 De astfel, un simplu contract dintre un stat şi CMSP nu este destul pentru a atribui personalul acestor companii în statut de membri a armatei militare naţionale. Este necesar de a exista o afiliere formală, care este descrisa de astfel în foarte puţine exemple reale cum ar fi de exemplu, angajaţii unei companii din Africa de Sud, cu scop militar executiv, care a fost încorporată în forţele armate din Sierra Leone în timpul războiului civil din anii 1995—1996. La fel s-a întâmplat şi cu lucrătorii companiei militare private din Marea Britanie, Sandline, care a fost incorporată în contingentul militar domestic din Papua New Guinea în 1997 sub denumirea de „personal special“.35

Relaţia menţionată anterior dintre un stat şi o astfel de companie privată, este sancţionată de articolul 4 (A)(1) din cea de-a treia Convenţie de la Geneva, prin care prizonierii de război sunt acele personaje care: „sunt membri a unei forţe armate a unei Părţi conflictual, la fel şi membri militari şi combatanţi voluntari care formează parte unei astfel de Părţi“.36 Ceea include un criteriu slab desluşit pentru activiştii voluntari care se menţionează ca trebuie să devină parte| a forţelor armate naţionale. Nu există o ghidare şi explicaţie juridică clar definită care să confirme şi să atribuie statutul de membru a forţei armate unui participant a unui grup armat. Acelaşi articol ale aceleaşi Convenţii nu oferă criterii care trebuie întrunite pentru ca miliţia sau activiştii voluntari să fie cu statut de „parte componentă“ a forţei armate. Iar precum Dreptul Internaţional nu oferă o astfel de delimitare juridică, aceste criterii urmează a fi stabilite de legea naţională a statutului contractant, care de fapt determină structura şi mărimea unei forţe armate.

5. CONCLUZIE

În cadrul prezentului articol am încercat să analizăm faptul că persoanele militare private angajate de Naţiunile Unite precum şi care activează pe teren căzând sub incidenţa dreptului internaţional umanitar nu le poate fi atribuit un statut juridic clar delimitat deoarece circumstanţele de activitate, creează o confuzie juridică.

Cu alte cuvinte, soldaţii privaţi contractanţi de ONU ca să activeze pe teren ca personal de menţinere a păcii, normal li s-ar atribui statut de „civili“ până în momentul când se angajează direct în ostilităţi, prin care statutul lor de „civili“ ar cunoaşte o extremă răsturnare de situaţie şi transformat în „combatanţi“.

Majoritatea doctrinarilor de specialitate, considera că angajaţii Companiilor Militare Private au statut de civili sub incidenţa dreptului internaţional umanitar. Ei se pot bucura de acest statut, pe toată durata mandatului lor, până în momentul cînd participă activ în conflictele armate. În acel moment, ei îşi pierd statutul original atribuit şi devin combatanţi şi îşi pierd şi protecţia pe care statutul de civil l-ar oferi unei persoane şi pot fi calificaţi drept combatanţi ilegali.

Comparaţia efectuată în acest articol este din cauza ca ar fi nedrept să clasificăm statutul însuşit de CMSP fiind cel de combatant doar din cauza participării la ostilităţile active. Această opinie se axează pe faptul că statutul de combatant nu are o definiţie legală expresă, iar dacă aceşti indivizi ar fi automat calificaţi drept combatanţi, s-ar produce o îndepărtare de la interpretarea normei legale. Unica posibilitate ca aceşti activişti să deţină statutul de combatant este să fie înrolaţi fie de jure şi de facto în forţele armate ale unui stat.