Preistoria principiilor dreptului electoral în Republica Moldova

Dumitru JELESCU, doctorand, ULIM
Recenzent: Teodor CÂRNAŢ, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare a ei

La etapa actuală Republica Moldova traversează calea spre economia de piaţă, democraţie şi libertate. În aceste condiţii, are loc construirea statului de drept, în care „Voinţa poporului constituie baza puterii de stat“. Conform art. 38 al Constituţiei Republicii Moldova, „Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret ºi liber exprimat“. Deocamdată însă alegerile libere sunt însoţite de tot felul de fraude, inclusiv înºelătorii privind totalizarea rezultatelor votării. Care este geneza principiilor dreptului electoral în Republica Moldova şi, corespunzător, a acestor mistificări ale alegerilor? Care au fost circumstanţele care au contribuit la devenirea lor? De unde vine, unde se află şi încotro urmează evoluţia principiilor dreptului electoral în ceea ce priveºte anihilarea încălcărilor respective? Prezenţa acestor şi a altor lacune în ştiinţa dreptului electoral constituie problema de cercetare a actualei lucrări.

Direcţiile de bază pe care le-am trasat în soluţionarea acestei probleme sunt următoarele: 1) analiza evoluţiei principiilor dreptului electoral în Republica Moldova în perioada preistorică; 2) analiza devenirii principiilor dreptului electoral în Republica Moldova în perioada istorică.

În acest articol ne vom referi la analiza principiilor dreptului electoral în Republica Moldova în perioada preistorică.

Principiile dreptului electoral în perioada antică a statului geto-dac

În perioada antică, pe timpul geto-dacilor (sec. VI-II î.e.n), când persistau anumite uniuni de triburi („regate“) conduse de „rege“ (conducător militar), când exista şi adunarea poporului (bărbaţii aflaţi sub arme), unica formă de guvernământ (formă politică de organizare) era democraţia militară — „regele“ trebuia să convingă adunarea poporului de justeţea propunerilor sale1.

Astfel, adunarea poporului (a ostaşilor) era un organ superior care lua hotărâri importante cu privire la soluţionarea problemelor militare. Acesta era, pare-se, un organ colectiv, care ţinea sfat privind rezolvarea unor astfel de probleme. El ar putea fi numit Sfatul Uniunilor de Triburi (SUT), care poate fi considerat prototipul Sfatului Ţării sau Parlamentului de azi.

Nu se cunoaşte, însă, cum era ales la timpul respectiv conducătorul acestui Sfat („regele“), conform căror principii electorale. Dat fiind faptul că adunarea poporului (bărbaţii aflaţi sub arme) era un organ colectiv, putem presupune că el era ales în baza principiilor democraţiei militare dar nu şi civile, adică a tuturor cetăţenilor apţi pentru aşa ceva.

Treptat, pe parcursul istoriei, autoritatea regală a început să crească, încât „regele“ putea să umilească poporul aflat sub arme2. Existenţa contradicţiilor sociale a dus la dispariţia vechii organizări politice tribale si apariţia formaţiunilor statale incipiente. Nobilimea (tarabostes, pileati) a pus capăt democraţiei militare. Adunarea poporului a continuat să existe formal (cu rol consultativ), apoi a fost desfiinţată3. Astfel, uniunile de triburi şi obiceiurile ce dominau în acele timpuri (cutuma) au stat (între anii 70-44 î.e.n) la baza formării statului dac independent şi centralizat condus de Burebista — „cel dintâi şi mai mare rege din Tracia“4. Nobilii (tarabostes, pileati) si oameni de rând (comati) formau clasele sociale din Dacia5.  Din rândul celor mai aleşi geţi (tarabostes) erau aleşi regii şi preoţii6, organizaţi ierarhic în frunte cu un pontifex maximus7. Sfatul bătrânilor — organ aristocratic, deţinea puterea, el alegând regele8.

Aşadar, în perioada formării statului dac independent şi centralizat au început să fie practicate pentru prima dată alegerile, şi anume alegerile regilor şi preoţilor. Aceştia erau aleşi dintre „cei mai aleşi“ geţi, numiţi tarabostes. Regii şi preoţii erau aleşi, totuşi, în baza anumitor criterii, deşi necunoscute, nescrise. Putem admite că acestea erau criterii de vârstă (întrucât un copil, un adolescent, de exemplu, nu putea fi ales rege sau preot), de gen (deoarece erau aleşi doar bărbaţii), de credinţă (pentru că trebuiau să aibă o anumită credinţă) etc.

După moartea lui Burebista statul geto-dac s-a fărâmiţat. Decebal a fost cel care între anii 87-106 a reuşit să refacă unitatea politică a dacilor cu centrul la Sarmizegetusa9. Puterea în stat s-a consolidat sub influenţa directă a religiei. Justiţia era practicată de preoţi, consideraţi şi judecători. Astfel, putem deduce că puterea nu aparţinea întregului popor, ci doar unor reprezentanţi ai lui şi că această putere nu era instituită prin alegeri democratice în baza unor principii democratice.

Statul dac a fost prima organizare politică superioară care a apărut pe teritoriul viitoarelor state Moldova, Valahia şi Transilvania şi una dintre cele mai puternice formaţiuni politice şi militare din Europa antică10. Dacia a fost o monarhie cu un pronunţat caracter militar11. În urma unor conflicte armate, însă, din anii 101-102 şi 105-106 împăratul roman Traian cucereşte statul dac şi îl transformă în provincie romană, fărâmiţându-l până în anul 169 în trei Dacii12. În acest fel, a fost instalat un regim totalitar imperial, care se conducea de un singur principiu antidemocratic: divide et impera (rus.разделяй и властвуй; rom. divide şi cucereşte/dezbină şi stăpâneşte/dezbină şi impune-ţi voinţa/dezbină şi domină13) şi de care (după 1844 de ani!) se mai conduc şi astăzi unele state în raport cu Republica Moldova, stat suveran, independent, neutru şi integru.

Principiile dreptului electoral în Dacia romană

În perioada ocupaţiei romane guvernatorul celor trei Dacii era numit de împăratul roman şi se considera următorul dregător după acesta, numit pretor14.Guvernatorul sau pretorul se îngrijea de administraţie şi reprimarea tulburărilor. El avea dreptul de a elabora edicte provinciale şi de a face amendamente la ele. Astfel, putem conchide că guvernatorul provinciei (pretorul) Dacia nu era ales în urma organizării, desfăşurării şi participării locuitorilor ei la alegeri, ci era numit direct de împăratul roman.

În provincie, alături de pretor, activa şi adunarea provincială (consiliul celor trei Dacii), formată din delegaţi ai oraşelor şi prezidată de pretorul provinciei. Adunarea provinciei avea atribuţii modeste, îngrijindu-se de cultul împăratului roman. Putem presupune, deci, că delegaţii oraşelor din provincie pentru consiliul celor trei Dacii, de asemenea, nu erau aleşi de popor, ci erau numiţi ierarhic de sus în jos — de la împărat la pretor şi de la el la membrii consiliului provinciei.

În Dacia romană au existat două categorii de aşezări: urbane şi rurale. Oraşele aveau o conducere proprie, executată numai de cetăţeni (foşti ostaşi romani) şi care se numeau magistraţi. Aceştia erau ajutaţi de edili (care îndeplineau funcţii poliţieneşti) şi cvestori (care supravegheau încasarea impozitelor şi taxelor). Forul suprem de conducere în oraş era consiliul orăşenesc, care emitea hotărâri obligatorii15. Satele erau administrate şi ele de un consiliu şi doi magistraţi.

Analizând felul de a fi pe post de magistraţi, edili, cvestori, consilieri cât şi membri ai consiliului orăşenesc, putem trage concluzia că ei nu erau înaintaţi de popor în baza unor alegeri democratice, ci erau numiţi de instanţele împărăteşti romane, ierarhic superioare. Spre deosebire de latini şi peregrini (locuitorii liberi ai Daciei — autohtonii şi străinii care nu erau latini sau cetăţeni), doar cetăţenii (ostaşii romani) aveau drepturi depline politice şi civile.

Putem constata, de asemenea, că chiar în însăşi dreptul roman (preclasic, clasic şi postclasic — sec.VI î.e.n. — sec. VI e.n.) exista şi funcţiona doar dreptul civil, dreptul penal, judecata şi procesul, dreptul internaţional, iar dreptul de a alege (dreptul electoral) lipsea, mai precis, era interzis.

Principiile dreptului electoral în evul mediu

1. În perioada evului mediu (sec. III-XIII), după plecarea din Dacia a autorităţilor şi legiunilor romane şi până la instaurarea dominaţiei otomane, a avut loc formarea ţărilor româneşti şi a legii ţării16. După cum scrie E. Aramă, pentru Imperiul Roman populaţia daco-romană prezenta o „romanie“, ce se deosebea de cei veniţi prin nivelul mai avansat de cultură materială şi spirituală, prin prestigiul Romei, deci era considerată continuatoare a tradiţiilor romane. Populaţia daco-romană, după cum consideră savanţii, a rezistat şi şi-a păstrat identitatea etnică în această perioadă îndelungată datorită religiei creştine şi existenţei obştii teritoriale cu sistemul său de norme sociale, de conduită, juridice17. Împreună cu limba latină, religia creştină a devenit „o caracteristică distinctă a populaţiei daco-romane faţă de barbarii păgâni“. Obştea, la rândul ei, se administra „pe baze elective, se autoadministra şi îşi alegea organele de conducere“ (subl. ne aparţine). Organele obştii erau: adunarea megieşilor, a tuturor şefilor de gospodării;

2. oamenii buni şi bătrâni, aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii, care aveau atribuţii judecătoreşti;

3. juzii-şefi militari, aleşi de adunarea megieşilor şi judecători.

Aşadar, putem admite faptul că în perioada evului mediu exista şi funcţiona un anumit fel de alegeri — obştea se administra pe baze elective şi îşi alegea organele de conducere. Putem presupune că la acea vreme în Dacia existau şi se respectau în mod practic anumite principii nescrise ale dreptului electoral, cum ar fi: obligativitatea alegerilor, oportunitatea fixării alegerilor, caracterul teritorial al alegerilor. Totodată, oamenii buni şi bătrâni erau aleşi după principiul universalităţii, şi anume a capacităţilor intelectuale, morale şi de vârstă.

În perioada sec. IV-VIII are loc procesul de formare a ţărilor româneşti, constituite din mai multe uniuni sau confederaţii de obşti18. Organizarea politică de tipul ţărilor s-a produs în mod firesc, natural. Ea nu a fost impusă19. În fruntea aparatului ţărilor se aflau voievozii (conducători militari), care aveau şi atribuţii juridice. Sfatul cel mare (adunarea ţării) era format din reprezentanţi ai obştilor. El alegea voievodul, rezolva probleme patrimoniale, litigiile între obşti.

Din cele relatate desprindem faptul că ţările aveau un aparat de conducere în frunte cu un voievod, despre care se spune că era ales de Sfatul cel mare (sau Adunarea ţării), constituit din reprezentanţi ai obştilor. Putem admite, de asemenea, că se respecta obligativitatea, oportunitatea şi caracterul teritorial al alegerilor, acestea având caracter cutumiar, dar nu de principii scrise.

Vom constata că exista şi funcţiona adunarea juzilor ca şefi ai obştilor, care „începe a uzurpa treptat dreptul Sfatului cel mare de a alege un voievod“ 20.

Cele afirmate de noi, precum ca în perioada sec. IV-VIII în ţările româneşti se organizau alegeri în anumite organe de conducere ale ţării în baza unor principii electorale nescrise, se adeveresc şi prin faptul că „odată cu formarea ţărilor au fost preluate şi normele după care se conduceau obştile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al ţărilor… şi totalitatea acestor norme forma legea ţării“, care „avea sensul de ansamblu de norme nescrise, legate prin convingere, credinţă şi conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la romani era „mos“ — obicei“21 sau Obiceiul Pământului22. După cum se menţionează în Istoria dreptului românesc (vol.I, coord. I.Ceterchi, Buc. 1980, p. 138-146), „legea ţării la români era un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile dintre membrii obştii şi dintre obşti referitor la conducere, apărare, muncă, proprietate, familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea vieţii, credinţei şi demnităţii membrilor obştii“23, nu însă şi referitor la alegeri în diferite organe de conducere a ţării, în particular, la principiile alegerilor în aceste organe.

Principiile dreptului electoral până la instaurarea dominaţiei otomane (sec. al XIV-lea — sec. al XVI-lea)

În sec. al XIII-lea se făcea tot mai simţită necesitatea de organizare statală a ţărilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic24. La 1387 întreg teritoriul de la Carpaţi până la Nistru şi Marea Neagră (inclusiv Cetatea Albă) făcea parte din teritoriul Ţării Moldovei25. În anii 80-90 ai sec. al XIV-lea Ţara Moldovei îşi extinde influenţa şi la sud-est de Carpaţi, hotarul ajungând până la râul Milcov. Statul feudal moldovenesc s-a întărit şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a sec. al XIV-lea26.

Pe la mijlocul sec.al XV-lea, pe baza vechii nobilimi, a cnejilor, juzilor, slugilor domneşti, s-a format o clasă socială nouă — boierimea, iar toţi ceilalţi s-au contopit în a doua clasă socială mare — ţărănimea27. Forma de guvernământ în Ţara Moldovei era monarhia28. Monarhul (domnitorul) ocupa tronul în conformitate cu principiul „electiv-ereditar“ şi alegerea se făcea pe viaţă. Candidatul la tron trebuia să fie din dinastie domnească, să nu aibă mutilări în urma încercării de a uzurpa tronul. El era ales de boieri, duhovnicime, iar câteodată — de o adunare şi mai largă.

Aşadar, dacă e să ne referim la principiile după care candidatul ocupa tronul ţării, vom observa că, pe de o parte, el moştenea tronul, iar pe de alta, el era ales. Pe de o parte, după cum este arătat, el „trebuia să fie din dinastie domnească („os de domnu“), iar pe de alta, „să nu aibă „însemnări“ — mutilări“. Pe de o parte, candidatul „ocupă“ tronul, fiind „confirmat“, iar pe de alta, „urma să fie ales de boieri, duhovnicime…“. Astfel, ar părea că între aceste teze există o contradicţie şi că ele se exclud reciproc, că ar trebui să fie ori una, ori alta, dar nicidecum ambele concomitent.

Totuşi, după cum ni se pare, autorii au dreptate când scriu că „Monarhul — domnitorul — ocupa tronul în conformitate cu principiul electiv-ereditar“. Vom observa că principiul respectiv este formulat prin două cuvinte-noţiuni nu separat, ci unite prin cratimă. Probabil, această scriere nu este întâmplătoare29. Cratima, după cum se ştie, este folosită „pentru a lega două sau mai multe cuvinte care se pronunţă împreună“30. Aceste cuvinte-noţiuni împreunate, incompatibile la prima vedere, constituie în cazul dat o simbioză, astfel încât această sintagmă din una nelogică devine logică, admisibilă. Tot în acest sens trebuie înţeleasă şi ideea că pretendentul „urma să fie ales (confirmat)…“31. Ultimele două cuvinte-noţiuni „ales“ şi „confirmat“, de asemenea, după cum se poate observa, deşi au o încărcătură semantică diferită, redau o singură idee, acea că monarhul era concomitent şi ales şi confirmat, deoarece „dreptul la tronul domnesc putea aparţine mai multor persoane“. De exemplu, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare acesta „a insistat asupra candidaturii lui Bogdan, fiul său, pedepsind chiar pe boierii care susţineau altă candidatură — pe cea a lui Ştefăniţă…“32. Însuşi Ştefan al III-lea „care va deveni cel Mare, alungând din ţară pe ucigaşul tatălui său, convoacă o adunare (în afară de boieri, participă reprezentanţi ai mănăstirilor, ai slujitorilor şi „toată ţara“) şi îi întreabă dacă doresc să fie el Domn“33. După cum scrie E. Aramă, făcând trimitere la „Letopiseţul Ţării Moldovei“ de Grigore Ureche, răspunsul a fost: „La mulţi ani după Dumnezeu să domneşti!“34.

Emil Cernea şi Emil Molcuţ, analizând legitimitatea domniei, conchid: „Principiile care au stat la temelia domniei aveau o lungă tradiţie la români. Dintre ele, două erau fundamentale: alegerea şi ereditatea“35. Pentru a deveni domn „cele două condiţii — ereditatea şi alegerea… s-au îmbinat (sublinierea ne aparţine) în ceea ce a format sistemul electiv-ereditar“36. Acest sistem, scriu autorii, a fost considerat în Ţara Românească şi Moldova ca fiind „leguit“, care întrunea adeziunea domnilor, a boierilor şi a maselor. Cei care „acaparau tronul cu încălcarea regulilor privitoare la alegere şi ereditate erau consideraţi uzurpatori“37.

Putem susţine, deci, că în perioada sec. XIV-XVI, până la instaurarea dominaţiei otomane, în Ţara Moldovei se aplicau, în mod empiric, anumite principii ale organizării şi desfăşurării alegerilor domnului, cum ar fi obligativitatea alegerii, alternativitatea, competitivitatea (rivalitatea pretendenţilor la tron), admisibilitatea diferitor sisteme electorale (sistemul electiv-ereditar), oportunitatea fixării alegerilor, responsabilitatea pentru încălcările dreptului electoral. Aceste principii ale dreptului electoral, însă, nu erau scrise. Ele făceau parte din legile nescrise, din dreptul cutumiar, obişnuielnic, din „Obiceiul ţării“38.

La rândul său, domnul era consultat şi asistat de boieri mari, proprietari funciari mari — în total de la 15 până la 33 membri39. Cum erau aleşi membrii sfatului domnesc, în baza căror principii nu se cunoaşte. Ceea ce putem presupune e că treptat membrii sfatului domnesc erau aleşi de însăşi domnitorul. Cu timpul, în procesul centralizării puterii în mâinile sale începând cu prima jumătate a sec. XV încep să fie menţionaţi şi dregătorii (boieri de slujbe), subordonaţi nemijlocit domnului, pentru ca la sfârşitul aceluiaşi secol sfatul domnesc să fie format numai din dregători40.

Un organ important al statului era adunarea stărilor sociale sau „adunarea ţării“, care era convocată de sfatul domnesc pentru rezolvarea unor probleme majore: alegerea domnului, politica externă, nemulţumirea ţărănimii, administrarea bisericii etc41. Din adunarea obştească făceau parte reprezentanţi ai păturilor privilegiate, fiind excluşi ţăranii liberi şi cei aserviţi. Întrucât se organizau şi se desfăşurau asemenea adunări, considerăm că se respectau aşa principii nescrise ca obligativitatea, periodicitatea, oportunitatea acestor alegeri.

Cele mai vechi subdiviziuni teritoriale în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei au fost, corespunzător, judeţele şi ţinuturile, avându-şi originea în formaţiunile anterioare formării statelor feudale — corespunzător, jupele şi confederaţiile de obşti42. Atât judeţele, cât şi ţinuturile erau conduse de dregătorii locali, reprezentanţi ai puterii centrale. Ei exercitau atribuţii judecătoreşti, fiscale, militare şi administrative, fiind ajutaţi de slujitori locali, vătavi, birari, globnici şi de cetele de curteni. În sec. XVI-XVII în Ţara Românească existau 16 judeţe, iar în Moldova 24 de ţinuturi43.

Nu se ştie nimic, însă, despre principiile alegerii dregătorilor locali şi a membrilor aparatului condus de ei. Se cunoaşte doar că „începând cu sec. XVI conducerea unităţilor administrative se dublează, prin suprapunerea unui aparat format din slujitori domneşti“ şi că aceste două categorii de dregători cu timpul se vor contopi, „interesele locale fiind subordonate tot mai mult celor centrale“44.

Oraşele, după cum se ştie, au apărut înaintea statului feudal. Ele aveau o organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie. Oraşele erau conduse de un sfat orăşenesc compus din 12 pârgari şi un dregător principal — soltuz45. Membrii sfatului orăşenesc erau aleşi de către adunarea tuturor orăşenilor în fiecare an46. Adunarea populară a membrilor comunităţii era convocată şi pentru alegerea conducerii oraşului sau pentru soluţionarea unor probleme de importanţă deosebită47. Modul de conducere a oraşelor, drepturile şi obligaţiile acestora erau precizate fie de acte speciale date de domn, fie în vechile obiceiuri. Treptat, domnitorul numeşte în oraş pe reprezentantul său (ureadnic, sudeţ, vornic de târg) care începe a limita atribuţiile organului electiv al orăşenilor48.

Dat fiind faptul că în oraşele Ţării erau convocate anual adunări ale orăşenilor pentru alegerea membrilor sfatului orăşenesc şi a dregătorului principal, putem admite că în acest caz se respectau anumite principii nescrise ale organizării şi desfăşurării alegerilor, ale participării cetăţenilor la alegeri, cum ar fi obligativitatea, periodicitatea, oportunitatea fixării alegerilor, libertatea, caracterul universal (realizarea drepturilor electorale indiferent de genul, averea orăşenilor etc.), votul direct, egal şi caracterul teritorial al alegerilor.

Satele constituiau unitatea administrativ-teritorială de bază în Ţara Moldovei, având cea mai veche origine49. Ele erau administrate in baza vechilor tradiţii cu juzi, vătămani, care erau aleşi de săteni, şi tot ei fiind reprezentanţii obştii faţă de domnie50.

Potrivit vechilor tradiţii, obştea sătească se bucura de dreptul de autoconducere pe plan economic, politic, juridic, administrativ51. În satele particulare proprietarii numeau un vornicel, care se îngrijea de obligaţiile ţăranilor faţă de proprietar. În perioada feudalismului dezvoltat în locul obştilor săteşti apar dregătorii locali, numiţi de către domnitor pentru soluţionarea problemelor administrative şi locale52.

Aşadar, în ceea ce priveşte conducătorii satelor (juzii, vătămanii), ei erau aleşi conform obiceiului de către săteni şi, probabil, se respectau, în mod empiric, anumite principii nescrise ale organizării şi desfăşurării alegerilor, ale participării sătenilor la ele: obligativitatea alegerilor, periodicitatea fixării alegerilor, caracterul teritorial al alegerilor. Despre celelalte principii ale organizării şi desfăşurării alegerilor, ale participării cetăţenilor la alegeri e dificil de pronunţat, deoarece nu există surse scrise referitor la ele şi la care ar fi făcute trimiterile corespunzătoare.

În general, e de menţionat faptul că în perioada de până la instaurarea dominaţiei otomane (sec. XIV-XVI), în Ţara Moldovei existau izvoare nescrise (obiceiul juridic sau „legea ţării“) şi unele izvoare scrise (gramotele cancelariei domneşti), care „n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi“53. În această perioadă în Ţara Moldovei dreptul civil, dreptul penal, dreptul internaţional, organizarea judiciară şi procesul judiciar poate fi atestat preponderent sau aproape exclusiv ca drept cutumiar sau drept obişnuielnic (obiceiul ţării sau legea ţării)54. Despre dreptul electoral, despre principiile lui încă nu se scria nicăieri.

Principiile dreptului electoral în timpul dominaţiei otomane (mij. sec. XVI — sec. XVII)

În timpul dominaţiei otomane forma de guvernământ a rămas monarhia, iar sistemul electiv-ereditar a fost deteriorat55. Principalul factor de desemnare a domnitorului devine Imperiul Otoman. Domnia viageră (de care se bucură cineva toată viaţa, dar care nu este transmisibilă urmaşilor) a fost suprimată de sultan, care schimba foarte des domnitorii.. Domniile erau foarte scurte, deoarece numirea se făcea în schimbul unor foarte mari sume de bani56. Drepturile externe ale domnitorilor au fost limitate mult, iar cele interne s-au păstrat.

Astfel, având în vedere că nu mai existau nici un fel de alegeri a domnitorilor în cadrul Ţării, că aceştia erau numiţi dinafara ei de către sultan, putem afirma că în perioada dominaţiei otomane nu mai putea fi vorba de nici un fel de respectare a unor principii elective. Atât alegerea domnilor, cât principiile respective erau dictate din exterior de Poarta Otomană.

Sfatul domnesc în perioada corespunzătoare începe a fi numit cu termenul turc „divan“, fiind micşorat până la 12 membri — 8 dregători şi 4 slujitori ai bisericii (mitropolitul şi 3 episcopi)57. Rolul acestui organ a crescut considerabil, în special în ceea ce priveşte achitarea datoriilor domneşti faţă de Poartă.

Întrucât „divanul a luat locul vechiului sfat domnesc“58, alegerea membrilor lui era în dependenţă mare de dictatura otomană, de voinţa sultanului. În special domnii fanarioţi bogaţi, numiţi de sultan „au promovat în divan o serie de dregători greci care făceau parte din clientela lor politică“59.

Mai mult ca atât, boierii din sfatul domnesc au obţinut dreptul de a înainta plângeri sultanului asupra activităţii domnitorului60. Astfel, relaţiile dintre boieri şi domnitor erau influenţate de sultan, care, în fond, se conducea, după cum rezultă, de principiul Divide et impera. Sultanul avea dreptul să numească sau să destituie domnitorul.

Marele adunări ale Ţării au existat şi după instaurarea dominaţiei otomane, fiind convocate, ca şi mai înainte, nesistematic, pe măsura necesităţilor. Componenţa stărilor la aceste adunări era reprezentată mai echilibrat (boieri, curteni, slujitori ai bisericii, orăşeni, ţărani — cei care plăteau dări şi prestaţii), în dependenţă de chestiunile ce urmau a fi rezolvate. Dar, adunările pe stări şi-au schimbat competenţa. Hotărârile lor în privinţa alegerii domnitorului nu mai aveau valoare fără consimţământul sultanului61. Adunările de stări şi-au reorientat tematica mai mult spre rezolvarea problemelor fiscale şi sociale — introducerea unor dări noi, impunerea unor categorii anterior neimpozabile etc., în organizarea şi desfăşurarea acestor adunări, probabil, respectându-se principiile obligativităţii acestor alegeri, periodicităţii desfăşurării lor, oportunităţii fixării lor. În ceea ce priveşte participarea cetăţenilor la alegeri, după cum reiese din cele descrise, se făcea prin reprezentanţii stărilor conform principiului universalităţii dreptului de a alege.

Organele centrale de conducere erau reprezentate, ca şi mai înainte, de mari dregători, marele logofăt, vornici, postelnic, visternic, paharnic, stolnic, comis ş.a. — fiecare cu atribuţiile sale, care cu timpul s-au specializat şi separat.

Conducerea ţinutului (judeţului) era în mâinile pârcălabului (banului) sau starostelui, care avea atribuţii fiscale, administrative şi juridice, dar nu şi militare, ca mai înainte, deoarece cetăţile fuseseră distruse, iar oastea cea mare nu mai era convocată62.

Consiliul orăşenesc îşi păstrează funcţiile , fiind ales de orăşeni în fiecare an. Cu timpul, însă, atribuţiile lui au fost limitate de vornicul de târg, reprezentantul domnitorului în oraş, care avea în special atribuţii judiciare şi poliţieneşti şi care supraveghea încasarea deplină a dărilor şi a taxelor de la orăşeni.

Satele alcătuiau aşa-numitele ocoale, lăsate pe seama administraţiei orăşeneşti, în special a vornicului de târg. În sate funcţiile administrative şi judiciare erau exercitate de vătăman şi de vornicel, care mai exercitau şi funcţii foarte importante de repartizare a dărilor între săteni şi supravegherea perceperii lor63.

Astfel, după cum menţionează E. Aramă, „ca formă de guvernământ a rămas monarhia, dar aparatul de conducere (atât cel central, cât şi local) a fost modificat sub influenţa diferitor factori, inclusiv cei legaţi de dominaţia turcă, impuşi de necesităţile interne de perfecţionare“64.

Cât priveşte izvoarele dreptului şi evoluţia principalelor ramuri ale dreptului, putem constata că cel mai vechi izvor al dreptului, a fost legea ţării (dreptul cutumiar), iar de rând cu acesta au apărut două izvoare scrise: „Cartea românească de învăţătură“ (1646)65 şi „Îndreptarea legii“ (1652) de Călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului66. Principalele ramuri ale dreptului în perioada dominaţiei otomane au fost dreptul civil, penal şi de procedură. Dreptul electoral lipsea cu desăvârşire.

Principiile dreptului electoral în timpul regimului fanariot (sec XVIII — înc. sec. XIX)

În timpul regimului fanariot domnitorii erau numiţi de Poarta otomană. De regulă, la tronul Ţării erau numiţi domnitori dintre greci67. Ei erau numiţi pe un termen scurt în schimbul unor sume mari de bani.

Sfatul domnesc (divanul) era compus exclusiv din dregători, boieri de clasa I — „divaniţi“. Divanul lua parte la crearea normelor de drept prin alcătuirea şi prezentarea anaforalelor spre confirmare domnitorului68. Activitatea domnului era supravegheată de un reprezentant al Porţii (divan — efendi), care asista la şedinţele divanului, da citire firmanelor sultanului, înfăptuia justiţia când una din părţi era musulman.

Marea adunare a Ţării a fost înlocuită cu un sfat de obşte — o adunare restrânsă din boieri şi înaltul cler, fără nici o alegere şi o reală reprezentativitate.

În cadrul dregătoriilor centrale s-au făcut unele schimbări. În fiecare an domnul numea dregătorii dintre boieri. Prin reforma lui Constantin Mavrocordat în ţinut la 1741 a fost introdus, alături de pârcălab, un ispravnic. Astfel, reforma administrativă a lui C. Mavrocordat era îndreptată spre lichidarea abuzurilor de putere din partea reprezentanţilor administraţiei69. Ispravnicii erau numiţi — nu aleşi — la înscăunarea domnului din foştii mari dregători odată cu numirea marilor dregători. Ispravnicii aveau câte o unitate militară de călăraşi pentru constrângerea oamenilor.

În sec. al XVIII-lea multe oraşe au trecut în proprietate privată a boierilor sau mănăstirilor. În felul acesta, se limita şi mai mult autoadministrarea orăşenească de către ispravnici şi de reprezentantul proprietarului de oraş70. În oraşele particulare proprietarii numeau un capitan, marginalizând astfel atribuţiile şoltuzului şi pârgarilor.

Obştea sătească se menţinea în frunte cu vornicelul ca reprezentant al proprietarului satului. Vornicelul ajuta autorităţilor ţinutale şi proprietarului în exercitarea funcţiilor administrative şi fiscale în sat.

Generalizând particularităţile alegerilor în organele centrale şi locale ale statului în timpul regimului fanariot, putem conchide că, de facto, nu putem vorbi de alegeri propriu-zise, ci de numiri în acele sau alte posturi sau de calitate de membru al acelui sau altui organ de conducere. Toate aceste numiri porneau de la Poarta otomană, de la sultan, având drept scop final stoarcerea bogăţiilor din Ţara Moldovei prin exploatarea şi subjugarea poporului ei.

Cât priveşte evoluţia dreptului, e de menţionat faptul că în prima fază a regimului turco-fanariot, ca urmare a îngrădirii autonomiei ţărilor româneşti, nu s-au mai elaborat codificări cu caracter oficial71. Normele juridice adoptate în această perioadă au îmbrăcat forma hrisoavelor domneşti şi a anaforalelor adoptate de către divanul domnesc. În cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot au fost realizate unele coduri care privesc în mod special organizarea instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil72. Despre dreptul electoral — nici pomină.

Principiile dreptului electoral în timpul tranziţiei de la evul mediu la perioada modernă

În anul 1815 la Viena „suveranii învingători ai Franţei (Austria, Prusia şi Rusia) se pun de acord asupra reinstaurării ordinii europene, întemeiată pe legitimitate, echilibrul puterilor şi autoritatea monarhiilor conservatoare“73. Imperiul Austriac şi Rusia garantează înfăptuirea acestor obiective, atenţia lor fiind îndreptată spre cele două state româneşti — Moldova şi Ţara Românească. Potrivit Tratatului de la Adrianopol (1829), Moldova şi Ţara Românească urmau să adopte Regulamente Organice, pe baza cărora să fie modernizate instituţiile politice74. Regulamentele Organice au fost elaborate în timpul şi din iniţiativa administraţiei ruse, confirmate ulterior (în 1834) de Poarta Otomană75.

Regulamentul Organic al Moldovei consacra domnia electivă şi viageră76. Domnii trebuiau aleşi dintre marii boieri de către Adunarea Obştească Extraordinară, confirmaţi de către Poartă şi comunicaţi Rusiei77. Domnitorul trebuia să exercite conducerea statului în conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti78.

Adunarea Obştească Extraordinară din Moldova era compusă din 132 membri, toţi boieri, afară de 21 reprezentanţi ai breslelor de negustori şi meseriaşi. Ţăranii nu aveau nici un reprezentant în aceste adunări79.

Adunarea Obştească Ordinară în Moldova era formată din 35 de membri, aleşi pe 5 ani şi cuprindea numai reprezentanţi ai boierilor şi clerului80. Rolul ei era asemănător întru totul celui al Parlamentului.

Sistemul de dregători se păstrează, aceştea fiind numiţi şi revocaţi de către domn. Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele — justiţiei, finanţelor, vorniciei ş.a.81.

Oraşele libere erau administrate de un sfat orăşenesc, ales de locuitorii oraşului82. Alegerea urma să fie întărită de domn, care numea dintre cei aleşi un primar.

Satele şi-au păstrat, în linii mari, străvechea organizare, aflându-se în Moldova sub conducerea vorniceilor83. Aceştea erau aleşi pe un termen de un an sau numiţi de proprietari, dar trebuiau să ţină seama de dorinţele sătenilor84.

Regulamentele organice, deşi „au valoare de lege fundamentală, nu pot fi socotite totuşi o constituţie întrucât au fost adoptate cu încuviinţarea unor puteri străine (Rusia şi Turcia), fără consultarea şi acordul poporului şi nu conţin dispoziţii privitoare la drepturi şi libertăţi“85. Cu toate acestea, Regulamentele organice conţin dispoziţii prin care au fost introduse „primele principii de drept constituţional în istoria legislaţiei noastre, cum ar fi „principiul separaţiei puterilor în stat“86. Astfel, Regulamentele organice „au pus bazele instituţiilor moderne în cele două ţări (Moldova şi Ţara Românească — n. n.)“87.

În Regulamentele organice sunt dispoziţii cu privire la dreptul civil, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul procesual ş. a. În ele, însă, lipsesc dispoziţiile referitoare la principiile dreptului electoral, deşi sunt unele dispoziţii cu privire la alegeri, ca de exemplu, alegerea domnului. Nu sunt indicate nici principiile, conform cărora erau organizate şi desfăşurate alegerile membrilor Adunării obşteşti extraordinare, a Adunării obşteşti ordinare, a membrilor sfatului orăşenesc etc., cu toate că ele pot fi intuite de către noi ca fiind obligatorii, periodice, oportune.

Aşadar, analizând organizarea socială şi cea statală în perioada tranziţiei de la evul mediu la epoca modernă cât şi evoluţia dreptului în Moldova şi Ţara Românească, putem trage concluzia că realizările obţinute au servit drept bază pentru reformele ulterioare. În acest sens, au fost mai multe reuşite. În primul rând, s-a procedat la adoptarea unor coduri noi, ceea ce a dus la accentuarea rolului legii scrise, în raport cu obiceiul tradiţional88. În al doilea rând, a început consacrarea principiului legalităţii, prin impunerea obligaţiei de a respecta normele de drept pentru toate persoanele, indiferent de poziţia lor socială sau politică. În al treilea rând, în scopul reglementării noilor relaţii s-a folosit experienţa legislativă a altor state. În al patrulea rând, pentru formarea cadrelor necesare aplicării dreptului, s-a organizat la un nivel superior pregătirea juridică prin studierea cursurilor de drept, trimiterea la studii juridice în străinătate. În al cincilea rând, a început modernizarea formei de drept prin elaborarea de noi coduri, care să vină în completarea celor anterioare şi să contureze începuturile unui sistem de drept. În al şaselea rând, din punct de vedere al conţinutului, dreptul acestei perioade se caracterizează prin identitatea sa în ambele ţări române (Moldova şi Ţara Românească)89.

Astfel, normele juridice, instituţiile juridice adoptate şi reglementate au dat contur şi configuraţie ramurilor dreptului modern — dreptului constituţional, dreptului civil, dreptului penal, dreptului comercial90.