Justiţia tranziţională în contextul reglementării conflictului transnistrean: între voinţa politică şi soluţiile juridice (partea I)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

Transitional Justice in the Context of the Regulation of Trans-Dniester Conflict: Between the Political Will and Legal Solutions (Part I) In the second half of the 20th century, British pragmatism implemented a new concept in the context of solving armed conflicts, societies that clashed with dictatorships and authoritarian regimes, the ultimate goal being the national reconciliation of these societies. South Africa, Northern Ireland, Argentina, Chili, Morocco, Algeria, Bosnia and Herzegovina, Kosovo etc., here are just a few examples from the list of countries that have somehow managed to implement transitional justice. The Republic of Moldova should equally be included in the list provided that there is a “frozen” conflict in its territory and the society remains divided. In this sense, we will try to make a general presentation of the correlation between the political volition and the legal solutions offered by the transitional justice. Keywords: transitional justice, international humanitarian law, reconciliation, commission for truth, commission of inquiry.

În a doua jumătate a secolului XX pragmatismul britanic a pus în aplicare un nou concept în contextul soluţionării unor conflicte armate, a unor societăţi ce s-au ciocnit cu dictaturi şi regimuri autoritare, obiectivul final fiind reconcilierea naţională a acestor societăţi. Africa de Sud, Irlanda de Nord, Argentina, Chili, Maroc, Algeria, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo etc., iată doar câteva exemple din lista statelor ce au reuşit într-o oarecare măsură să pună în aplicare justiţia ranziţională. Republica Moldova în egală măsură ar trebui să figureze în lista prezentată, în situaţia în care are pe teritoriul său un conflict „îngheţat“, iar societate rămâne a fi una dezbinată. În acest sens, v-om încerca să facem o prezentare generală a co-raportului dintre voinţa politică şi soluţiile juridice oferite de justiţia tranziţională. Cuvinte-cheie: justiţie tranziţională, drept internaţional umanitar, reconciliere, comisie pentru adevăr, comisiei pentru anchetă.

Introducere

După o perioadă de cel puţin 24 de ani, autorităţile de la Chişinău au readus pe ordinea de zi una din problemele cheie pentru Republica Moldova — soluţionarea diferendului „transnistrean“. Era şi rămâne clar faptul, că acest subiect este unul ce ţine de voinţa politică, din simplul motiv că nu a existat până acum o viziune clară a unei strategii care ar putea fi pusă în aplicare. Paradoxul este că un prim răspuns politico-juridic a fost dat în anul 2004 de către un grup de avocaţi din cadrul Baroului de la New York sub forma unui Raport, în care au fost analizaţi factorii politici, economici, juridici, dar şi evoluţia conflictului, inclusiv condiţiile ce au dus la declanşarea acestuia. Ulterior, în 2014, subsemnatul a prezentat un Studiu privind statutul forţelor pacificatoare în Republica Moldova, studiul fiind axat strict pe dreptul internaţional, care, a propos, a avut în finalul său o abordare a conceptului justiţiei tranziţionale în calitate de soluţie viabilă în apropierea celor două maluri ale Nistrului. Trebuie să remarcăm şi faptul că în anul 2014, odată cu ocuparea Crimeii de către Rusia şi declanşarea conflictului armat din estul Ucrainei, s-au schimbat cardinal condiţiile de funcţionare a formatului de negocieri, în situaţia în care doi dintre negociatori — Ucraina şi Rusia se află în stare de război de jure (Crimeea) şi de facto (estul Ucrainei).

În asemenea condiţii, revizuirea prevederilor Acordului poate fi argumentată şi prin doctrina rebus sic stantibus, care susţine că refuzul în mod unilateral de la un tratat poate avea loc în rezultatul schimbărilor esenţiale ale condiţiilor. Starea de lucruri pe parcursul a 25 de ani, inclusiv efectele prezenţei forţelor armate ale Federaţiei Ruse şi situaţia critică din Ucraina, face destul de actuală doctrina în cuază. Chiar dacă această doctrină nu şi-a găsit loc în documentul de codificare a dreptului tratatelor internaţionale — Convenţia de la Viena din 1969 — este recunoscut faptul că această normă are un caracter cutumiar. Cel puţin doctrina în cauză poate fi un argument în susţinerea poziţiei Republicii Moldova privind schimbarea formatului actual de pacificatori şi înlocuirea acestuia cu observatori civili, care ar prevedea implicarea cea mai activă a Uniunii Europene în reglementarea definitivă a diferendului transnistrean.

Criterii ce asigură punerea în aplicare a justiţiei tranziţionale

Punerea în aplicare a mecanismelor justiţiei tranziţionale este imposibilă în lipsa voinţei politice şi a antrenării partenerilor externi pentru instituirea unui fond care ar atrage surse financiare, dar, în egală măsură logistice, care ar permite internaţionalizarea chestiunii în cauză. Este vorba şi despre instituirea unei atmosfere de încredere între reprezentanţii tuturor părţilor implicate în procesul de negocieri. Nu este secret că actualul format de negocieri este unul neefectiv, însă în lipsa altuia trebuie de folosit oportunităţile respective la maximum. Declaraţiile făcute la New York de liderul Partidului Democrat din Republica Moldova prin care a fost solicitat sprijinul comunităţii internaţionale privind înlocuirea formatului militar prezent cu unul civil-poliţienesc, adresarea la ONU în contextul adoptării de către Adunarea Generală a unei rezoluţii prin care se cere retragerea armatei Rusiei aflate în continuare pe teritoriul Republicii Moldova, constituie un semnal expres privind doleanţele autorităţilor de la Chişinău de punere în aplicare a unei strategii de durată ce va asigura un dialog la nivel internaţional, în contextul în care această „zonă gris“, după cum este ea numită în presa occidentală, s-ar transforma dintr-un factor de destabilizare în unul de stabilitate. Or, promovarea în continuare a ideii integrării europene a Republicii Moldova poate deveni neconstructivă în contextul în care autorităţile de la Chişinău vor continua să ignore problema existentă.

Un aspect important al acestui subiect este şi acela că în ultimii ani tot mai des se vorbeşte despre faptul că teritoriul din stânga Nistrului se află sub regim de ocupaţie. În special aceste declaraţii au fost insistente în contextul promovării proiectului de lege privind modificarea sistemului electoral, dar şi a hotărârii Curţii Constituţionale nr. 14 din 02.05.2017, prin care a fost interpretat art. 11 din Constituţia Republicii Moldova privind neutralitatea. Unii chiar fac referinţă la cazul Ucrainei care a adoptat legea prin care Crimeea a fost recunoscută teritoriu aflat sub regim de ocupaţie. Or, situaţia din Republica Moldova este diferită din punct de vedere al dreptului internaţional.

În egală măsură, în calitate de argument este adus cazul Ilaşcu şi alţii,1 examinat de CtEDO, în care Curtea a recunoscut Rusia responsabilă de încălcarea drepturilor omului în regiunea în cauză. Aici aşi dori să-mi exprim dezacordul cu această poziţie din câteva aspecte. În primul rând, hotărârea CtEDO nu poate fi un argument expres în afirmarea că este aplicabil regimul de ocupaţie, care este reglementat de dreptul internaţional umanitar, ea doar poate fi adusă ca o probă că Rusia ar deţine un control, fie general, fie efectiv. Or, CtEDO examinează speţele prin prisma prevederilor Convenţiei de la Roma din 1950, chiar dacă se observă o tendinţă în ultimele două decenii de o interpretare mai largă ale prevederilor în cauză.

Într-adevăr, Curtea a condamnat, de exemplu, Marea Britanie în speţa Al-Skeini şi alţii, dar asta în condiţiile în care există rezoluţia nr. 1483 adoptată de Adunarea Generală a ONU în 2003, prin care Marea Britanie şi SUA sunt recunoscute forţe de ocupaţie în Irak conform dreptului internaţional umanitar. În speţa Al-Skeini şi alţii v. Marea Britanie, examinată de CtEDO în 2011, Curtea a recurs la mai multe raţionamente pentru a se conchide asupra aplicabilităţii extrateritorialităţii, printre criterii fiind „autoritatea agentului statului“, Curtea utilizând expresia „autoritatea şi control al agentului statului“.2 Cel de-al doilea criteriu este acel al „controlului efectiv asupra unei zone“, prin referinţe la situaţii, în care „în urma unei acţiuni militare statul exercită un control efectiv asupra unei zone situate dincolo de teritoriul său“.3

Un alt exemplu ar fi cel al Israelului şi al teritoriilor palestiniene ocupate. În cazul dat ne putem referi la Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 2004 cu privire la ridicarea zidului în teritoriile palestiniene, prin care Israelul este recunoscut ca forţă de ocupaţie, ridicarea zidului fiind condamnată, dat fiind că încalcă obligaţiile pe care şi lea asumat Israelul în baza dreptului de ocupaţie.

Referindu-ne la termenul de control efectiv şi control general, trebuie să constatăm că există o abordare diferită a acestuia de către CtEDO şi CIJ. Dar nici alte jurisprudenţe nu sunt uniforme în acest sens.

Astfel, CIJ în speţa privind forţele militare şi paramilitare pe teritoriul Nicaragua (1986) a ajuns la concluzia că pentru a recunoaşte SUA responsabile, este nevoie de demonstrat prezenţa unui control efectiv asupra acţiunilor forţelor armate respective împotriva regimului de la Managua, şi nu doar a unui control general. Totodată, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, în speţa Dusco Tadic (1996) a luat o altă poziţie. Tribunalul a ignorat poziţia CIJ, constatând că doar un control general din partea autorităţilor sârbe, îi permite să vorbească despre implicarea directă a Belgradului în conflictul din Bosnia şi Herţegovina. La rândul său, CtEDO îşi are propria viziune asupra celor două concepte — control efectiv şi control general.

Revenind asupra conceptului justiţiei tranziţionale, rebuie să facem delimitare între două situaţii:

— teritoriu aflat sub regim de ocupaţie, regim ce este reglementat de dreptul internaţional umanitar;

— teritoriu necontrolat de autorităţile constituţionale ale statului, în condiţiile în care regimul nerecunoscut deţine un control efectiv asupra acestuia.

În cea dea doua situaţie nu se aplică dreptul de ocupaţie, însă, totuşi anumite instituţii de drept internaţional pot fi implementate în contextul reglementării conflictului.

Prezentând raportul în cauză, nu încercăm să stabilim vinovăţia unei sau altei părţi în declanşarea conflictului. Cu regret, în primii ani de statalitate a Republicii Moldova, într-o oarecare măsură din cauza incapacităţii conducerii ţării, Chişinăul de la bun început a pierdut războiul informaţional cu Moscova, fiind practic pus în faţa unei ameninţări directe din partea trupelor militare ruse plasate în regiune. Mai adăugăm aici şi poziţia destul de ostilă din partea autorităţilor ucrainene, manifestată inclusiv prin ignorarea faptului ca cetăţenii săi participau ca mercenari în componenţa unei părţi beligerante.

Lipsa unui progres, în special în primii ani ce au urmat imediat după semnarea armistiţiului dintre Chişinău şi Moscova, ceea ce de facto recunoaşte Rusia ca parte la conflict, astfel transformând conflictul în unul internaţional, a dus la crearea unei situaţii prin care a fost favorizată perceperea acestuia ca un conflict non-internaţional, ceea ce la acel moment excludea posibilitatea abordării lui prin prisma Convenţiilor de la Geneva din 1949, aplicabile în general, conflictelor armate internaţionale.

În asemenea condiţii pare stranie poziţia Chişinăului, care a acceptat excluderea României din formatul de negocieri, astfel limitând aplicabilitatea dreptului internaţional la scară largă. A propos, în anul 1992 România era singurul stat din acel format de negocieri, care făcea referinţe la necesitatea găsirii unei soluţii bazate pe normele dreptului internaţional. Astfel, Chişinăul a rămas singur în faţa unei „coaliţii“ nedeclarate constituite înre Ucraina şi Rusia, la care s-a alăturat evident şi Tiraspolul.

Este clar că în contextul soluţiilor oferite de justiţia tranziţională, vom căuta instituţiile şi mecanismele aplicabile în cazul Republicii Moldova. Aspectul trebuie de luat în consideraţie şi din motivul că pe parcursul a 25 de ani a existat şi există o propagandă masivă prorusă nu doar în stânga Nistrului, dar în spaţiul aflat sub jurisdicţia Chişinăului. Care pot fi efectele unor asemenea „spălări“ de creier sa văzut expres în cazul Ucrainei. Recuperarea încrederii şi restabilirea status qwo în asemenea condiţii este un lucru foarte dificil, dar în acelaşi timp şi de durată. Doar un exemplu. Câtă discuţie nefondată a fost în jurul aşa numitor „referendumuri“ organizate în Crimeea aflată sub regim de ocupaţie în 2014 şi în regiunea transnistreană în 2005, care nu pot fi supuse unei analize, iar efectele acestora sunt nule ab initio.

Cazul Crimeei îl lăsăm la o parte, din simplu motiv că aceasta are un regim clar — cel de ocupaţie, regim ce nu doar că prevede, ba dincontra interzice expres organizarea şi desfăşurarea unui referendum, în cazul Crimeii — plebiscit.

Dincontra, cazul regiunii transnistrene este unul special, care necesită o examinare minuţioasă în contextul în care, pe de o parte, a fost un conflict de scurtă durată şi de o intensitate mai mică în comparaţie cu alte conflicte regionale, iar pe de altă parte, printre problemele existente se enumeră perioada îndelungată de lipsă de iniţiative în căutarea unor soluţii viabile din diverse motive obiective şi subiective. Or, dacă aspectul perioadei de timp nu este unul caracteristic doar situaţiei în cauză, atunci chestiunea interesului faţă de conflict din partea comunităţii internaţionale este unul care a influenţat suficient de mult abordarea conflictului.

Aspecte privind consolidarea justiţiei transiţionale

Atunci când ne referim la voinţa politică şi soluţiile juridice, reieşim din necesitatea asigurării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ca tactică, iar ca strategie — elaborarea unui concept de durată cu determinarea unor criterii clare privind punerea în aplicare a unor instrumene ale justiţiei tranziţionale, evident că luând în consideraţie practica altor state, regiuni, care au pus în aplicare instituţiile justiţiei tranziţionale.

La o prezentare de ordin general, trebuie să pornim de la constatarea faptului, că timp de 20 de ani comisii pentru stabilirea adevărului au apărut pretutindeni în lume, sistemul justiţiei penale internaţionale se dezvoltă în ritmuri fără precedent, nici când anterior nu s-au adus atâtea scuze publice şi n-au fost efectuate atâtea reparaţii în interesul victimelor încălcărilor drepturilor omului. Până în anul 1989 despre atrocităţile trecutului nici odată nu se vorbea atât de insistent.

Justiţia tranziţională poartă amprenta tuturor tendinţelor contradictorii ale anilor 90 ai secolului XX, inclusiv optimiste şi tragice. La cele pozitive pot fi atribuite lichidarea dictaturilor comuniste în fostul imperiu sovietic, sfârşitul regimului de apartheid în Africa de Sud, consolidarea societăţilor democratice în America Latină. La cele tragice atribuim genocidul în Rwanda şi politica purificărilor etnice în Balcani, în Caucaz şi în Africa. La aceste crize poate fi atribuit şi conflictul politic ce a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova. În majoritatea din aceste regiuni, eforturile îndreptate spre depăşirea urmărilor trecutului şi reprimarea infracţiunilor ce au loc în continuu, au adus la apariţia multor iniţiative ce au trezit cele mai diverse emoţii. Crearea practic în acelaşi timp a Comisiei sud-africane pentru stabilirea adevărului şi pentru conciliere şi a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a trezit discuţii înverşunate la mijlocul secolului XX între adepţii politicii de iertare şi ai politicii de pedepsire — şi unii şi alţii considerau că contribuie în cea mai bună formă la atingerea obiectivului „concilierii“.4

În zilele noastre comunitatea internaţională menţionează importanţa atât a mecanismelor non-judiciare, îndreptate spre normalizarea vieţii societăţii, cât şi a pedepsei penale, ce lasă amprenta respectivă. În domeniul justiţiei tranziţionale, justiţia de restabilire şi penală sunt concepute ca elemente necesare, dat fiind că ele se completează reciproc.5 În aşa fel, după finalizarea „războiului rece“ în lumea, ce se caracterizează prin renaşterea moralei în relaţiile internaţionale, această completare reciprocă a justiţiei penale şi de restabilire are un rol primordial. Ea apare în calitate de garanţie a menţinerii bazelor civilizaţiei, precum şi a speranţei fragile referitor la construirea unei lumi mai bune.

Justiţia tranziţională este o utopie în sensul pozitiv al acestui termen, care în conformitate cu postulatele sale dă posibilitate societăţii să se mobilizeze şi să acţioneze, ţinând cont de faptul că în faţa ei sunt puse sarcini enorme, aşa cum se arată în Raportul ONU „Supremaţia dreptului şi justiţia în perioada de tranziţie în societăţile conflictuale şi post-conflictuale“:

„… acordarea ajutorului societăţilor ce au trecut prin război în restabilirea supremaţiei dreptului şi lichidarea urmărilor încălcărilor în masă a legalităţii în trecut, în special în condiţiile în care infrastructura este distrusă, resursele sunt epuizate, situaţia generală rămâne a fi nestabilă iar populaţia rămâne a fi traumată psihologic şi dezbinată, este o sarcină dificilă şi deseori imposibilă. În cadrul procesului de soluţionare a ei se observă deficitul total, inclusiv lipsa voinţei politice de petrecere a reformelor, lipsa autonomiei organizate în sistemul justiţiei, nivelul slab al bazei tehnice naţionale, lipsa resurselor materiale şi financiare, neîncrederea populaţiei faţă de guvern, nerespectarea drepturilor omului de către organele oficiale, iar în plan general — lipsa păcii şi securităţii“.6

În 15 ani justiţia tranziţională a devenit domeniu de studii cu propriul sistem, practică, institute, specialişti, savanţi, publicaţii şi dezbateri, iar din 2000 ea a intrat în planurile de studii a unor universităţi. Activitatea ei este pe larg discutată în mas media, dat fiind că constată noile valori ale societăţii şi ale comunităţii internaţionale şi de aceea reprezintă obiect al unor discuţii de amploare.

Justiţia tranziţională, care astăzi a devenit un concept larg răspândit şi foarte util, care permite trecerea de la un sistem autoritar la statul de drept, care are ca obiectiv instaurarea unui regim democratic ce respectă drepturile omului — şi ce este important nu la nivel de declaraţii şi metode aplicabile, dar, în primul rând, aceasta trebuie să devină baza filozofică a vieţei cotidiene a acestuia.

Justiţia tranziţională are drept scop restaurarea demnităţii victimelor, instaurarea încrederii reciproce între grupele antagoniste, favorizarea schimbului instituţional necesar unei noi relaţii în sânul populaţiei ce va permite constituirea unui stat de drept, inclusiv printr-un control efectiv al practicii impunităţii totale sau parţiale. Diversele elemente constitutive ale justiţiei tranziţionale combină în general măsuri reparatorii ale justiţiei restaurative (Comisii de stabilire a adevărului şi de reconciliere), între timp stabilind în paralel mecanisme ale justiţiei punitive (în special în raport cu principalii responsabili sau cu executorii direcţi a celor mai grave crime).7 Pe de altă parte, justiţia tranziţională pretinde să reformeze sistemul instituţional, restaurând primatul dreptului şi asigurând o funcţionare a instituţiilor judiciare pentru viitor, luptând între timp contra impunităţii pentru crimele comise în perioada precedentă.

Justiţia tranziţională ca o justiţie „ordinară“ nu dă răspuns tuturor situaţiilor post-conflictuale, deoarece ea poate fi în egală măsură paralizată prin obstacolele caracteristice atât situaţiilor interne, cât şi în context internaţional. De acum înainte, este bine să abordăm problema pertinenţei aplicării justiţiei tranziţionale, dat fiind că aceasta implică derogări substanţiale de la careva principii de drept internaţional, în special ce ţine de aplicarea măsurilor punitive. Procesele din trecut în cadrul unui sistem de justiţie tranziţională se bucură de aceeaşi forţă ca şi cele care se încadrează în instanţele şi legile „clasice“. Principiile non bis in idem sau aplicarea legii penale celei mai favorabile ar putea fi invocate de către beneficiarii acestora.

Cert este că tărăgănarea soluţionării conflictelor „îngheţate“ şi a restabilirii adevărului istoric, face ca procesul de reconciliere naţională să devină din ce în ce mai dificil. Societatea promovează diverse valori — deseori diametral opuse — ceea ce face imposibil un dialog real între părţi. Aceasta la rândul său, dictează imposibilitatea unei evoluţii durabile şi prospere a societăţii în cauză. ªi din contra, acele societăţi care s-au orientat spre o aplicabilitate a justiţiei tranziţionale în scopul depăşirii cât de curând a situaţiei de stagnare impusă în urma unui conflict armat sau a unui regim autoritar/dictatorial, astăzi sunt prospere, iar nivelul de încredere între foştii adversari — chiar dacă deseori în mod artificial — permite a vorbi despre o reală reconciliere naţională a societăţii date. Cei drept, asemenea situaţii sunt dictate de mai mulţi factori, în mare parte non-juridici, care la rândul său un timp îndelungat au fost promovaţi de societăţile respective.

În ultimul timp, în opinia experţilor este din ce în ce mai evidentă, în special în cazurile ţărilor ce au ieşit dintr-un război civil sau un regim autoritar, necesitatea creării unei comisii pentru adevăr şi reconciliere (CAR) chemată să activeze în perioada imediat post-tranziţională.8 Aceste CAR au devenit practic o panacee în situaţiile pentru care recunoaşterea crimelor devine primordială înaintea declanşării procesului de reconciliere. Pe de altă parte, reformele instituţionale, destinate să prevină reproducerea violenţelor, reprezintă un element important al justiţiei tranziţionale. Pe lângă crearea unor instituţii mai etice şi mai eficace, justiţia tranziţională caută să acorde încredere instituţiilor publice, să restabilească statul de drept, să facă să dispară structurile sau condiţiile care au promovat represiunile şi să stabilească responsabilitatea celor care nu au fost aduşi în faţa justiţiei. In acest sens apare întrebarea ce este mai eficient — punerea în aplicare a comisiilor pentru adevăr sau reformele instituţionale care ar contribui la reconcilierea naţională?

Justiţia transiţională în practica unor state: aspect comparat

Există o legătură directă între respectarea dreptului de ocupaţie şi punerea în aplicare a justiţiei tranziţionale — ambele instituţii sunt de drept internaţional umanitar. Neasigurarea prevederilor dreptului de ocupaţie, indiferent de durata ocupaţiei, face dificil procesul de reconciliere naţională, acesta fiind unul din obiectivele justiţiei ranziţionale.

În acest sens, ne v-om referi succint la două exemple diferite din punct de vedere al duratei conflictului, inclusiv al aflării sub regim de ocupaţie a unor teritorii — conflictul palestino-israelian şi cel din Bosnia şi Herţegovina, conflicte nesoluţionate până în prezent.

O societate trecută printr-o perioadă caracterizată de încălcări în masă ale drepturilor omului, de regulă, este afectată de prezenţa unui spirit de incertitudine şi confuzie. Confuzie privind componenţa organelor de securitate ale statului, confuzie privind mandatele respective ale diferitor agenţii de securitate a ţării, confuzie privind doleanţele cetăţenilor de a vedea securitatea şi justiţia dominante în ţară, dar fără posibilitatea de a acorda încredere agenţilor statali responsabili de această datorie. Într-un asemenea context de incertitudine, trebuie urgent de stabilit frontiere instituţionale pentru a ajuta statul să-şi impună autoritatea în raport cu personalul din sistemul de securitate şi a identifica membrii sistemului de securitate.

Procedura de recensământ şi de identificare va permite la fel identificarea membrilor fiecărei instituţii — etapă fundamentală pentru restabilirea statului de drept şi a unei bune guvernări în ţara în tranziţie. Orice recrutare sau orice reformare va trebui de acum înainte să prevadă respectarea unei proceduri de angajare şi conciliere. Recensământul şi identificarea în egală măsură vor permite punerea în aplicare a unui registru de salariu, element în combaterea corupţiei. O asemenea procedură ar fi binevenită pe parcursul tranziţiei, pentru a facilita reformele ulterioare.

Experienţa a demonstrat că planificarea recensământului şi a identificării poate dura câteva luni, iar punerea ei în aplicare — până la un an, în dependenţă de volumul instituţiei vizate.

Procesul de recensământ şi de identificare favorizează mai mult cantitatea decât calitatea. Ea nu permite în principiu evaluarea competenţelor sau a integrităţii necesare unei persoane pentru a face parte din instituţia statală în cauză. Iată de ce apare util completarea ulterioară a recensământului şi a identificării prin procedura de vetting.

Să ne axăm succint pe situaţia din Orientul Mijlociu în lumina dreptului internaţional umanitar. Totodată, să încercam să examinăm acest subiect prin aprecierea politicii externe a Uniunii Europene din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar, în special cu unele exemple ce reflectă comportamentul Regatului Unit al Marii Britanii. În acest context, v-om încerca să studiem dispersiunea între permisiunea statelor terţe de a face respectat dreptul internaţional umanitar şi imperativele agendelor politice adoptate de aceste state. În contextul procesului de pace din Orientul Mijlociu, imperativul politic declarat de Uniunea Europeană este acordarea ajutorului la soluţionarea conflictului, prin aducerea aportului în cadrul unui proces în care SUA sunt principalul stat terţ sau actor. În acelaşi timp, statele membre ale Uniunii Europene îşi afimă angajamentul de a respecta dreptul, ţinând cont de principiile sale, insistând pe faptul că Israelul trebuie să se conformeze dreptului internaţional umanitar în toate teritoriile ocupate. La moment este vizibil că acţiunea întreprinsă pentru susţinerea procesului de pace şi respectarea dreptului internaţional umanitar a fost subordonată exigenţelor procesului politic „perioadei de tranziţie“ care trebuie să ducă la negocieri privind statutul definitiv al Palestinei.

O atenţie specială trebuie să fie acordată manierei în care Uniunea Europeană concepe principiul răspunderii statelor terţe în situaţie de ocupaţie militară. În timp ce acest regim se aplică în general situaţiilor din Golan şi Libanul de sud, accentul v-a fi pus pe răspunsuri aduse situaţiilor create, în primul rând, prin intifada ce a izbucnit în 1987 în teritoriile palestiniene ocupate, iar, în al doilea rând, pe perioada păcii în perioada ce a precedat acordului interimar încheiat între Israel şi OEP şi, cea dea treia, pe perioada 1997—1999. În final, cea dea patra parte s-ar interesa de evoluţia problematicii, începând cu a doua intifadă. Noi facem referinţă la declaraţiile Uniunii Europene şi la rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU privind responsabilitatea asumată de statele terţe în baza Convenţiei de la Geneva IV din 1949 referitor la teritoriile ocupate. Prima rezoluţie invocată stabileşte obligaţia pentru toate Înaltele părţi contractante „să asigure respectarea“ dispoziţiilor în cauză în orice circumstanţe.9

Cea dea doua, fondată pe acest principiu, este obligaţia pentru toate Înaltele părţi contractante, de a lua toate măsurile de ordin legislativ necesare pentru a fixa sancţiunile penale adecvate aplicabile persoanelor ce au comis sau au ordonat comiterea încălcărilor grave ale prevederilor prezentei Convenţii, altfel spus, a crimelor de război, a le urmări şi a le transmite propriilor tribunale, indiferent de naţionalitatea persoanelor culpabile. În anul 1977, articolul 89 al Protocolului I adiţional Convenţiilor de la Geneva din 1949, dezvoltă conţinutul principiului răspunderii părţii terţe în punerea în aplicare a acestor dispoziţii, obligând Înaltele părţi contractante să reacţioneze, de comun acord sau separat, în caz de încălcare gravă a Convenţiei sau a prezentului Protocol, în cooperare cu Naţiunile Unite şi în conformitate cu Carta ONU.

Trebuie totodată să remarcăm că statele membre ale Uniunii Europene, în egală măsură ca şi alte state din lume, au recunoscut rolul statelor terţe în menţinerea respectării dreptului pe perioada duratei ocupaţiei militare, asigurându-se de punerea în aplicare a Convenţiei de la Geneva IV şi a dreptului internaţional cutumiar de către puterea de ocupaţie. Trebuie astfel să constatăm, că în pofida coerenţei declaraţiilor şi a politicii statelor membre ale Uniunii Europene, în special insistenţa lor asupra necesităţii aplicării Convenţiei în Teritoriile palestiniene pe perioada ocupaţiei israilene, aceste state nu au reuşit să impună o acţiune eficace în cadrul relaţiilor lor bilaterale cu Israelul, ce ar permite să facă respectate dispoziţiile dreptului internaţional umanitar şi, ca consecinţă, protecţia populaţiei civile.

Adevărul este că Convenţia de la Geneva IV nu este un instrument ce asigură o largă protecţie a drepturilor omului. În principiu, ea nu face altceva decât să garanteze o protecţie minimă populaţiei civile aflate sub ocupaţie, condamnând încălcările drepturilor omului din raţiune politică pe care o putere ocupantă ar fi tentată să o comită. Convenţia se bazează pe dreptul internaţional umanitar, conform căruia orice program de anexiune teritorială este ilegal. Aplicată corect, Convenţia asigură astfel, perspectivele de pace şi de reconciliere, asigurând un nivel minim de protecţie a drepturilor omului şi evitând impasurile la care duc politicile fondate pe cucerire şi anexiune.

Respectarea sau nerespectarea dreptului poate avea repercursiuni atât asupra protecţiei drepturilor omului, cât şi asupra speranţelor în soluţionarea conflictului. Relaţia crucială între respectarea dreptului internaţional umanitar şi perspectivele de promovare şi de susţinere a unui proces de pace vizând o soluţie justă şi durabilă pentru conflict a fost în mod explicit recunoscut de statele membre ale Uniunii Europene. În anul 1990, reprezentantul Marii Britanii la Comisia ONU pentru drepturile omului s-a exprimat în următorii termeni:

„Respectarea drepturilor omului este în egală măsură utilă pe plan politic. În afara acestuia, nu poate exista o pace durabilă, nici în Orientul Mijlociu, nici în altă regiune. Aceasta se aplică Teritoriilor ocupate mai mult decât oricărei regiuni din lume. […] Înainte ca o pace durabilă să se realizeze, este indispensabil de a instaura un climat de o mare încredere mutuală înre israileni şi palestinieni în Teritoriile ocupate, ceea ce nu avem la moment. În egală măsură, soluţia constă în respectarea drepturilor omului şi conformarea Israelului obligaţiilor sale internaţionale în domeniul dat. Obstacolul real pentru instaurarea unui asemenea climat este faptul că Israelul insistă asupra refuzului său de a recunoaşte că dispoziţiile acordurilor internaţionale în domeniul dat se aplică teritoriilor pe care le ocupă.“

Caracterizând capacitatea de a asigura respectarea drepturilor omului de Puterea ocupantă, v-om face referinţă la conţinutul material al obligaţiilor respective, în special la poziţia pe care a avut-o Curtea Internaţională de Justiţie în speţa zidului pe teritoriul palestinian, declarând că: „Teritoriile ocupate de către Israel sunt supuse timp de 37 de ani jurisdicţiei teritoriale ale Israelului în calitate de Putere de ocupaţie. În exercitarea competenţelor de care dispune în această calitate, Israelul este legat să impună obstacole în exercitarea acelor drepturi în domeniile în care competenţa a fost transferată autorităţilor palestiniene“ (traducerea noastră).10

Curtea recunoaşte că, dat fiind că Pactul11 se aplică integral din considerente că Israelul este o Putere ocupantă, obligaţiile materiale trebuie să fie determinate în funcţie de context, ţinând cont de existenţa autorităţii palestiniene şi de rolul pe care ea îl are în teritoriu. În cazul în care contextul poate modifica conţinutul obligaţiei, aceasta nu îl suprimă în întregime; Israelul este ţinut să nu pună în mod activ obstacol în exercitarea drepturilor pentru care Autoritatea palestiniană este competentă.

Conform acestui concept, controlul teritorial, inclusiv în cazul ocupaţiei, declanşează în mod clar aplicabilitatea întregii game de obligaţii privind drepturile omului, pe care statul are misiunea să le apere. Totodată, elementele materiale ale obligaţiilor, precum şi existenţa unei încălcări trebuie să fie determinate în lumina contextului, ţinându-se cont la moment de situaţia în teren şi de limitele de ordin juridic. Aceste consideraţiuni ar putea include capacitatea logistică de a reacţiona de o manieră sau alta. Aşa, faptul că obligaţiile ar putea fi modificate în lumina contextului aplicabilităţii generale a dreptului internaţional al drepturilor omului poate fi privit ca o obligaţie cutumiară.

Această legătură între obligativitatea statelor de a respecta prevederile Convenţiei de la Geneva IV, care include în mod general dreptul de Geneva, dar şi dreptul de Haga, inclusiv capacitatea statului, evident cu implicarea comunităţii internaţionale, de a pune în aplicare mecanismele justiţiei tranziţionale, este una crucială. În caz contrar, acest proces, care în general, este unul de durată, poate fi dificil de monitorizat, în contextul în care, participanţii la proces rămân a fi influenţaţi de acele evenimente tragice. Exemplul Bosniei şi Herţegovinei este unul expres. Au trecut mai mult de 20 de ani de la semnarea acordului de la Dayton, prin care a fost pus capăt unui conflict sângeros generat de criterii etnice şi religioase, dar sociatatea bosniacă rămâne în continuare a fi una divizată, în pofida eforturilor titanice depuse de comunitatea internaţională. Realitatea este de genul că este destul de problematic să dai uitării crimele12 comise pe parcursul acestui conflict. Este destul de greu de imaginat că generaţia care a fost afectată de sindromul Srebrenica, inclsuiv generaţia care şi-a pierdut apropiaţii în masacrele de acest gen, v-or accepta fără careva rezerve să întreţină un dialog social în contextul unei eventuale reconcilieri naţionale. Aici doar o concretizare. Atunci când utilizăm termenul „sindromul Srebrenica“ nu ne referim doar la o parte a societăţii, în cazul dat la sârbii bosniaci, dat fiind că crime internaţionale în cadrul acestui conflict au comis, mai mult sau mai puţin, toate părţile implicate — sârbii, croaţii şi bosniacii. Doar că Srebrenica a rămas ca o amintire tristă de caz de genocid comis la finele secolului XX pe teritoriului continentului care pe parcursul a 30 de ani s-a confruntat cu două Războaie Mondiale.

Revenind la Bosnia şi Herţegovina, trebuie să constatăm că neîncrederea între cele trei comunităţi persistă în continuare. Dar nici nu poate fi de mirare. În contextul în care în anul 1984 Sarajevo găzduia Jocurile Olimpice de iarnă, iar ţara din punct de vedere de dezvoltare economică şi al nivelului de trai era incomparabilă cu statele din vecinătate, era greu de imaginat că la doar 10 ani se v-a ciocni cu sindromul Srebrenica. A propos, muzeul Srebrenica din centrul Sarajevo are la baza sa anume acest concept — un panou pe care este plasat simbolul jocurilor olimpice cu inscripţia Sarajevo 1984 şi o sârmă ghimpată însângerată în forma aceluiaşi simbol cu inscripţia Srebrenica 1995. La toate acestea se adaugă şi poziţia reticentă a Republicii Srbska (parte componentă a Bosniei şi Herţegovinei) care promovează ideea falimentării Bosniei şi Herţegovinei ca stat, astfel invocând deschis ideea creării Serbiei Mari şi negării crimelor comise de reprezentanţii săi, ceea ce nici într-un caz nu poate duce la o reconciliere a societăţii bosniace, care este una multietnică, multiconfesională, trecută printr-un conflict armat.

Adepţii justiţiei tranziţionale atenţionează asupra necesităţii expunerii şi a înscrierii cronicii evenimentelor, care ar asigura modificarea mai târziu a faptelor legate de conceperea individuală. În această perspectivă un rol considerabil îl are deschiderea arhivelor, ridicarea monumentelor, deschiderea muzeelor, transcrierea manualelor şcolare, elaborarea lucrărilor artistice etc.

Din definiţie amintirile sunt un proces de durată. Ele participă la implementarea justiţiei tranziţionale, însă în acelaşi timp, reflectă ceea ce mecanismele justiţiei tranziţionale au atins deja. În acest sens acest proces însăşi este un indice, care pe parcursul timpului prezintă informaţie referitor la eficacitatea tuturor celorlalte mecanisme ale justiţiei tranziţionale. Reconstrucţia podului din Mostar ce uneşte două comunităţi, decizia hotărâtoare a femeilor din Srebrenica de a reînmormânta rudele sale mai aproape de locul unde au decedat sau scrierea manualelor şcolare despre conflictul arabo-israielean atât de istoricii israeleni, cât şi arabi — toate acestea pot micşora durerea, dar nici când nu va putea trata rănile totalmente. O problemă dificilă pentru aceste societăţi divizate prin conflicte este crearea sistemului unirii simbolice, care nu ar nega trecutul, dar ar fi luat în consideraţie acel fapt, că memoria, din fericire, este un proces dinamic, care presupune şi uitarea, dar şi aceea că orice generaţie interpretează din nou evenimentele trecutului (va urma).