Aspecte evolutive ale căilor de atac în Basarabia ţaristă

Iulian Rusanovschi, doctorand ULIM
Recenzent: Dumitru GRAMA, doctor în drept, conferenţiar universitar

Evolving Aspects of Remedies in Bessarabia during the Tsarist Period Along with the annexation of the territory between Prut and Nistru rivers on 05/12/1812, essential changes have gradually occurred in the justice of Bessarabia. In 1823 the Supreme Council of Bessarabia was deprived of the prerogative of examining applications for call/appeal, being invested with this right the second Department of the Senate in St. Petersburg. Moreover, since April 8, 1869 the province Bessarabia was incorporated into the district Court of Appeal Odessa, where they were examined requests for appeal. The evolution for appeals in the nineteenth century Bessarabia, has an enhanced interest also because the Russian legislature has never repealed the provincial civil law or the local custom. Keywords: appeal, recourse, law, instance, Bessarabia, Senate.

Odată cu alipirea teritoriului dintre Prut şi Nistru la 12.05.1812, în justiţia din Basarabia s-au produs treptat schimbări esenţiale. În 1823 Consiliul Suprem al Basarabiei a fost lipsit de prerogativa examinării cererilor de apel/recurs, cu acest drept fiind investit Departamentului al doilea al Senatului din Sankt Petersburg. Mai mult ca atât, începând cu 08 aprilie 1869 provincia Basarabia a fost încorporată în circumscripţia Curţii de Apel Odessa, unde erau examinate cererile de apel. Evoluţia căilor de atac în Basarabia secolului XIX, prezintă un interes sporit şi datorită faptului că legiuitorul rus nu a abrogat niciodată legislaţia civilă din provincie şi nici obiceiul locului. Cuvinte-cheie: apel, recurs, lege, instanţă, Basarabia, Senat.

Atunci când Basarabia a devenit parte componentă a Imperiului Rus, instituţiile juridice autohtone au fost păstrate pentru o anumită perioadă. Ţarul Alexandru I aplicase Basarabiei aceleaşi principii ca şi în momentul cuceririi Poloniei şi Finlandei. Astfel, după Pacea de la Bucureşti, în Regulamentul organizării administraţiei provizorii în Basarabia din 23 iulie 1812 se menţiona că locuitorii Basarabiei îşi păstrează legile lor. Provincia Basarabia avea în componenţa sa următoarele judeţe: Hotin, Soroca, Bălţi, Bender, Orhei, Chişinău, Cahul, Ismail şi Cetatea Albă.

În acea perioadă Imperiul Ţarist nu avea o constituţie scrisă, ea fiind adoptată abia în anul 1906. În acest răstimp a existat o Culegere de Legi Fundamentale a Statului, unde exista şi secţiunea Legile fundamentale ale statului, care într-un oarecare mod, avea rolul unei Constituţii. Cele mai principale legi ale Imperiului au fost codificate pentru prima dată în 1832 de către M.M. Speransckogo. Instanţele de judecată erau organizate în judecătorii, curţi de apel şi Curtea Supremă a Imperiului Rus, chiar dacă pe parcurs organizarea judecătorească a suferit unele modificări. Din aceste motive, în rândurile de mai jos vom face trimitere la o serie de acte normative adoptate în special pentru gubernia Basarabia, care încercau să armonizeze legislaţia locală cu actele normative ale Imperiului.

Prin intermediul actului legislativ proiect pentru cele mai întâi temelii la obrazovania ocârmuirii politiceşti din lăuntru a Oblastii Basarabiei din 29 aprilie 1818, aprobat de guvernul rus pentru provincia Basarabia, s-a menţinut aproape în întregime modul de organizare judecătorească din Moldova. Astfel, în Basarabia existau:

— Isprăvnicii de ocoale (cu atribuţii administrativ-judiciare).

— Judecătorii ţinutale, ca primă instanţă de fond. Asemenea instanţe au existat în toate centrele de judeţ (ţinut) din Basarabia: Hotin, Soroca, Tighina, Chişinău, Orhei etc. Aceste judecătorii erau compuse dintr-un judecător şi doi membri aleşi de nobilime.

— Tribunalul criminalicesc şi politicesc din Chişinău, ca instanţă de apel, examinează cererile de apel depuse împotriva hotărârilor judecătoriilor ţinutale. Tribunalul penal se compunea din preşedinte, trei consilieri şi un asesor iar tribunalul civil era compus din preşedinte şi patru consilieri. Hotărârile tribunalului puteau fi contestate cu apel la Consiliul Suprem. Tribunalul penal se conducea după legile ruseşti, iar Tribunalul civil se făcea uz de drepturile şi obiceiurile moldoveneşti.

— Curtea de Apel din Odessa. Odată cu trecerea timpului, reformele în justiţie au început să fie extinse şi pe teritoriul Basarabiei. Astfel, în temeiul Ucazului din 08 aprilie 1869 pe teritoriul Basarabiei a fost extinsă reforma instituţiilor judecătoreşti şi în consecinţă provincia Basarabia a fost încorporată în circumscripţia Curţii de Apel Odessa1.

— Verhovnii Sovet – Consiliul Suprem, ca o instanţă supremă (ce a activat din 1818 până în 1823). Consiliul Suprem a fost înfiinţat în temeiul legii Aşezământul organizării oblastei Basarabiei, în temeiul căreia Basarabia a primit un mod de administrare special faţă de celelalte provincii alipite la Imperiul Rus. Consiliul avea două Departamente, primul avea trei secţii: civilă, penală şi poliţienească, iar al doilea avea alte trei secţii: statistică, finanţe, comerţ şi industrie. Hotărârile Consiliului Suprem se adoptau cu majoritate de voturi. Consiliul nu avea drept de legiferare şi iniţiativă parlamentară, el având dreptul doar de a discuta pe marginea proiectelor de legi propuse de guvernatorul plenipotenţiar al provinciei. Raportul întocmit de Consiliul Suprem era remis Consiliului de Stat şi confirmat ulterior de împărat. Consiliul Suprem avea atribuţii largi în domeniul administraţiei şi judecăţii. El examina în ultimă instanţă toate pricinile venite în ordine de apel: penale, civile, de instrucţie şi de hotărnicii. Hotărârile Consiliului Suprem nu erau supuse apelului, devenind executorii din momentul pronunţării. Persoanele nemulţumite de hotărârile Consiliului, puteau să recurgă la Consiliul de Stat al Rusiei prin intermediul Ministerului Justiţiei sau a Procurorului General2. Consiliul Suprem al Basarabiei era alcătuit din 5 membri numiţi de guvernul central şi 6 reprezentanţi aleşi dintre nobilii basarabeni. Preşedintele acestui Consiliu era şeful superior al provinciei – guvernatorul general al Podoliei – iar membri: guvernatorul civil, viceguvernatorul, cei doi preşedinţi ai tribunalului civil şi penal şi 6 deputaţi aleşi dintre nobili, printre care şi mareşalul regional al nobilimii3. Majoritatea membrilor în Consiliu o constituiau moldovenii şi acest Consiliu examina procesele civile şi administrative în ultimă instanţă, deciziile sale fiind definitive şi irevocabile, adică fără drept de atac la Senat. În materie penală pentru prima dată se introduc legile ruseşti, iar în materie civilă se va utiliza limba moldovenească şi legile locului. Prin Legea din 29 februarie 1829 Consiliul Suprem a fost desfiinţat şi creat Consiliul oblastei, care nu mai avea competenţele prevăzute pentru o instanţă de judecată, fiind înzestrat doar cu atribuţii administrative.

— Senatul din Sankt Petersburg. În anul 1822, guvernul rus a creat un comitet provizoriu care urma să examineze reclamaţiile formulate împotriva hotărârilor Consiliului Suprem de la Chişinău. Începând cu 03 august 1825, Senatul devine instanţă de apel împotriva hotărârilor Senatului şi începând cu 29.02.1829 împotriva hotărârilor adoptate de Curtea de Apel Odessa, deoarece Consiliul Suprem de la Chişinău fusese desfiinţat.

În virtutea nivelului ridicat al conştiinţei juridice, domnitorul Moldovei Alexandru Moruzi l-a însărcinat în 1806 pe paharnicul Toma Carra cu obligaţia de a compune un manual juridic pentru judecători. Această lucrare nu a fost dusă la bun sfârşit de Toma Carra, fiind realizată de logofătul Andronache Donici în anul 1814, carte ce constituie primul manual de legi editat în limba română cu scopul de a reda normele de drept roman aplicabile şi înrădăcinate în Basarabia. În general, este foarte dificil să ne putem face o închipuire clară despre modul în care se judecau procesele civile din Basarabia după anul 1812, din cauza faptului că nu se păstrează materiale de arhivă suficiente, inclusiv pentru perioada în care fusese introdusă procedura civilă rusă, ce obliga judecătoriile să emită hotărâri scrise.

Pentru a ordona viaţa juridică din Basarabia, guvernul rus a emis un ucaz la 03 august 1825 cu privire la desfiinţarea Consiliului Suprem basarabean şi strămutarea dosarelor de apel în competenţa Departamentului al doilea al Senatului din Sankt-Petersburg. Acest ucaz menţiona şi despre intenţia guvernului rus de a culege legislaţia basarabeană într-un singur cod de legi, dar a avut şi rolul de a suprima independenţa instanţelor naţioanale de drept, deoarece legalitatea hotărârilor adoptate de instanţele din Basarabia urma a fi verificată nu la Chişinău, ci la Sankt Petersburg. Atragem atenţia că iniţial au fost retrase funcţiile judecătoreşti ale Consiliului Suprem, iar ulterior, în 1873, această instituţie a dispărut definitiv.

În urma reformei, s-a stabilit faptul că, hotărârile pronunţate în Basarabia, vor putea fi atacate cu apel la Departamentul 2 al Senatului din Sankt Petersburg. Concomitent, Senatul era obligat să ţină cont de obiceiurile locale, iar pentru introducerea cererii de apel se oferea un termen de prescripţie de un an calendaristic. Toate pricinile ce se aflau în curs de examinare pe rolul Consiliului Suprem al Basarabiei, urmau să fie strămutate la Departamentul 2 al Senatului iar materialele din dosar să fie traduse în limba rusă.

În această ordine de idei, am putea menţiona că în perioada ţaristă existau următoarele căi de atac:

 Opoziţia – despre existenţa opoziţiei, aflăm din codul rus de procedură civilă4. Această cale de atac este instituită prin articolele 144-149, 727 a Codului rus de procedură civilă şi de ea putea face uz partea ce nu se prezentase în proces în momentul pronunţării hotărârii, timp de 14 zile din momentul primirii reale a extrasului din hotărâre. După adoptarea hotărârii în contumacie, judecătorul era obligat să trimită o copie a hotărârii tuturor participanţilor la proces în termen de două săptămâni. Odată cu depunerea opoziţiei, instanţa putea suspenda executarea hotărârii în termen de trei zile din momentul înregistrării acesteia. Opoziţia trebuia să cuprindă cerinţa de recunoaştere drept nevalidă a hotărârii instanţei de judecată. În cazul în care era admisă opoziţia, Tribunalul emitea o hotărâre nouă prin care desfiinţa hotărârea atacată cu opoziţie.

 Contestaţia – această cale de atac era prevăzută împotriva acţiunilor/inacţiunilor portăreilor, fiind întemeiată pe dispoziţiile articolelor 1091, 1092, 1093 ş.a. din Codul rus de procedură civilă. Contestaţia era suspensivă de executare în cazurile prevăzute de lege şi se aplica deseori în procedura licitaţiei bunurilor imobile.

 Apelul – cererile de apel erau examinate de către Tribunalul civil din Chişinău, care era prima instanţă unde părţile ce se considerau păgubite în urma unui proces de judecată, puteau contesta hotărârea instanţei de fond. Toate hotărârile judecătorilor de pace puteau fi atacate cu apel în termen de o lună din ziua pronunţării hotărârii. De asemenea, cu apel se contestau hotărârile tribunalelor regionale. Apelul nu era supus cercetării, dacă se depunea în termen de 10 ani din momentul pronunţării hotărârii. Apelul era depus prin intermediul primei instanţe care în decurs de trei zile expedia materialele dosarului instanţei ierarhic superioare.

 Curtea de apel Odessa. În perioada ţaristă, Curtea de Apel Odessa a constituit cea de-a doua instanţă de fond pentru examinarea cererilor de apel în materie civilă. Jurisprudenţa Curţii de Apel din Odessa a fost adunată mai complet în indexul lui Şimanovski din 1897. Curtea de Apel de la Odessa examina cererile de apel depuse împotriva hotărârilor emise de Tribunal. În acest caz, apelul era prescris în termen de 4 luni, în cazul în care apelul era motivat de survenirea unor împrejurări noi, care nu au fost cunoscute instanţei în momentul pronunţării hotărârii, sau în situaţia în care actul/actele ce au stat la baza pronunţării hotărârii, au fost declarate false prin intermediul unei sentinţe irevocabile.

 Plângerea – prin intermediul acestei căi de atac se contestau încheierile primei instanţe prin care judecătorul refuza primirea cererii de chemare în judecată, a opoziţiei sau a cererii de apel. Partea cointeresată putea depune plângere şi împotriva încheierilor prin care s-a respins demersul de recuzare a judecătorului, s-a soluţionat conflictul de competenţă sau prin care s-a scos pricina de pe rol. Plângerea urma a fi depusă în termen de 7 zile din data pronunţării încheierii respective, în cadrul proceselor civile. În celelalte cazuri, plângerea împotriva dispoziţiilor judecătorului se depunea odată cu cererea de apel. În concluzie, menţionăm că această cale de atac este similară recursului împotriva încheierilor instanţei de fond.

 Recursul – numit şi apelul la senat, această cale de atac a fost instituită la 29 aprilie 1818 şi a fost o inovaţie procesuală pentru Basarabia, deoarece anterior hotărârea unui Tribunal nu putea fi contestată la o instanţă supremă. În perioada cuprinsă între 29.04.1818 şi 03.08.1825 cererile de recurs împotriva hotărârilor adoptate de Tribunalul Chişinău, se depuneau în adresa Consiliului Suprem basarabean, cu sediul la Chişinău, însă ulterior acest apel era depus la Tribunalul civil, care la rândul său, era obligat să traducă dosarul în limba rusă şi să-l transmită la Departamentul al doilea al Senatului din Sankt-Petersburg. Prin deciziile sale, Senatul Ocârmuitor de la Sankt Petersburg oferea soluţii litigiilor existente în Basarabia îndeosebi atunci când instanţele de fond sau cele de apel aplicau când legile locale şi obiceiul pământului, când legislaţia imperiului rus. Astfel, în urma examinării unei cereri de recurs înaintate de moştenitorii defunctului Dimitrie Caravasile din Ismail, împotriva Deciziei Curţii de Apel de la Odessa, care soluţionase cazul în temeiul legislaţiei ruseşti, Secţiile Unite ale Departamentului Civil al Senatului Ocârmuitor, prin Decizia nr. 78 din 05.12.1895 a stabilit faptul că: legile civile ale statului anexant, nu se aplică ipso facto în puterea anexiunei, în provincia alipită, căci aceasta ar da loc la o ruptură juridică care ar provoca o mare perturbare şi sguduire în mecanismul vieţii civile a locuitorilor5. Cererea pentru casarea hotărârii, cum se mai numea recursul în perioada ţaristă, putea fi depusă în dosarele valoarea cărora depăşea 100 de ruble. Recursul putea fi admis în situaţiile în care, la adoptarea hotărârii, instanţa de judecată nu respectase normele cu privire la competenţă, legea a fost interpretată inexact şi/sau violate formalităţile ori formele de procedură în momentul adoptării sentinţei. Termenul de declarare a recursului era de două luni din ziua pronunţării. În sistemul procedurii ruse, se considera nemotivat recursul atunci când prin însăşi cererea de recurs nu se indicau şi nu se dezvoltau motivele sau temeiurile de recurs.

 Revizuirea – instanţa judecătorească supremă în Basarabia era Consiliul Suprem, instituţie similară Divanului Domnesc de la Iaşi. Hotărârea judecătorească a Consiliului Suprem, putea fi contestată de părţi şi urma a fi examinată de adunarea comună a celor două departamente al Consiliului Suprem, care constituia ultima instanţă, iar acesta o înainta Guvernatorului pentru rezolvare6. Articolul 794 Cod de procedură civilă rusă instituia această cale extraordinară de atac pentru cazurile în care se descoperea existenţa unui act fals care a stat la baza emiterii hotărârii instanţei de judecată. Cererile de revizuire puteau fi admise în cazul în care apăruseră noi circumstanţe ori fusese descoperit un fals în actele ce au stat la baza adoptării hotărârii judecătoreşti. Cererea de revizuire era examinată de Senat şi se depunea cu o garanţie de 10 ruble. În cazul în care cererea era admisă, taxa de 10 ruble urma să fie restituită petentului, în caz contrar ea trecea în contul administraţiei fiscale. Termenul de prescripţie pentru această cale extraordinară de atac era de patru luni din ziua când revizuentului îi devenise cunoscute faptele noi sau din ziua când hotărârea instanţei de judecată, prin care se constată falsul în acte, devenise irevocabilă.

Prin adoptarea Aşezământului Cîrmuirei Oblastei Basarabiei din 29 februarie 1828, instanţele de judecată din Basarabia au fost rusificate complet, iar organizarea judecătorească a fost asimilată celorlalte gubernii. În temeiul art. 62 şi 63 din acest Aşezământ, s-a stabilit faptul că: „afacerile procesuale din judeţele Ismail şi Akerman, deoarece în ele nu sunt moldoveni, trebuie să fie pertratate şi rezolvate pe baza legiuirilor ruseşti.7 Trebuie să amintim că în perioada anilor 1857-1878 cele trei judeţe s-au aflat în componenţa României, şi în virtutea acestui fapt aici s-a aplicat legislaţia procesuală românească şi prevederile Regulamentului Organic apoi a Constituţiei de la 1866. Concomitent, Tribunalul Ismail intra în circumscripţia Curţii de Apel Galaţi, iar Tribunalul Cahul intra în circumscripţia Curţii de Apel Iaşi8. După semnarea Tratatului de la Berlin, cele trei judeţe au revenit componenţa Imperiului Rus, care prin ucazul nr. 58863 din 21 septembrie 1878 a desfiinţat tribunalele Cahul şi Ismail şi a inclus ambele judeţe sub jurisdicţia Tribunalului din Chişinău. Apoi prin ucazul nr. 59254 din 24 ianuarie 1879 s-a decis aplicarea legilor penale ruse în toate dosarele penale. Remarcăm faptul că aplicarea legislaţiei civile româneşti nu a fost abrogată expres niciodată.

În practica judiciară adesea apărea problema dacă în pricinile dintre ţăranii din Basarabia se aplicau legile vechi basarabene sau legile generale ale imperiului? Răspunsul a fost oferit de instanţele naţionale cu ocazia pronunţării mai multor hotărâri ce ţin de rezolvarea acestei probleme. Prin Decizia nr. 67 din 07 martie 1924 şi prin Decizia nr. 184 din 03 decembrie 19289 a Curţii de Apel Chişinău s-a stabilit că potrivit art. 63 din Regulamentul pentru administrarea Basarabiei din 29 februarie 1828 şi articolul 2 din Legea pentru organizarea justiţiei în Basarabia, a avizului Consiliului de Stat întărit de împărat la 15 decembrie 1847 şi conform jurisprudenţelor Senatului nr. 72 din 1900 şi nr. 35 din 1909 se aplică în Basarabia numai legile locale şi numai în caz de insuficienţă a acestora se aplică legile generale ale imperiului. Aceste soluţii au fost aprobate de Înalta Curte de Casaţie din România prin decizia nr. 2463 din 7 mai 1926.

Constituţia Imperiului Rus adoptată la 23 aprilie 1906 avea un capitol întreg dedicat sistemului judecătoresc. Astfel, articolul 1 (capitolul XI) din Constituţie prevedea faptul că, în Imperiul Rus, justiţia se realizează doar de către instanţele judecătoreşti. Articolul 9, capitolul XI din Constituţie stipula: „Curtea Supremă a Imperiului Rus este organul ierarhic suprem în examinarea pricinilor civile, penale, administrative şi a celorlalte pricini”10.

Instanţa supremă era în drept să exercite controlul judecătoresc al hotărârilor judecătoreşti prin intermediul normelor procesuale existente în Imperiul Rus. În acest fel, prin Constituţie se asigura existenţa căilor de atac şi posibilitatea exercitării acestora de către persoanele cointeresate. Legiuitorul a considerat de cuviinţă să indice expres în capitolul V art. 34 alin. 3) din Constituţie faptul că persoana condamnată are dreptul să atace sentinţa penală într-o instanţă superioară în grad, instituită prin lege imperială şi de asemenea, poate cere graţiere sau aplicarea unei pedepse mai blânde. Totuşi, schimbări esenţiale în existenţa căilor de atac, după adoptarea Constituţiei ruse din 23.04.1906, nu au survenit.

În concluzie putem menţiona faptul că perioada ţaristă a constituit un regres pentru justiţia noastră. Acest lucru s-a întâmplat în primul rând datorită faptului că Imperiul Rus nu a avut o Constituţie până în anul 1906 iar căile de atac nu aveau caracter constituţional. Un alt regres în exercitarea căilor de atac l-a constituit înglobarea provinciei Basarabia în circumscripţia Curţii de Apel Odessa, care adopta hotărâri contradictorii deoarece magistraţii acestei instituţii nu cunoşteau legislaţia locală şi obiceiul pământului. Aceeaşi problemă o prezenta şi împuternicirea Consiliului Suprem de la Sankt Petersburg cu dreptul de a judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor sau deciziilor emise de instanţele de judecată din Basarabia sau de Curtea de Apel din Odessa. Instanţele naţionale erau impuse să traducă toate materialele din dosar în limba rusă, iar mai apoi foarte puţini participanţi îşi permiteau luxul de a se deplasa în capitala Imperiului Rus pentru a-şi apăra interesele. Totuşi, prin intermediul căilor de atac unele persoane au fost repuse în drepturile lor civile sau penale, iar practica judiciară a acelor timpuri a confirmat în mare parte aplicarea legislaţiei locale şi a obiceiului pământului, excepţie făcând doar judeţele Akkerman şi Ismail.