Statutul prizonierului de război în contextul conflictelor armate contemporane: studiu în baza conflictelor din Afganistan, Irak, Ucraina şi Siria (partea II)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

Le conflit en Afghanistan, qui a suivi les attaques terroristes du 11.09.2001, ont incité plus de discussions sur le statut des prisonniers de Guantanamo Bay à travers les dispositions de la Convention de Genève III (1949). De même, cette question a été soulevée dans le conflit déclenché plus tard dans d’autres régions, tels que l’Irak, l’Ukraine, la Syrie. Déclarations des autorités de propagande sur la lutte contre le terrorisme, a conduit à des effets négatifs, étant donné que les détenus ne reçoivent souvent pas le statut de prisonniers de guerre, tandis que les règles sont reconnues comme faisant partie du droit international coutumier. Mots-clés: droit international humanitaire, droit international de droits de l`homme, conflit armé, prisonnier de guerre, combattant.

Conflictul din Afganistan, ce a urmat atacurilor teroriste din 11.09.2001, au trezit mai multe discuţii referitor la statutul deţinuţilor de la Guantanamo Bay prin prisma prevederilor Convenţiei III (1949) de la Geneva. În egală măsură această problematică a apărut în contextul conflictelor declanşate ulterior şi în alte zone, cum ar fi, Irak, Ucraina, Siria. Declaraţiile propagandistice ale autorităţilor privind lupta cu terorismul, au dus la efecte negative, dat fiind că persoanele deţinute deseori nu beneficiază de statutul de prizonier de război, în condiţiile în care normele respective sunt recunoscute parte componentă a dreptului internaţional cutumiar. Cuvinte-cheie: drept internaţional umanitar, drept internaţional al drepturilor omului, conflict armat, prizonier de război, combatant.

Statutul de prizonier de război în lumina conflictelor armate din Irak, Ucraina şi Siria

Declanşarea unor conflicte în serie la începutul secolului XXI — Afganistan (2001), Irak (2003), apoi „primăvara“ arabă şi războiul „asimetric“ declanşat de Rusia în Ucraina, soldat cu ocuparea Crimeii, instituirea aşa numitului stat Daesh şi lupta anti–teroristă din Orientul Apropiat au schimbat conceptul de „conflict armat“, iar experţii au trebuit să se expună referitor la aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar în contextul „războiului contra terorismului“. În faţa pericolului din partea noilor forme de „război“, care prin caracteristicile sale încearcă să introducă o nouă paradigmă în relaţiile internaţionale, comunitatea internaţională s-a dovedit a nu fi pregătită pentru a da un răspuns prompt celor ce ignoră parţial sau totalmente legile şi obiceiurile de război recunoscute, a propos parte componentă a dreptului internaţional cutumiar. De aici şi reacţiile diferite din partea statelor. SUA de exemplu, a pus în aplicare un cadru juridic excepţional — Global War on Terror. Această expresie a trezit multe discuţii, inclusiv asupra dificultăţilor pe care le creează această expresie pentru normele de drept internaţional umanitar.1 Dacă ne referim la construcţia sa şi la finalităţile de cercetare, constatăm că ele sunt contrarii principiilor pe care se bazează dreptul internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar.

Stările excepţionale introduse de statele respective, departe de a constitui o suspendare momentală a regulilor de drept comun, vizează în realitate reconstruirea dreptului naţional şi internaţional în condiţiile necesităţii combaterii terorismului. Atenţionăm, că ceea ce reprezintă o acceptare tacită a stării excepţionale, este, în principiu, o situaţie deranjantă ce încalcă cel puţin o normă în vigoare.2

Adevărul este că o asemenea abordare nu este deloc una nouă. Pentru Franţa, de exemplu, este suficient de a invoca exemplul războiului din Algeria şi a cazurilor prezentate în faţa jurisdicţiilor militare pe perioada acestui conflict. În această perioadă au fost elaborate mai multe aspecte ale problematicii „războiului contra terorismului“.3

Trebuie să luăm în consideraţie şi standardele create în Europa Occidentală, SUA, Europa de Est, Orientul Apropiat, care nu pot fi considerate identice, deşi au nucleul drepturilor omului care are un caracter universal şi imperativ. Aşa, de exemplu, Curtea Supremă a SUA a aplicat dreptul internaţional şi în special dreptul internaţional umanitar în cadrul câtorva cazuri ce reflectă Global War on Terror de o manieră un pic neobişnuită. De exemplu, din punct de vedere al dreptului internaţional, discuţia asupra deţinuţilor de la Guantanamo s-a focusat asupra două puncte. În primul rând, refuzul de a aplica Convenţia III de la Geneva şi, în al doilea rând, refuzul constant din partea administraţiei prezidenţiale de a aplica dreptul internaţional al drepturilor omului. Astfel, Curtea Supremă, examinând mecanismele de la Guantanamo, se foloseşte de dreptul internaţional umanitar de o manieră originală, dar totodată şi discutabilă. Mai mult, ignoră dreptul internaţional al drepturilor omului, fapt ce a trezit multe întrebări din partea experţilor europeni, deprinşi cu standardele stabilite prin Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi asigurate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În 2004 Curtea Supremă a emis o serie de decizii importante prin care a permis deţinuţilor de la Guantanamo, printre alte categorii de deţinuţi în cadrul războiului contra terorismului, să sesizeze jurisdicţiile federale. Însă ea nu s-a pronunţat asupra statutului prizonierilor. Doar odată cu adoptarea hotărârii în cazul Hamdan la 29 iunie 2006, Curtea va aduce primele elemente ce încadrează „războiul“ contra terorismului.

Printre argumente aduse de majoritatea membrilor Curţii pentru invalidarea procedurii contra lui Hamdan, se găseşte un element important în contextul aprecierii încadrării războiului contra terorismului — este vorba despre articolul 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949. Importanţa acestui articol este bine cunoscută, inclusiv prin prisma dreptului internaţional al drepturilor omului, dat fiind că acesta nu reglementează relaţii internaţionale, ci relaţiile stabilite între un stat cu proprii resortisanţi rebeli. Din punct de vedere al dreptului internaţional al drepturilor omului, prin intermediul acestui articol este prohibită tortura, omorul, relele tratamente, dar şi procesele arbitrare. Importanţa articolului 3 comun a fost confirmată şi de practica judiciară internaţională. Aşa, de exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie în speţa privind formaţiunile militare şi paramilitare pe teritoriul Nicaragua (1986) constată:

„… articolul 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 enunţă unele reguli care trebuiesc aplicate în conflictele armate fără caracter internaţional. Nu prezintă dubii că aceste reguli constituie la fel, în caz de conflict armat internaţional, un minimum necesar unor asemenea conflicte; este vorba despre reguli, care, în viziunea Curţii corespund celor ce au fost numite de ea în 1949 „consideraţiuni elementare de umanitate“ în speţa strâmtoarea Corfu, 1949“,4 iar Tribunalul Penal pentru ex-Iugoslavia în speţa Tadic, a declarat că dreptul internaţional umanitar este în beneficiul fiinţei umane…

„[…] dezvoltarea şi propagarea rapidă în comunitatea internaţională a doctrinelor drepturilor omului, în special după adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului în 1948, au adus schimbări semnificative dreptului internaţional… O abordare axată pe suveranitatea statului a fost în mod progresiv înlocuită printr-o abordare axată pe drepturile omului. În mod progresiv, maxima din dreptul roman hominum causa omne jus constitutum est a dobândit în mod egal un solid punct de ancorare în comunitatea internaţională“.5

În pofida apelurilor repetate ale organelor pentru protecţia drepturilor omului,6 care solicită aplicarea instrumentelor dreptului internaţional al drepturilor omului în războiul contra terorismului, statele deseori sunt reţinute faţă de o asemenea abordare a drepturilor omului. În aşa fel, statele nu doresc să se plaseze pe terenul drepturilor omului, preferând să rămână în câmpul dreptului de război. Drept argument poate servi poziţia Curţii Internaţionale de Justiţie expuse în avizele sale consultative. În avizul privind legalitatea ameninţării sau aplicării armelor nucleare din 08 iulie 1996, Curtea a constatat că:

„… se observă că protecţia acordată de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice nu încetează în timp de război, dacă nu este efectul art. 4, care prevede că în cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat printr-un act oficial, statele părţi la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care le-au potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, sau origine socială. Respectarea dreptului la viaţă nu constituie o prescripţie de la care se poate deroga. În principiu, dreptul de a nu fi privat în mod arbitrar de viaţă, în egală măsură constituie o valoare şi în timp de ostilităţi. Este totodată, cazul les specialis aplicabil în timp de conflict armat în scopul reglementării conduitei ostilităţilor, care trebuie să constate ce presupune privaţiunea arbitrară a vieţii. Astfel, doar dreptul aplicabil în timp de conflict armat şi nu Pactul poate spune dacă decesul provocat de aplicarea unui oarecare tip de arme în timp de conflict armat trebuie să fie considerat privaţiune arbitrară a vieţii contrară art. 6 al Pactului“.7

În avizul privind consecinţele juridice ale edificării unui zid în teritoriile palestiniene ocupate din 09 iulie 2004, Curtea s-a expus în următoarea formulă:

„… de o manieră mai generală Curtea estimează, că protecţia oferită prin convenţiile ce reglementează drepturile omului, nu încetează în timp de conflict armat, dacă nu este cazul efectelor clauzelor derogatorii de tipul celor ce figurează în art. 4 al Pactului privind drepturile civile şi politice. În rapoartele între dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului pot apărea trei situaţii: unele drepturi pot releva exclusiv din dreptul internaţional umanitar; altele — exclusiv din drepturile omului; iar altele — din aceste două ramuri de drept internaţional. Pentru a răspunde la întrebarea pusă, Curtea trebuie să ia în consideraţie cele două ramuri de drept internaţional, să cunoască drepturile omului şi în calitate de lex specialis, dreptul internaţional umanitar“.8

Studiind cele două avize ale Curţii Internaţionale de Justiţie, putem constata că dreptul internaţional umanitar constituie o ramură specială în raport cu dreptul comun instituit de dreptul internaţional al drepturilor omului. Altfel, ultima ramură continue să fie aplicată inclusiv în timp de conflict armat, o normă a dreptului internaţional al drepturilor omului, cedând doar în faţa unei norme ce rezultă din dreptul conflictelor armate.

Statutul persoanelor deţinute în cadrul operaţiunilor militare multinaţionale

Detenţia apare ca o sarcină necesară în cadrul operaţiunilor multinaţionale pentru a se asigura că forţa îşi respectă mandatul privind legitima apărare şi protecţia populaţiei locale. Într-un conflict armat non-internaţional, un soldat din rândul forţelor multinaţionale poate, de exemplu, să reţină o persoană ce poartă arma de foc, constituind, între timp, un pericol real. Dincolo de detenţie, un oarecare număr de întrebări-cheie sunt prezente, cea mai delicată fiind determinarea bazei legitime a detenţiei — este vorba despre legea ţării gazdă sau există o altă bază legală care ar putea fi utilizată pentru a justifica detenţia?

Odată ce persoana este deţinută, chestiunea ţine de a şti care sunt drepturile ce trebuie acordate deţinutului şi, dacă aceste drepturi survin din dreptul internaţional umanitar sau dreptul internaţional al drepturilor omului. În cazul în care soldatul decide să transfere deţinutul autorităţilor locale, care ar fi acele măsuri ce trebuie luate pentru a se asigura că deţinutul nu va fi supus unor tratamente rele? Fiecare dintre aceste întrebări duc la apariţia unor probleme controverse în contextul operaţiunilor multinaţionale impuse de state şi organizaţii internaţionale în ultimul deceniu.9

Bine utilizată, detenţia poate contribui la o protecţie mai bună a populaţiei locale şi să ajute forţa multinaţională să-şi ducă bine mandatul, minimalizând nivelul ameninţărilor la securitatea misiunii şi a populaţiei locale. Între timp, utilizată în scopuri negative, detenţia poate duce la tratamente rele ale membrilor populaţiei locale şi la pierderea susţinerii internaţionale şi naţionale faţă de forţa multinaţională, cum ar fi pornirea unor urmăriri penale şi disciplinare în raport cu persoanele ce au aplicat tratamente rele faţă de deţinuţi. În egală măsură, un asemenea tratament poate antrena depunerea de mărturii împotriva guvernelor participante la forţa multinaţională, fiind identificaţi responsabilii de încălcarea drepturilor omului sau/şi a normelor de drept internaţional umanitar. În unele cazuri, cei drept limitate, aceasta poate la fel include plângeri contra însăşi forţei multinaţionale, în măsura în care, ea apare ca o organizaţie internaţională, investită cu responsabilitate juridică independentă ce exercită un control efectiv asupra comportamentului contingentului militar.10

Dat fiind că importanţa detenţiei în cadrul operaţiunilor militare multinaţionale contemporane este recunoscută pe larg, există şi numeroase controverse ce reflectă legalitatea detenţiei. Aşa, de exemplu, în contextul operaţiunilor desfăşurate de SUA în Afganistan şi Irak după atentatele din 11.09.2001, impactul şi efectele au fost următoarele:

„peste 200 procese intentate au dus la adoptarea a 6 hotărâri de către Curtea Supremă, la promulgarea a 4 texte de legi şi cel puţin 7 decrete emise de două administraţii prezidenţiale, la peste 100 de lucrări publicate, 231 articole în reviste ştiinţifice (fără a lua în consideraţie acelea, în titlul cărora figurează termenul „Guantanamo“), zeci de rapoarte ale organizaţiilor non-guvernamentale şi nenumărate articole în presă“.11

Între timp, SUA nu sunt unicul stat ce se confruntă cu acţiuni ce ţin de activităţile în detenţie. Alte state, cum sunt Canada,12 Danemarca13 şi Marea Britanie,14 în egală măsură s-au confruntat cu anumite probleme de ordin juridic ce ţin de detenţie.

Controversele ţin de diverse chestiuni, pornind de la justificarea capturării şi tratamentul deţinuţilor în această perioadă, până la eliberarea sau transferul acestora. Statele pot avea viziuni diferite ce reflectă mandatul lor şi măsura în care acesta autorizează capturarea, asupra dreptului aplicabil acestei operaţiuni, asupra standardelor de tratament pe care trebuie sa-l aplice deţinuţilor, cât şi asupra punctului de a şti când şi cui statele pot transfera deţinuţii. În unele cazuri, dreptul el însuşi poate conţine anumite lacune sau să nu răspundă la toate întrebările care sunt puse în faţa forţelor multinaţionale în cadrul operaţiunilor militare contemporane.

Studiul efectuat de Jelena Pelic „Principii în materie de procedură şi măsurile de protecţie pentru întreţinere/detenţie administrativă în cadrul unui conflict armat şi alte situaţii de violenţă“,15 a fost una din primele analize detaliate a uneia din controversele relativ la internarea şi detenţia în cadrul operaţiunilor militare internaţionale.

Evidenţiem patru controverse ce reflectă detenţia în contextul operaţiunilor militare: (1) care indivizi pot fi deţinuţi? (2) care este procesul juridic pe care statul trebuie să-l acorde deţinuţilor? (3) în ce moment dreptul statului de a deţine i-a sfârşit? (4) care obligaţii juridice au statele în termeni de repatriere a deţinuţilor la finele detenţiei acestora?

Examinând practica în acest sens, putem spune că un bilanţ al abordărilor date de multiplele forţe multinaţionale, cum ar fi Forţa pentru Kosovo (KFOR) condusă de NATO, Forţa internaţională pentru Timorul oriental (INTERFET) şi Forţa multinaţională în Irak (MNF-I), putem conchide că este practic imposibil de a determina fără a efectua un studiu de teren dacă în realitate statele au recurs la detenţie ca la o măsură excepţională.

Unele controverse care au apărut ţin de definiţia detenţiei, asupra bazei legale ale detenţiei, asupra informaţiei care trebuie să fie comunicată deţinuţilor pe perioada detenţiei lor şi asupra drepturilor acestora la o asistenţă juridică. Sub acest aspect putem invoca trei controverse majore: (1) interacţiunea dintre dreptul internaţional umanitar (DIU) şi dreptul internaţional al drepturilor omului (DIDO) în materie de detenţie şi chestiunea privind completarea reciprocă a lor sau a prevalării unuia asupra altuia; (2) justificarea punerii în detenţie în baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU care ar autoriza aceasta expres sau implicit; (3) transferul deţinuţilor în situaţii în care aceştia riscă a fi maltrataţi.

Interacţiunea dintre DIU şi DIDO

Chestiunea interacţiunii dintre DIU şi DIDO în materie de detenţie constituie subiectul dezbaterilor de mai mulţi ani. Faptul că între aceste două ramuri de drept internaţional există o interacţiune expresă este confirmat de celebrul citat dat de Sir Christopher Greenwood: „nici dreptul umanitar, nici dreptul drepturilor omului nu este […] „o insulă în sine“. Ambele fac parte din sistemul juridic de drept internaţional, iar acest sistem nu este divizat în cazuri ermetice independente unele faţă de altele […]. Dreptul internaţional trebuie privit în ansamblul său.“ (traducerea noastră).

Nu este vorba despre faptul că se aplică DIU sau DIDO, dar concret care domeniu specific de drept sau care dispoziţie ar fi aplicabilă din punct de vedere juridic într-un caz particular. O analiză detaliată a faptelor şi a dreptului în fiecare caz este necesară pentru a determina mai precis când şi în ce măsură dispoziţiile uneia din aceste două ramuri de drept sunt aplicabile. În egală măsură, este important de a studia ceea ce presupune pentru state, faptul căutării de a aplica un regim juridic în raport cu altul, în măsura în care alegerea poate fi motivată mai degrabă prin consideraţiuni politice decât juridice.

O abordare adoptată de Înaltul Comisariat ONU pentru drepturile omului reţine că DIU şi DIDO sunt surse complementare de obligaţii în situaţii de conflicte armate.16 Acesta a declarat că „în timp de război, dreptul internaţional al drepturilor omului se aplică în aceiaşi măsură ca şi dreptul internaţional umanitar“.17

Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU

După cum am atenţionat, un alt punct de discordie este faptul de a cunoaşte dacă detenţia poate fi autorizată printr-un mandat al Consiliului de Securitate al ONU. Unii consideră că rezoluţia Consiliului de Securitate nu este atât de detaliată pentru a satisface principiul legalităţii şi că statele nu pot prin consecinţă să utilizeze o rezoluţie ca bază ce ar permite afirmarea că detenţia este legală, fără ca să se contrazică principiul fundamental conform căruia detenţia nu trebuie să fie nici arbitrară, nici ilegală.18 În baza acestui argument, apare impresia că în realitate mandatele ar fi investit ONU şi statele cu o putere generală de detenţie.

Referindu-ne la operaţiunile de menţinere a păcii ale ONU, constatăm că cel puţin de trei ori Consiliul de Securitate a acordat mandat explicit forţelor pacificatoare să deţină indivizi: forţele pacificatoare ale ONU au fost expres autorizate să purceadă la punerea în detenţie în cadrul operaţiunilor desfăşurate în Congo (1961), în Somalia (1993) şi Liberia (2006). În cazul în care Consiliul de Securitate nu a autorizat în mod expres detenţia, forţele de menţinere a păcii au considerat că o asemenea prerogativă este condiţionată: aşa a fost în cazul Forţelor de urgenţă a Naţiunilor Unite (FUNU I), a Autorităţii provizorii a Naţiunilor Unite în Cambodgia (APRONUC), a Misiunii Naţiunilor Unite pentru asistenţă în Rwanda (MINUAR II), a Forţei de stabilizare în Bosnia şi Herţegovina (SFOR), a Misiunii ONU în Republica Democrată Congo (MONUC), a Misiunii Naţiunilor Unite pentru stabilizare în Haiti (MINUSTAN), a Forţei pentru Kosovo (KFOR), a INTERFET, a Misiunii integrate a Naţiunilor Unite în Timor-Leste (MINUT) şi a Misiunii Uniunii africane în Somalia (AMISOM).

Jurisprudenţa internaţională, în egală măsură, vine să se expună asupra acestui fapt. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPIY) a conchis în cel puţin două speţe, că o rezoluţie oferă un mandat şi justifică în consecinţă detaliată:

„Din practica SFOR […], Camera deduce că este clar pentru misiune că are dreptul de a aresta şi deţine orice persoană pusă sub acuzare de Tribunal şi de a asigura transferul acesteia către Tribunal, dat fiind, că în cadrul exercitării sarcinilor care ii sunt impuse, ea intră în contact cu o asemenea persoană.“19

A propos, Tribunalul a examinat cazul Nicolic în baza precedentului stabilit prin speţa Todorovic,20 că autoritatea Forţei de Stabilizare (SFOR) în materie de detenţie decurge din diverse surse, în special din Statutul Curţii, Acordurile de la Dayton, rezoluţia Consiliului de Securitate prin care a fost înfiinţată SFOR, dintr-un acord între TPIY şi Marele Cartier General a puterilor aliate în Europa, precum şi din regulile de angajare a forţei.

În egală măsură putem face referinţă şi la jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO). Referindu-se la detenţiile operate de KFOR, Curtea a conchis că rezoluţia Consiliului de Securitate prin care a fost stabilit mandatul KFOR, acordul între statul gazdă şi directiva de detenţie a KFOR erau probe pentru a constata că „emiterea ordonanţelor de punere în detenţie, ce reiese din mandatul de securitate al KFOR“.21

Într-un alt caz examinat mai recent, în speţa Al-Jedda v. Regatul Unit,22 Curtea a complicat un pic chestiunile, sugerând că o rezoluţie a Consiliului de Securitate adoptată în baza Capitolului VII al Cartei ONU nu justifică ea însăşi detenţia, este necesar cel puţin ca aceasta să fie explicit prevăzut, iar detaliile regimului de detenţie să fie precizate sau ca statul vizat să fi derogat de la art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO).23 Această abordare duce la concluzia că, dat fiind faptul că statele au obligaţii în baza CEDO, ele nu pot proceda la detenţia indivizilor pentru raţiuni de securitate, fără ca Consiliul de Securitate să le fi acordat mandat şi ca acesta să fi adus precizările necesare, pe care, a propos, Curtea nu le-a precizat. Conform acestei interpretări a hotărârii Al-Jedda, este imposibil pentru un stat parte la CEDO de a justifica detenţia unui individ care nu este bănuit de comiterea unei infracţiuni penale, doar dacă Consiliul de Securitate nu creează explicit o obligaţie de detenţie şi nu a precizat-o. Or, o rezoluţie a Consiliului de Securitate în contextul prevederilor art. 103 al Cartei ONU, v-or prevala în raport cu obligaţiile asumate de către state în baza art. 5 al CEDO.

Transferul deţinuţilor

O altă controversă ce are legătură cu operaţiunile multinaţionale ţine de transferul deţinuţilor între autoritatea deţinătoare şi statul gazdă, altfel spus, statul pe teritoriul căruia are loc operaţiunea. Această controversă a fost în special actuală în contextul conflictelor armate din Irak şi Afganistan, atunci când unii au avut dubii că transferurile v-or fi operate în situaţii în care există un risc real de tratare rea a deţinuţilor de către autorităţile statului gazdă sau când abuzurile au fost constatate în afara transferului. În 2010, în contextul Irakului, Amnesty International a solicitat Guvernului SUA să se asigure:

„că nici un individ ce riscă să fie supus torturii, unor tratamente rele sau altor încălcări grave ale drepturilor omului, să nu fie transmis autorităţilor irakiene şi că nici un guvern nu va reîntoarce niciodată în mod direct sau indirect irakieni în ţara lor, în condiţiile în care persistă pericolul de aplicare a torturii sau a altor tratamente rele“.24

Două chestiuni de ordin juridic apar în legătură cu transferul deţinuţilor în cadrul operaţiunilor care se desfăşoară pe teritoriul altui stat. Prima reflectă suveranitatea statului gazdă asupra ansamblului de persoane ce se află pe teritoriul său. Cea dea doua chestiune reflectă situaţia deţinuţilor după transferul acestora. Chestiunea specifică în contextul controlului post-conflict se bazează pe punctul de a cunoaşte dacă este vorba despre o obligaţie de ordin juridic şi care trebuie să fie durata. Pentru moment, dreptul internaţional nu prevede nici o dispoziţie ce ar impune asigurarea urmăririi deţinuţilor după transferul acestora. În practică, de regulă, urmărirea post-transfer este unul din mijloacele cele mai eficace de asigurare că un deţinut nu face obiectul violenţelor sau a relelor tratamente.

Controversa relativă la transferuri şi la urmărire post-transfer v-or avea consecinţe asupra operaţiunilor, în special atunci când un stat trebuie să-şi stabilească condiţiile sale de detenţie pe teritoriul altui stat, căci statul gazdă nu doreşte sau nu are posibilitatea să se conforme standardelor de tratare ale statului transferator. Controversele pot apărea atunci când un stat care a procedat la transfer solicită restituirea unui deţinut, având dubii că acesta ar fi fost torturat, dar autoritatea gazdă refuză de a îndeplini această solicitare. Adevărul este că arhivele publice nu prezintă nici un caz în care un stat gazdă ar fi refuzat restituirea unui deţinut forţei deţinătoare.

Controversele invocate au impus statele şi organizaţiile internaţionale să caute soluţii pentru problemele generale prin intermediul interpretărilor şi aplicărilor divergenţelor ale dreptului. Aşa, într-un raport elaborat cu ocazia celei dea XXX-a Conferinţe internaţionale a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii, CICR astfel a notat că Convenţia IV de la Geneva (1949) conţine:

„reguli mai mult rudimentare din punct de vedere al protecţiei individuale. Pe de altă parte, practica recentă a statelor, de exemplu, internarea de către statele ce fac parte dintr-o coaliţie multinaţională, a fost caracterizată prin divergenţe în materie de interpretare şi de punere în aplicare a regulilor aplicabile, ceea ce dă loc pentru preocupaţii serioase“.25

În anul 2007, Guvernul Danemarcei a organizat o serie de întruniri cunoscute sub numele de Procesul de la Copenhaga.26 Unul din obiectivele principale al acestui proces constă în dezvoltarea unei mai bune înţelegeri şi unui mai bun cadru juridic pentru forţele internaţionale care intervin în situaţii în care acestea trebuie să navigheze între aplicarea DIU şi a DIDO, să răspundă la întrebări referitor la mandatele în baza cărora se desfăşoară operaţiunile multinaţionale şi să lucreze cu guvernele locale în materie de transfer şi de urmărire a deţinuţilor. Acest proces a fost încheiat în octombrie 2012 printr-o conferinţă, în cadrul căreia statele au aprobat Principiile.

Participanţii la conflictul din Siria prin prisma statutului de prizonier de război

Situaţia din Siria este destul de alarmantă, inclusiv la capitolul respectării prevederilor Convenţiei III de la Geneva privind statutul prizonierilor de război. În pofida faptului că în cazul Siriei este problematică aplicarea acestei convenţii, dat fiind că ne aflăm în faţa unui conflict non-internaţional, totuşi, situaţia deţinuţilor nu poate fi trecută cu vederea de instituţiile competente.

Comisia de anchetă a Naţiunilor Unite asupra Siriei a fost creată de Consiliul drepturilor omului în august 2011 pentru a ancheta şi a fixa toate încălcările drepturilor omului, inclusiv crimele contra umanităţii şi crimele de război.

Comisia este în egală măsură împuternicită să identifice responsabilii de aceste încălcări pentru ca autorii acestora ulterior să poată fi urmăriţi penal.

Mandataţi de Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, patru experţi au anchetat cauzele decesului deţinuţilor în Siria. Acest „tablou teribil“ constituie o crimă contra umanităţii, se afirmă în raportul anchetei.27

Regimul sirian a pus în aplicare o veritabilă politică de exterminare a deţinuţilor, conform unei anchete a ONU făcută public la 08.02.2016. Experţii mandataţi s-au axat asupra decesului deţinuţilor între 10 martie 20111 şi 30 noiembrie 2015. Ei precizează că „decesul în masă a prizonierilor“ deţinuţi de părţile în conflict, sunt consecinţa directă a teribilelor condiţii de viaţă în centrele de detenţie.28

Conform raportului asupra anchetei mandatate de Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, pe parcursul a patru ani şi jumătate, mii de deţinuţi au fost împuşcaţi, în timp ce ei se aflau în închisorile controlate de părţile la conflict. Încercăm să presupunem că autorităţile guvernamentale, administrând închisorile şi centrele de detenţie, erau la curent cu faptul că omorurile se comiteau pe o scară largă.

Atenţionăm asupra unui moment inacceptabil în condiţiile create în Siria. Aşa, neavând autorizarea Damascului de a ancheta deţinuţii din închisorile aflate sub jurisdicţia regimului Assad, cei patru membri ai comisiei de anchetă au acumulat mii de mărturisiri din partea victimelor, documente şi foto din sateliţi, în plus, ei au intervievat 621 persoane, printre care 200 au fost martori a decesului unuia sau câţiva deţinuţi aflaţi în aceiaşi celulă.

În raport se precizează că decesurile în detenţie continue să se producă într-un secret quasi complet, în timp ce martorii descriu un tablou teribil despre ceea ce are loc în închisori. În aceste condiţii, ONU califică politica de exterminare a prizonierilor, pusă în aplicare de regimul lui Bachar el-Assad ca crime contra umanităţii.

Aceste constatări sunt completate de probele prezentate de un fost fotograf al poliţiei militare siriene pe nume „Cesar“, care s-a refugiat din Siria în 2013, oferind peste 53.000 de poze în care au fost înregistrate corpuri torturate. În urma unor verificări organizaţia Human Rights Watch avea să stabilească că materialele prezentate de „Cesar“ constituie probe indiscutabile ale unor crime contra umanităţii.

Ancheta ONU denunţă, printre altele, violenţele comise şi de alte grupuri armate împotriva prizonierilor deţinuţi. Aşa, decesuri au avut loc în centre de detenţie ale Frontului al-Nosra, ramura siriană a Al-Qaida, la Idleb în nordul Siriei. Grupul terorist în egală măsură a pus în aplicare „execuţii în masă“ a soldaţilor forţelor guvernamentale luaţi prizonieri. Experţii ONU denunţă la fel crimele de război şi crimele contra umanităţii comise împotriva prizonierilor de către aşa numitul stat Daesh soldate prin tortură, executare şi alte tratamente ce constituie crime de război.

Conform raportului Comisiei de anchetă a Naţiunilor Unite asupra Siriei, mii de persoane au fost omorâte în timp ce erau deţinuţi de beligeranţii conflictului din Siria şi/sau de grupuri teroriste începând cu anul 2011.29

Conform declaraţiei făcute de preşedintele Comisiei de anchetă, Paulo Pinteiro, practic fiecare persoană ce a scăpat cu viaţă din detenţie a fost supus unor abuzuri inimaginabile, indicând că spectrul unor arestări sau reţineri şi ororile quasi-inevitabile ce urmează, paralizează întreaga comunitate din Siria.

Mulţi deţinuţi au pierit ca rezultat al condiţiilor inumane de detenţie şi de privare la acces medical. Aceste omoruri şi decesuri, se menţionează în raport, s-au produs frecvent, într-o perioadă lungă şi în multiple împrejurări.

Raportul acuză „reprezentanţii guvernului“ că au menţinut voluntar condiţii rele de detenţie pentru prizonieri, susţinând că aceste acţiuni se încadrează în categoria „crimelor contra umanităţii“.

În raport se indică că în egală măsură, grupuri armate antiguvernamentale şi grupuri teroriste au deţinut prizonieri în condiţii brutale. Unele grupări armate antiguvernamentale au creat locuri de detenţie la ocazie, unde soldaţii din rândurile forţelor guvernamentale capturaţi au fost maltrataţi şi executaţi.

Printre recomandările făcute, raportul se adresează Consiliului de Securitate al ONU cu solicitarea de a adopta sancţiuni contra persoanelor, organismelor şi grupurilor bănuite de a fi responsabile sau complice de decesele în detenţie, de tortură şi de dispariţii forţate.

Încheiere

Convenţia III de la Geneva are menirea să asigure protecţia unei din cele mai vulnerabile categorii de victime ale conflictelor armate — combatanţii ce au nimerit în puterea statului inamic. În conformitate cu scopurile şi spiritul Convenţiei, statutul de prizonier de război în raport cu persoană ce participă într-o formă sau alta la acţiuni militare, poate trezi anumite dubii doar în cazul în care aceste dubii sunt întemeiate referitor la apartenenţa acestei persoane la una din categoriile de combatanţi stabilite prin art. 4 sau, în condiţiile în care persoana reţinută, căreia nu i-a fost acordat statutul de prizonier de război, pretinde la acest statut. Reiese că în cazul în care o persoană sau un grup de persoane au luat parte la acţiuni militare, însă, ca urmare, acestea nu fac parte din una din categoriile clasice ale combatanţilor, statele trebuie să ajungă la concluzia că există dubii, respectiv trebuie să fie aplicată norma art. 5(2).

În cazul în care statutul de combatant al persoanei ce a participat la acţiuni militare este pus la îndoială, stabilirea acestui statut va fi făcut de un tribunal competent, altfel, vom fi în faţa unei încălcări ale Convenţiei III de la Geneva şi a Protocolului Adiţional I (în cazul în care acesta este aplicabil). Mai mult, după cum este subliniat în Comentariul la Protocolul Adiţional I „un lucru este clar şi în acest sens formularea prevederii este foarte clară — faţă de persoanele reţinute care nu sunt prizonieri de război sau persoane civile ce nu au participat la acţiuni militare, se aplică un comportament echivalent cu cel al prizonierilor de război până în momentul în care statutul acestora nu va fi stabilit de un tribunal competent“.

Tribunalul competent este instituit în baza legislaţiei naţionale, iar procedura trebuie să permită stabilirea statutului la nivel personal. Tribunalul nu poate fi compus dintr-o singură persoană, dar totodată poate fi unul militar, civil sau administrativ. Normele ce explică competenţa tribunalului, componenţa lui şi procedura trebuie să fie asigurare de statul ce deţine persoana respectivă. Deşi nu este stipulat, termenul în care trebuie să fie stabilit statutul, încercăm să presupunem, luând în consideraţie seriozitatea posibilelor urmări, că stabilirea statutului trebuie să aibă loc într-un termen cât mai restrâns.

Persoanele ce nu sunt deţinute în calitate de prizonieri de război, statutul cărora nu a fost încă stabilit şi care trebuie să apară în faţa instanţei statului care îl deţine pentru „infracţiunile“ legate de acţiunile militare, au dreptul să pretindă la statut de prizonier de război, să pretindă la soluţionarea acestei chestiuni de un organ judiciar sau, cel puţin, de o instanţă ce prezintă garanţiile respectării drepturilor fundamentale la un proces echitabil. În cazul în care este posibil, determinarea statutului trebuie să aibă loc anterior procesului penal. Dat fiind că procedura determinării statutului poate fi privită ca un proces judiciar — admitem că poate fi adoptată hotărârea că persoana în mod ilegal a participat la acţiunile militare — determinarea de urgenţă, echitabilă şi corectă a statutului acesteia constituie nu doar o obligaţie a statului respectiv în conformitate cu prevederile dreptului internaţional umanitar, dar şi o demonstraţie a respectării de către acesta a drepturilor omului şi a principiului supremaţiei dreptului.

În pofida faptului că există tendinţa de a promova o nouă terminologie în vocabularul dreptului internaţional umanitar, în special în ceea ce se referă la conceptul de „combatant“, trebuie să pornim de la ideea prezenţei unei legături strânse între cele două ramuri — dreptul internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar. După evenimentele din 11 septembrie 2001 au apărut diverşi termeni în raport cu participanţii la conflictele armate, în special în jurul termenului unprivileged combatants, care, în opinia experţilor, riscă să contamineze vocabularul militar.

Un efect paradoxal al situaţiei create la Guantanamo este sensibilizarea unei părţi importante a populaţiei de pe întreg glob referitor la problemele dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului internaţional al drepturilor omului. Iar aşa numitele conflicte „asimetrice“, „hibrid“, cum este cel declanşat de Rusia în Ucraina sau „războiul sfânt“ dus de aşa numitul stat Daesh pe teritoriile Siriei şi a Irakului, ne demonstrează că deşi majoritatea normelor dreptului internaţional umanitar sunt codificate, cu regret, trebuie să constatăm că mecanisme ideale de asigurare a respectării acestor norme, nu există. Iată de ce, chestiunea statutului persoanelor deţinute în timp de conflict armat de către părţile beligerante rămâne una actuală şi astăzi.

Lucrarea a fost prezentată la 23.02.2016.