Raportul dintre răspunderea patrimonială în dreptul civil şi răspunderea materială în dreptul muncii

Dumitru BALTAG, doctor habilitat, profesor universitar, ULIM
Tatiana STAHI, doctorandă, ULIM

In the theoretical analysis of patrimonial liability in civil law and material liability in labor law are established place and the importance of these forms of legal responsibility. The author made a comparative analysis of the supervene conditions and realization of material liability in labor law and patrimonial liability in civil law in terms of achieving restorative function of legal liability. Keywords: material responsibility, patrimonial responsibility, way of defense repairing function, prejudice, report.

În cadrul analizei teoretice a răspunderii patrimoniale în dreptul civil şi a răspunderii materiale în dreptul muncii, sînt stabilite locul şi importanţa acestor forme ale răspunderii juridice. Autorul face o analiză comparativă a condiţiilor survenirii răspunderii materiale în dreptul muncii şi a răspunderii patrimoniale în dreptul civil, în ceea ce priveşte realizarea funcţiei reparatorii a răspunderii juridice. Cuvinte–cheie: răspundere materială, răspundere patrimonială, modalitate de apărare, prejudiciu, raport

Răspunderea este o expresie specifică a ideii de responsabilitate socială1 — instituţie socială de ordin valoric şi condiţie esenţială a libertăţii, în virtutea căreia fiecare om trebuie să conştientizeze şi să îşi asume efectele faptelor sale, indiferent de natura acestora (în literatura juridică franceză s-a apreciat că un individ iresponsabil este un factor de tulburări şi o fiinţă umană degradată, iar omul liber este acela care are conştiinţa consecinţelor actelor sale şi răspunde pentru ele).2

Responsabilitatea socială a fost definită în doctrină,3 ca fiind acea instituţie socială care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării vieţii în comun, pe calea menţinerii ordinii sociale şi binelui public.

Prin urmare, dacă responsabilitatea implică un raport între individ şi colectivitate, răspunderea comportă, mai ales, un raport între autoritatea unei colectivităţi şi individ, individul suportînd acest raport ca pe ceva impus din exterior, spre deosebire de cazul responsabilităţii, cînd individul percepe raportul din interior, ca pe ceva voit, interesat.

Profesorul Gh. Mihai leagă noţiunea de responsabilitate cu noţiunea de personalitate şi valoare. În opinia sa, responsabilitatea aparţine personalităţii ca întreg, dar răspunderea se despleteşte în tot atîtea forme cîte persoane exprimă această personalitate, „eu sînt personalitate, dar imi relev persoana morală în raporturi morale, persoana în drept în raporturi juridice, una politică în raporturi politice“.4

Dacă problema responsabilităţii juridice în literatura juridică este discutabilă, atunci totuşi savanţii recunosc unanim necesitatea răspunderii juridice pentru fapta ilicită. Cu toate acestea, în pofida faptului că dezbaterile referitoare la noţiunea „răspundere juridică pentru faptă ilicită“ durează mai bine de zece decenii, în teoria generală a dreptului şi ştiinţelor de ramură tendinţa de apropiere a diferitelor concepţii nu a fost marcată, din contra, unele concepţii sînt diametral opuse.5 Cu părere de rău, pînă în prezent nu a fost găsită o definiţie unanimă referitor la răspunderea juridică.

Nici legislaţia, nici jurisprudenţa nu definesc, într-un text, noţiunea răspunderii juridice, legiutorul stabileşte doar condiţiile în raport cu care persoana ce nesocoteşte dispoziţia normei este trasă la răspundere, enunţă principiile ei, limitele în care se manifestă una sau alta dintre formele sale, natura şi proporţiile sancţiunilor juridice care urmează să se aplice. 6

Ea poate fi definită şi înţeleasă corect numai dacă vom porni de la formele sale concrete de manifestare — civilă, administrativă, disciplinară, materială, etc., fiind deci diferite, în ansamblu însumînd însă elementele constitutive ale unei definiţii globale.

Poziţia unor savanţi constă în faptul că ei leagă sancţiunea cu răspunderea şi interpretează răspunderea ca realizare a sancţiunii. „Răspunderea juridică este aplicată faţă de persoanele care au săvîrşit fapte ilicite a măsurilor de constrîngere prevăzute de lege, în ordinea procesuală stabilită pentru aceasta.“7

Numeroşi autori, susţine ideea că răspunderea juridică implică obligaţia de a suporta o sancţiune juridică, că instituţia răspunderii asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale.8

Unii autori văd pedeapsa ca esenţă a răspunderii juridice, N.S. Malein consideră că „pedeapsa însăşi este răspundere juridică“ .9

Unii definesc răspunderea juridică drept o consecinţă, rezultatul unei fapte ilicite.10

În opinia noastră, răspunderea juridică nu se rezumă doar la pedeapsă sau realizare a sancţiunii, odată ce poate exista fără realizarea sancţiunii şi pedepsei, însă pedeapsa şi realizarea sancţiunii întotdeauna sînt bazate pe răspundere şi nu pot exista fără ea. Deci, noţiunea de răspundere juridică este mai amplă decît noţiunea de pedeapsă şi cea de realizare a sancţiunii.11

Din aceste cîteva precizări putem desprinde o primă notă definitorie a răspunderii juridice şi anume: faptul că ea derivă dintr-un comportament normat, că ea este instituită sau sancţionată de către puterea statală şi, prin urmare, implică la nevoie constrîngerea venită din exterior.

Analizînd şi generalizînd opiniile savanţilor răspunderea juridică: „este o form a răspunderii sociale stabilite de stat, ca urmare a încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit, care determină obligaţia de a suporta consecinţe corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrîngere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept lezat“12.

Actualitatea subiectului rezidă din interesul manifestat pentru identificarea formelor răspunderii juridice, generat de continua reconfigurare a societăţii, care implică reevaluarea unor fenomene juridice. Răspunderea juridică nu este un fenomen în stagnare, schimbarea şi evoluţia socială a legislaţiei a conferit un nou vector principiilor obiectivelor, funcţiilor răspunderii juridice. Instituţia răspunderii are la bază elemente esenţiale, comune tuturor ramurilor dreptului.

Diferitele forme de răspundere juridică prezintă atît asemănări, cît şi deosebiri. Conturarea formelor răspunderii juridice constituie un proces dialectic complex, întocmai ca apariţia diferitelor ramuri de drept. În doctrina juridică, o perioadă de timp îndelungată, elementele noi apărute în reglementarea relaţiilor sociale, ca urmare a evoluţiei societăţii, erau explicate prin intermediul trăsăturilor importante proprii instituţiilor respectivelor ramuri de drept. Această concepţie este şi astăzi actuală.

Primele norme juridice au urmărit reglementarea relaţiilor de proprietate, conturîndu-se astfel normele juridice civile, precum şi asigurarea contracarării juridice statale a uzurpării proprietăţii private, conturîndu-se normele juridice penale.

Doctrina juridică este unanimă în sensul că, răspunderea juridică civilă a avut dintotdeauna caracter de drept comun în raport cu răspunderea proprie celorlalte ramuri de drept. „Elaborată iniţial ca o instituţie de aplicaţie generală, răspunderea civilă s-a delimitat şi s-a detaşat treptat de alte forme de răspundere, în special de răspunderea penală, dar nu şi-a pierdut aptitudinile de a fi folosită în continuare ca o regulă generală în materie. Teoria răspunderii şi instituţia ca atare a fost elaborată în primul rînd pe terenul dreptului civil“.13

Potrivit marelui civilist francez H. Mazeaud, „răspunderea civilă nu a devenit numai centrul dreptului, dar este pe cale să absoarbă dreptul în totalitatea sa“.14

În opinia altor reprezentanţi de seamă ai domeniului dat, este suficient să ne raportăm la desprinderea dreptului muncii din dreptul civil, cu răspunderea sa materială (patrimonială), pentru a înţelege că procesul este în dialectica sa tocmai invers, respectiv de limitare a civilului, inclusiv a sferei de influienţă a răspunderii juridice civile, conturîndu-se noi forme de răspundere pentru care dreptul civil joacă rolul de drept comun.15

În contextul schimbărilor intervenite în societatea contemporană, marcate atît de revoluţia tehnico-ştiinţifică, cît şi de revoluţia industrială sau informaţională şi care au impulsionat evoluţia răspunderii juridice, au impus, aşa cum afirma profesorul Liviu Pop, „evadarea din interpretarea clasică şi tradiţională a textelor în materie ale Codului Civil şi chiar adoptarea de noi reglementări pentru anumite domenii speciale“ .16

Referindu-ne la tema vizată în cercetarea dată, am putea menţiona că, una din problemele dreptului civil şi dreptului muncii contemporan este raportul dintre instituţiile răspunderii materiale şi patrimoniale, în special, aplicarea dispoziţiilor privind răspunderea în relaţiile juridice, a posibilităţii probabile de utilizare în comun a dreptului civil şi dreptului muncii. De exemplu, în cazul cauzării unui prejudiciu unui terţ de către un salariat în momentul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu. Pentru aplicarea corectă şi rezonabilă a normelor în ceea ce priveşte răspunderea, este necesar de determinat rolul şi locul răspunderii patrimoniale din dreptul civil şi materiale din dreptul muncii în sistemul răspunderii juridice.

Esenţa răspunderii civile, şi totodată elementul care o distinge faţă de celelalte forme de răspundere juridică, legînd-o în acelaş timp de fiecare dintre acestea, este îndatorirea de reparare. Din acest punct de vedere se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, de fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, de asemenea pentru răspunderea juridică civilă este specifică nu orice constrîngere din partea statului, ci numai constrîngerea de a suporta consecinţe negative cu caracter preponderent patrimonial.17

Locul şi importanţa răspunderii civile pot fi subliniate şi prin faptul că această răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile şi funcţiile sale, prin condiţiile pe care se întemeiază şi finalităţile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective şi intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice şi juridice.18 Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. Răspunderea civilă mai este o categorie fundamentală şi în acelaş timp o instituţie deosebit de largă şi complexă atît a dreptului civil, cît şi a dreptului în totalitatea sa, ea acoperind o sferă largă de raporturi juridice, devenind astfel un compartiment necesar şi pentru alte forme de răspundere juridică.

Problema formulării definiţiei răspunderii civile a fost şi încă mai este o preocupare a doctinei dreptului civil, deoarece i s-au dat mai multe interpretări.

Astfel Liviu Pop defineşte răspunderea civilă ca o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.19

Civilistul rus A. Sergheev este de părerea că răspunderea civilă este o sancţiune complimentară aplicată faţă de delicvent sub formă de obligaţii civile sau privarea de drepturile civile ce-i aparţin,20 S. Grişaev consideră că răspunderea civilă constă din obligarea delicventului să suporte consecinţe patrimoniale nefavorabile cu titlu gratuit sub formă de micşorare a patrimoniului său.21

În literatura juridică civilă autohtonă nu există o accepţie unică, astfel A. Băieşu defineşte răspunderea civilă ca fiind o formă a constrîngerii de stat care constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract.22 A. Bloşenco consideră că răspunderea civilă constă în restabilirea stării materiale a persoanei vătămate din contul patrimoniului delicventului sau din contul persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat.23

Art. 27 din Codul Civil al Republicii Moldova stipulează că: „persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii nu pot fi urmărite“ .24 Potrivit art. 1398 din CC al RM „Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial“ .

Concluzionînd, putem evidenţia trăsăturile specifice răspunderii civile:

— răspunderea civilă este patrimonială, deoarece urmăreşte repararea prejudiciului;

— răspunderea civilă intervine doar în cazurile în care prejudiciatul îşi manifestă interesul apelînd la forţa de constrîngere a statului;

— temeiul răspunderii juridice o constituie răspunderea delicventului în faţa pătimitului, cu care se află pe poziţie de egalitate juridică.

Răspunderea materială în dreptul muncii reprezintă una dintre formele răspunderii juridice, care impune obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul cauzat celelalte părţi în legătură cu exercitarea obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă.25

Un aspect care necesită elucidare constă în determinarea naturii juridice a răspunderii materiale în dreptul muncii, opinia exprimată în literatura de specialitate,26 potrivit căreia, sub aspectul de drept comparat, putem distinge două categorii de state: unde răspunderea reparatorie dintre părţile contractului individual de muncă este cea din dreptul comun (civil). Aşadar, Franţa, Germania, SUA consacră răspunderea reparatorie de drept comun; şi o parte a statelor care au cunoscut, în cadrul parcursului lor istoric, orînduirea socialistă, păstrează şi în prezent răspunderea reparatorie reciprocă dintre părţile contractului individual de muncă ca o formă distinctă a răspunderii juridice în dreptul muncii, deosebită de răspunderea de drept comun. O astfel de răspundere specifică este consacrată în Ungaria, Cehia, Federaţia Rusă şi în Republica Moldova.

În opinia profesorului N. Romandaş, răspunderea materială (patrimonială) a părţilor contractului individual de muncă, consfinţită în dispoziţiile art. 327-347 din Codul Muncii al RM, reprezintă o formă distinctă (de sine stătătoare) a răspunderii juridice, de drept al muncii şi nici decum nu poate fi recunoscută ca o varietate a răspunderii civile contractuale.27

Pct. 1 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM nr. 11 „Cu rivire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi“ din 3 octombrie 200528 ne redă o altă părere conform căreia, răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat uneia dintre părţi în timpul executării contractului individual de muncă, potrivit legislaţiei muncii, are natura juridică a unei varietăţi a răspunderii civile contractuale cu particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.

Analizînd prevederile art. 327-347 di CM al RM, putem conchide că răspunderea materială în dreptul muncii poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:

— este o răspundere specială, condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă;

— la baza răspunderii materiale stă vinovăţia celui în cauză;

— este reglementată prin normele legale imperative, modificarea ei prin clauze ale contractului individual de muncă, derogatorii de la lege în defavoarea salariatului, este inadmisibilă.29 Potrvit art. 327 alin (2) din CM al RM,30 contractul individual sau cel colectiv de muncă pot specifica răspunderea materială a părţilor. În acest caz, răspunderea materială a angajatorului faţă de salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului faţă de angajator — mai mare decît cea prevăzută de CM al RM şi de alte acte normative;

— este o răspundere individuală.

Analizînd răspunderea patrimonială în dreptul civil şi răspunderea materială în dreptul muncii, am putea presupune un caracter dependent al celei din urmă. Pentru delimitarea şi definirea independenţei fiecăreia, ar trebui să ne referim la caracterizarea următoarelor elemente caracteristice fiecăriei tip de răspundere şi anume: temeiul apariţiei răspunderii juridice, subiectul căruia îi incubă răspunderea, reglementările legale, sancţiunea şi procedura de aplicare a sancţiunii, condiţiile de aplicare a răspunderii, termenii de atragere la răspundere.

Primul element — temeiul apariţiei răspunderii. Temeiul apariţiei răspunderii patrimoniale în dreptul civil este neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor la delicte, răspunderea civilă delictuală intervine în absenţa oricărei relaţii juridice între părţi. În ceea ce priveşte răspunderea în dreptul muncii, răspunnderea materială (patrimonială) este o răspundere specială, condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă. Cu toate acestea, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material nu presupune eliberarea părţii contractului individual de muncă de repararea prejudiciului prevăzut de CM al RM şi de alte acte normative (art. 327 alin (3) din CM al RM). În conformitate cu pct. 3 din Hotărîrea Plenului CSJ nr. 11/2005,31 dacă prejudiciul a fost cauzat după încetarea raporturilor juridice de muncă în modul stabilit de lege, dispoziţiile legale privind răspunderea materială potrivit CM al RM, devin inaplicabile, în aceste cazuri intervenind răspunderea civilă delictuală, iar în cazul în care între părţi este încheiat un contract civil, se vor aplica normele privind răspunderea civilă contractuală, cu excepţia cazurilor în care instanţa de judecată va stabili că prin contractul civil respectiv se reglementau de fapt raporturile de muncă dintre salariat şi angajator (art. 2 alin. (3) din CM al RM).

Al doilea element — Subiecţii — Subiecţii răspunderii juridice civile pot fi atît persoane fizice, cît şi alte entităţi sociale cărora li s-a recunoscut, prin lege, calitatea de persoană juridică (statul este obligat să răspundă atît de prejudiciul material direct produs celui condamnat sau reţinut pe nedrept, cît şi pentru prejudiciul moral cauzat acestuia), astfel încît sancţiunile civile, fiind reparatorii, pot fi aplicate ambelor categorii. Pentru persoanele fizice răspunderea juridică civilă delictuală se stabileşte în conformitate cu art. 19, 26 CC al RM (minorii cu vîrstă 14-18 ani răspund pentru daunele materiale pe care le-a cauzat. În cazul cînd nu are bunuri pentru repararea prejudiciului, despăgubirea părţii se va face de către părinţi, adoptatori, tutori, curatori, dacă aceştea nu v-or dovedi că dauna nu s-a produs din culpa minorului (art. 1406—1407 CC al RM)), cu posibilitatea răspunderii solidare şi subsidiare (art. 1429 din CC al RM), în materie contractuală, este necesară capacitatea de exerciţiu, dobîndită în principiu la împlinirea vîrstei de 18 ani. Minorii între 14 şi 18 ani poartă răspundere contractuală doar în cadrul contractelor încheiate valabil, personal şi singur, fără a fi necesară încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a autorităţilor tutelare (acte de administrare şi conservare a patrimoniului). Astfel, dreptul civil sugerează posibilitatea de responsabilitate colectivă.

Subiecţii răspunderii materiale în dreptul muncii pot fi numai angajatul şi angajatorul (părţile contractului individual de muncă). Avînd în vedere caracterul strict personal al răspunderii (numai partea contractului de muncă), precum şi imposibilitatea responsabilităţii colective (solidaritate, subsidiaritate), putem vorbi despre o reducere semnificativă a numărului de persoane ce pot răspunde material în dreptul muncii, deoarece vîrsta minimă a angajatului nu coincide cu vîrsta delictuala completă. În ceea ce priveşte minorii, în mod repetat şi la diferite niveluri s-a sugerat pentru a se limita capacitatea lor de muncă legală, ceea ce ar putea îmbunătăţi uşor poziţia lor în ceea ce priveşte atragerea la răspundere.

În unele cazuri, legislaţia muncii instituie şi o răspundere conjunctă. Această formă a răspunderii materiale survine în situaţia cauzării prejudiciului angajatorului de către un colectiv (o brigadă) de salariaţi.32 Potrivit art. 340 alin. (1) din CM al RM, în cazul în care salariaţii execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea, vînzarea, transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat şi încheierea cu acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială îndividuală deplină, poate fi instituită răspunderea materială colectivă (de brigadă). În contextul dat, invocăm opinia autorului român Alexandru Ţiclea în ceea ce priveşte specificul răspunderii conjuncte: „Răspunderea conjunctă este tot o răspundere personală; ea reprezintă o multitudine de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovăţii concurente în producerea prejudiciului unic“ .33

CM al RM nu prevede răspunderea materială solidară. În caz de cauzare a prejudiciilor materiale în timpul exercitării obligaţiilor lor de muncă, salariaţii poartă răspundere materială în cote părţi, ţinîndu-se cont de gradul vinovăţiei lor, de forma şi limitele răspunderii materiale. Prin faptul că, legislaţia muncii are o poziţie reticentă faţă de transpunerea şi reglementarea obligaţiei solidare de reparare a prejudiciului se asigură o protecţie sporită a salariatului. Aplicarea răspunderii materiale solidare este posibilă în cazuri excepţionale doar atunci cînd există sentinţa judecătorească, prin care s-a constatat că prejudiciul a fost cauzat prin acţiunile premeditate a mai multe persoane, care aveau o intenţie comună de a-l pricinui.34

Al treilea element, prin care se propune a face o delimitare a răspunderii patrimoniale în dreptul civil şi a răspunderii materiale în dreptul muncii, este reglementarea legală a acestor relaţii.

Subiecţii răspund patrimonial în dreptul civil în baza legii sau în baza contractului. Avînd în vedere diferenţele, motivul răspunderii patrimoniale în dreptul civil are un caracter contractual sau delictual.

Răspunderea materială a părţilor contractului individual de muncă în întregime este reglementată de legislaţia muncii, inclusiv şi în cazul încheierii cu salariatul a contractului de răspundere materială deplină (art. 339 CM al RM).

Al patrulea element — sancţiunea (măsura de constrîngere) şi procedura de aplicare a acesteia. Răspunderea patrimonială în dreptul civil are la bază caracterul complet al compensaţiei pentru daune. Legislaţia civilă prevede dreptul persoanei lezate de a cere repararea daunei, stabilirea întinderii reparaţiei are loc avînd în vedere paguba efectiv suferită (damnum emergens) şi beneficiul sau cîştigul nerealizat (lucrum cessans).

Răspundere materială a părţilor contractului individual de muncă, este limitată, potrivit art. 333 alin (2) din CM al RM, salariatul răspunde, de regulă numai pentru prejudiciul efectiv, dar nu şi pentru venitul ratat de angajator ca urmare a faptei săvîrşite de salariat, pentru prejudiiul cauzat angajatorului, salariatul poartă, de regulă, răspundere materială parţială, fiind ţinut să repare prejudiciul cauzat angajatorului doar în limitele salariului mediu lunar (art. 336 din CM al RM), totodată, intervenim cu o remarcă: principiul reparării parţiale a prejudiciului cauzat nu este aplicabil în cazul angajatorului, acesta fiind ţinut să repare integral prejudiciul material şi cel moral cauzat salariatului.

Al cincelea element — care ne permite să comparăm răspunderea patrimonială în dreptul civil şi răspunderea materială în dreptul muncii sînt condiţiile de aplicare a răspunderii

Pînă în prezent în ştiinţa dreptului nu s-a format o opinie unitară despre conţinutul faptei ilicite.35 Tradiţional elementele care condiţionează răspunderea juridică sînt: fapta ilicită, prin care se încalcă o anumită obligaţie, prejudiciul patrimonial, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Ele constituie regula generală a răspunderii juridice.

Fapta ilicită poate să apară sub forma acţiunii sau inacţiunii ilicite.36 Inacţiunea este considerată ilicită în cazul cînd obligaţia persoanei de a acţiona a fost stabilită de lege sau contract şi cînd, încălcînd această obligaţie, subiectul nu a întreprins acţiunea corespunzătoare. Răspunderea materială se bazează în totalitate pe reglementarea juridică imperativă, modificarea ei prin voinţa părţilor este inadmisibilă şi impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului,37 spre deosebire de răspunderea patrimonială în dreptul civil unde obligaţia persoanei poate fi stabilită şi prin prevederi contractuale.

Prejudiciul patrimonial — poate fi definit ca, fiind consecinţă negativă cu caracter patrimonial a faptei ilicite, apărute în urma lezării drepturilor subiective patrimoniale a persoanei. În terminologia juridică se întrebuinţează deopotrivă termenii de prejudiciu, pagubă sau daună pentru a desemna una şi aceiaşi noţiune. În dreptul muncii, după părera noastră, juridic ar fi corect utilizarea termenului „daună“. Dreptul muncii defineşte prejudiciul ca o reducere reală a bunurilor angajatorului, deteriorarea lucrurilor. La stabilirea răspunderii materiale, în prejudiciul (dauna) ce urmează a fi reparat nu se include venitul ratat de angajator ca urmare a faptei săvîrşite de salariat (art. 333 al (2) CM al RM), spre deosebire de răspunderea civilă, care include şi benificiul ratat. Deci, în dreptul muncii putem evedenţia trăsătura „caracterului limitat“ al răspunderii.38

Vinovăţia — Poate fi remarcat faptul că dreptul muncii şi dreptul civil nu conţin o definiţie clară a vinovăţiei. Cu toate acestea, noţiunea de vinovăţie sau culpă este una dintre cele mai dificile probleme, în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de răspundere.

Liviu Pop susţine că culpa poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte.39 În analiza acestor noţiuni rezultă că culpa implică în primul rînd un elemennt intelectiv, apoi unul volitiv, un proces de conştientizare şi unul de voinţă.40 Atît la baza răspunderii patrimoniale cît la baza răspunderii materiale stă vinovăţia celui în cauză. În prezent, civiliştii renunţă, la principiul vinovăţiei. Majoritatea doctrinarilor susţin teoria, conform căreia în dreptul civil trebuie admisă răspunderea fără vinovăţie.

Pentru răspunderea fără vinovăţie sînt stabilite şi alte limite. Determinînd vina în dreptul civil şi în dreptul muncii, trebuie să menţionăm şi rolul forţei majore, cînd persoanele sînt de regulă eliberate de răspundere. Art. 606 CC al RM şi art. 334 alin. (1) CM al RM stipulează noţiunea de forţă majoră în termeni generali, iar Regulamentul Camerei de Comerţ şi Industrie cu privire la eliberarea certificatului ce atestă forţa majoră, din 05.04.2002,41 stabileşte în mod detaliat cazurile de forţă majoră. Conform punctului 4 din acest Regulament, prin forţă majoră se înţelege evenimente imprevizibile care sînt provocate de fenomene ale naturii: cutremure, alunecări de terenuri, incendii, secetă, greve, revoluţii, epidemii s.a.m.d.

Prin urmare, forţa majoră reprezintă acţiunile în situaţii excepţionale şi imprevizibile. Spre deosebire de întîmplare — categorie subiectivă, forţă majoră este o categorie obiectivă independentă de voinţa şi conştiinţa subiectului.42

Nu în ultimul rînd, cauzele care exonerează de răspundere materială de dreptul muncii sînt pe lîngă forţa majoră şi cazul fortuit (aplicabile şi la răspunderea patrimonială în dreptul civil) riscul normal al serviciului, pierderile inerente procesului de producţie (art. 334 alin. (1). Luînd în considerare pct. 15 din Hotărîrea Plenului CSJ nr.11/2005, trebuie să facem o delimitare clară între riscul normal, care cuprinde pierderi inerente procesului de producţie şi se încadrează în limitele legale, şi riscul nenormal, care intervine cînd pierderile sînt minime, acceptabile pentru genul respectiv de activitate. Aceste explicaţii ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sînt supuse unii critici din partea autorilor E. Boişteanu şi N. Romandaş, în opinia lor, dacă salariatul a cauzat pierderi minime, acceptabile pentru genul respectiv de activitate, atunci astfel de pierderi urmează să fie recunoscute ca fiind realizate în limitele riscului normal de producţie (de exemplu: pierderile materiale admisibile la transportarea producţiei agricole, care nu au depăşit normele de perisabilitate).43

Cauzalitatea — condiţie inerentă atît a răspunderii juridice patrimoniale în dreptul civil cît şi a răspunderii materiale în dreptul muncii. Cauzalitatea şi răspunderea juridică sînt două fenomene complexe între care există o conexiune indisolubilă. Este vorba, în primul rînd, de răspunderea juridică şi de imposibilitatea survenirii şi deci a realizării ei fără a exista legătura de cauzalitate dintre fapta pentru care se intenţionează a fi trasă la răspundere persoana şi prejudiciul real cauzat victimei.44

Al şaselea element şi ulltimul al analizei noastre este termenul tragerii la răspundere. Termenele de aparare a drepturilor civile (patrimoniale) sînt intervale de timp, înauntrul carora persoanele abilitate sînt în drept să se adresese la delicvent, în instanţa de judecată sau alt organ jurisdictţonal cu pretenţia despre apărarea sau executarea silită a dreptului încalcat sau interesului contestat. La termenele de apărare a drepturilor civile se referă termenele de înaintare a pretenţiilor şi termenele de prescripţie extinctivă. Articolul 267 din CC al RM prevede termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani, începînd cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa prejudiciului şi persoana obligată să-l repare (art. 1424 CC al RM)

Potrivit dispoziţiilor art. 344 alin (4) din CM al RM, acţiunea civilă cu privire la repararea prejudiciului material suferit de angajator poate fi înaintată în instanţa de judecată în termen de un an din ziua constatării mărimii prejudiciului.

Răspunderea juridică, în general, şi formele acesteia, în special, reprezintă instituţii esenţiale ale dreptului, supuse unui continu proces de dezvoltare, în contextul evoluţiei societăţii în ansamblu, impunîndu-se astfel adaptarea răspunderii juridice, noilor exigenţe decurgînd din progresul societăţii. Caracterul autonom al diferitelor forme de răspundere juridică nu trebuie să ducă la concluzia că acestea se exclud, putînd exista interferenţe sau suprapuneri între diferitele forme ale răspunderii juridice.

În baza analizei făcută în acastă investigaţie, putem spune, că există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte reglementarea juridică a răspunderii patrimoniale în dreptul civil şi a răspunderii materiale în dreptul muncii, ceea ce necesită o delimitare mai atentă a condiţiilor de aplicare a unei sau altui tip de răspundere, deoarece aceasta poate duce la încălcări semnificative al drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor raportului juridic dar şi a terţilor.