Principiile aplicării sancţiunilor juridice

Ina BOSTAN, doctorandă, ULIM1
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferenţiar universitar

The relations governed by rules of law are not torn from one another, but they are linked by the mutual and multilateral interdependence within a complex system. Therefore, the sanctions intended to protect those relationships, should be examined also within a particular unity and internal interdependence, in the system. As any system, the system of sanctions must be built on some basic principles. In this regard, the research of the sanctions would not be complete if we didn’t research the principles for the application of the sanctions, as the special nature of their application is discovered only through them. Key-words: legal sanction, principle of law, positive law, legal liability, democracy, humanism, legality.

Relaţiile reglementate de normele de drept nu sunt rupte una de alta, ci se află în legătură reciprocă şi interdependenţă multilaterală în cadrul unui sistem complex. De aceea, şi sancţiunile destinate protecţiei acestor raporturi, trebuie examinate de asemenea într-o anumită unitate şi interdependenţă internă, adică în sistem. Ca şi oricare sistem, sistemul sancţiunilor trebuie să fie construit pe anumite principii de bază. În acest sens, cercetarea sancţiunilor, nu ar fi deplină, dacă nu am cerceta principiile de aplicare a sancţiunilor, doar anume prin ele se descoperă caracterul deosebit al aplicării lor. Cuvinte-cheie: sancţiune juridică, principiu de drept, drept pozitiv, răspundere juridică, democraţie, umanism, legalitate.

Subliniind importanţa principiilor pentru sistemul dreptului, în doctrină s-a constatat că dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale. Aşadar, principiile dreptului constituie esenţa lui şi reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept. În măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea de drept, ele dau validitate şi stabilitate sistemului de drept.

Scopul prezentei investigaţii constă în elaborarea unui studiu profund şi integru, asupra tuturor problemelor, ce ţin de principiile aplicării sancţiunilor juridice, ceea ce va permite ridicarea nivelului de cunoştinţe în domeniul dat, va contribui la aplicarea corectă a legislaţiei în vigoare, la soluţionarea efectivă a litigiilor din materia respectivă.

Prin prezenta cercetare, au fost subliniate o parte din problemele pe care această instituţie le-a ridicat în faţa teoreticienilor şi practicienilor dreptului, adevărate surse de interpretări, dispute doctrinare şi soluţii jurisprudenţiale neuniforme. Lucrarea conţine nu numai o sinteză a celor mai multe dintre opiniile şi argumentele literaturii de specialitate, ci şi exprimarea propriilor puncte de vedere şi argumente în cele mai multe dintre aspectele analizate.

Principiile de aplicare a sancţiunilor oferă o caracteristică generalizată şi, în aşa fel, contribuie la cunoaşterea esenţei şi conţinutului reglementării juridice a unor sau altor domenii din viaţa socială şi activitatea de stat, uşurează cunoaşterea sancţiunilor juridice. Mai mult decît atît, în majoritatea lucrărilor consacrate principiilor de aplicare a sancţiunilor este cercetată, în principal, aplicarea sancţiunilor-pedepse (în domeniul penalului sau contravenţionalului) ori a sancţiunilor de drept civil.

Trebuie de menţionat şi un asemenea neajuns al abordării, caracteristice multor autori, la soluţionarea chestiunii cu privire la sistemul principiilor de aplicare a sancţiunilor, cum este lipsa privirii acestor principii ca o anumită unitate internă, ca urmare, principiile de specificare a pedepselor se prezintă ca o adunare mecanică de idei diferite, ci nu ca un complex unic.

În aşa fel, se prezintă posibil de a face concluzia că sistemul principiilor de aplicare a sancţiunilor este cercetat insuficient. Acest fapt este confirmat şi prin lipsa cercetărilor fundamentale, şi prin caracterul diferit al clasificărilor principiilor care au fost propuse în compartimentele monografiilor de ramură şi în literatura didactică consacrate lor.

În doctrină nu există o opininie comună referitor la principiile aplicării sancţiunilor juridice. Însă, prin analogie, putem conchide că principiile generale ale aplicării sancţiunilor juridice sunt idei călăuzitoare care îşi găsesc expresia în toate normele de drept ce reglementează diferitele forme sub care se poate prezenta această instituţie juridică. Ele reflectă într-un mod specific cerinţele principiilor generale ale dreptului, principii în care se exprimă ideile directoare ale întregului sistem juridic, iar principiile generale ale aplicării sancţiunilor juridice alcătuiesc o categorie distinctă de cea a principiilor generale ale dreptului, întrucît nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au incidenţă în domeniul răspunderii juridice, ci numai acelea care reglementează cazurile, condiţiile şi modalităţile în care intervine una din formele răspunderii juridice.2

Pînă a trece la tratarea subiectului, ne-am propus de a întroduce cîteva idei referitoare la principiile de aplicare a sancţiunilor, preluate de la Cesare Becaria. Autorul şi-a expus ideile privind problemele dreptului penal, condamnînd cu fermitate, pedepsele şi cruzimile actelor de procedură. Mai mult decît atît, unele din principiile tratate de marele gînditor au ajuns şi pînă astăzi în codurile penale, contravenţionale etc. Printre aceste principii putem enumera:

— principiul egalităţii de tratament penal e o aplicare a principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, ce vizează persoanele condamnate, cărora statul trebuie să reglementeze, prin norme, realizarea principiului, ceea ce reprezintă un drept al lor. Aceste norme trebuie să vizeze reglementarea conduitei unei categorii de persoane şi să aibă, ca finalitate, creşterea eficienţei activităţii umane educative;

— principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv (în lege), constituie garanţia legală că persoana ce a comis o acţiune sau inacţiune ilicită, prin sancţionarea sa, va suporta numai consecinţele prevăzute de lege. Principiul trebuie să stabilească cu exactitate forma şi întinderea pedepsei penale, funcţia şi poziţia ei în sistemul formelor represive. Acest principiu derivă din necesitatea ca, prin lege, să fie prevăzute şi apărate drepturile individuale, condiţiile restrîngerii lor, susţine Beccaria. Tragerea la răspundere pentru abaterile de la lege sau nerespectarea obligaţiilor prevăzute în lege, operează ulterior, în prealabil, e necesară cunoaşterea drepturilor, pe care persoana în cauză le are. Conform doctrinei clasice, utilitatea socială este baza pe care e fundamentată pedeapsa. Scopul pedepsei „nu este de a chinui şi a lovi o fiinţă sensibilă, nici de a desfiinţa o infracţiune, care a fost săvîrşită“, ci e „acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetăţenilor săi noi prejudicii şi de a-i abate pe alţii de la săvîrşirea unor fapte asemănătoare“;3

— pedeapsa nu trebuie să fie retributivă, intimidatoare sau vindicativă, e un alt principiu ce permite rezolvarea conflictelor. Excluderea pedepsei retributive înseamnă că aceasta nu trebuie privită ca ,,preţul“, pe care trebuie să-l plătească persoana pentru fapta prejudiciabilă. Norma juridică trebuie să prevadă pedeapsa, care trebuie să reflecte un echilibru între gravitatea faptei prejudiciabile şi urmările ei. Pentru realizarea dreptăţii, echilibrul trebuie, să existe între aceste elemente şi consecinţele suportate de persoana condamnată, care nu trebuie să sufere o nedreptate, nici victima şi societatea să nu fie nemulţumite de pedeapsa aplicată făptaşului. Prin excluderea caracterului vindicativ al pedepsei, se urmăreşte ca victima şi statul să nu urmărească răzbunarea, ce ar genera altă răzbunare, prin încălcarea dreptului, ci realizarea dreptăţii;

— excluderea pedepselor corporale, supliciului, abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea, în cazul faptelor foarte grave, constituie principiul severităţii penale, care reprezintă esenţa sancţionării şi pedepsirii. Acest principiu constituie fundamentul reeducării sociale, orice pedeapsă privativă de libertate, trebuie să asigure un maxim de eficienţă educativă, reformarea comportamentului individului condamnat, trebuie să fie în interesul societăţii;

— principiul unicităţii pedepsei cere ca orice delict să fie sancţionat cu o singură pedeapsă, chiar dacă există o legătură directă între acţiunile sau inacţiunile, considerate delicte.

— principiul administrării probelor cere, ca judecata să aibă la bază probatoriul administrat, să fie publică, pentru a se preveni abuzurile. Jurămîntul delincventului nu are relevanţă, este contradictoriu cu aprecierea subiectivă a propriului comportament.

Nu am putut să trecem cu vederea ideile lui Beccaria, pentru că ele au reprezentat baza demarării cercetărilor ce prezentau interes pentru ştiinţa penală. Spre exemplu, la un deceniu de la publicarea operei sale, unele state au renunţat la pedeapsa cu moartea, la tortură, au început să reformeze sistemul de executare a pedepselor.

Cercetarea doctrinei ne-a dat posibilitatea să ajungem la o sistematizare a pricipiilor de aplicare a sancţiunilor juridice. Respectiv, în opinia noastră, se prezintă posibil de a propune următoarea clasificare a principiilor de aplicare a sancţiunilor în: generale sau universale, de bază şi suplimentare.

Principiile generale de aplicare a sancţiunilor determină aspectele cele mai importante, consfinţite în Constituţia Republicii Moldova, de aplicare a sancţiunilor juridice faţă de întreaga totalitate a raporturilor sociale. Principiile de bază de aplicare a sancţiunilor, reies din normele legislaţiei în vigoare şi caracterizează cele mai importante aspecte de aplicare a sancţiunilor în majoritatea ramurilor dreptului. Principiile suplimentare de aplicare a sancţiunilor reies din normele legislaţiei în vigoare şi caracterizează particularităţile de aplicare a sancţiunilor în unele ramuri ale dreptului.

Astfel, la principiile generale se referă: legalitatea; umanismul; democraţia; proporţionalitatea sau corespunderea sancţiunii aprecierii finale a faptei comise.

Respectiv, din rîndul principiilor de bază de aplicare a sancţiunilor fac parte: inevitabilitatea sacţiunii; individualizarea sau personificarea; principiul interdicţiei dublei sancţionări etc.

Din rîndul principiilor suplimentare de aplicare a sancţiunilor fac parte: vinovăţia; reglementarea procesuală a aplicării sancţiunii.4

În continuare vom încerca să caracterizăm în parte aceste principii. Astfel, dacă este să ne referim la principiul legalităţii, putem menţiona că unele cerinţe ale principiului legalitatii au fost identificate încă în Codul lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea î.e.n.), în sensul că trebuie să existe legi clare care să definească faptele ce se pedepsesc şi sancţiunile. Principiul legalităţii a fost cunoscut şi de jurisconsulţi, în sensul că nimeni nu trebuie pedepsit fără ca mai înainte să existe o lege care să descrie faptele ilicite.

Primul act legislativ în care găsim formulat principiul legalităţii contra abuzurilor statului feudal a fost Magna Charta Libertatum, adoptată de regele Ioan fără de ţară, în Anglia, în anul 1215. Prima analiză filosofică şi stiinţifică a principiului legalităţii o găsim la juristul german Anselm Feuerbach, reprezentant ilustru al iluminismului german (1775—1833). În lucrarea sa Lehrbuch des Peintlichen Recht, este caracterizat pentru prima dată principiul legalităţii, prin formulele latine cunoscute: nullum crimen sine poena legali; nulla poena sine lege. Este meritul lui Feuerbach de a fi precizat că norma de incriminare are o funcţie de prevenţie generală, prin constrîngerea psihologică pe care o exercită asupra destinatarilor legii penale, pe care îi determină sa respecte legea şi să nu savîrşească fapte antisociale. El subliniază că, pentru ca legea să poată realiza această constrîngere, destinatarii legii trebuie să cunoască dinainte care sunt faptele interzise şi consecinţele lor. În prezent, principiul legalităţii este consacrat în toate constituţiile statelor şi în toate legislaţiile penale. El este consacrat şi în Declaratia Universala a drepturilor omului (10 decembrie 1948)5, în Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile (15 decembrie 1966)6 şi în Convenţia Europeană a drepturilor omului (5 decembrie 1950)7.

În termenii primului alineat al art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, la momentul la care a fost comisă, nu constituia infracţiune conform dreptului naţional sau internaţional. Este modalitatea de consacrare convenţională a principiului legalitătii incriminării şi pedepsei, unul dintre pilonii dreptului internaţional.

În jurisprudenţa Curţii, principiul legalităţii obligă autorităţile legislative ale statului să legifereze prin texte precise, lipsite de echivoc. Infracţiunea trebuie sa fie clar precizată, altfel spus, pornind de la definirea acţiunilor sau omisiunilor care angajează răspunderea penală, trebuie să fie posibilă definirea acţiunilor sau inacţiunilor care angajează răspunderea penală, chiar dacă această definiţie este dată de instanţele care interpretează dispoziţia în cauză.

Asa cum a fost conceput şi interpretat de către organele Convenţiei, principiul legalităţii incriminării şi pedepselor apare ca un principiu cardinal al dreptului penal, unul dintre fundamentele statului democratic. În definitiv, acest principiu este o aplicare particulară a principiului fondator al oricarui stat de drept, acela de a avertiza înainte de a lovi.8 Principiul legalităţii este o protecţie împotriva arbitrariului, ceea ce explică forţa sa de consacrare şi, corelativ, slăbiciunea unor eventuale limitări.

Elementul de bază al oricărei analize pe care judecătorul naţional şi, în subsidiar, cel european trebuie să o facă în acest context este acela de a observa dacă, la momentul la care o persoană acuzată că a comis fapta, există deja o dispoziţie legală care pedepsea fapta respectivă şi dacă pedeapsa aplicată nu a depăşit limitele stabilite prin această dispoziţie.

La rîndul său, principiul legalităţii ca principiu de drept general de aplicare a sancţiunilor constă în necesitatea aplicării depline şi stricte a sancţiunilor normelor juridice către toţi subiecţii dreptului.

Cu toate acestea, nu se admite şi aplicarea legii penale conform analogiei, care a fost utilizată în Uniunea Societică şi desigur şi în Republica Moldova, pînă în anul 1958, adică oricare faptă care nu era direct prevăzută în legea penală, dar era recunoscută social-periculoasă, putea avea ca urmare răspunderea penală conform articolului din legea penală prevăzut pentru o faptă similară. Aplicarea analogiei a provocat multe abuzuri şi samovolnicie.

Din modul în care au fost redactate dispoziţii legale, referitoare la principiul legalităţii, rezultă că nici o faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nici o sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi pedepsei apare astfel ca una dintre cele mai importante limitări penale, reprezentînd principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal.9 În doctrina de specialitate s-a arătat de altfel că imperativul de securitate juridică pe care principiul legalităţii este chemat să il garanteze nu poate fi realizat prin simpla existenţă a unei norme care incriminează anumite fapte. Norma de incriminare trebuie să indeplinească de asemenea şi această condiţie suplimentară, aceea de a fi redactată cu suficientă claritate, astfel încît orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau o inacţiune intră sub imperiul său.10 Remarcăm însă că, în lipsa unei sancţiuni juridice clare, dar mai ales în lipsa unei reglementări constituţionale precise, imperativul clarităţii normei de incriminare penala rămîne, aşa cum am arătat, fără nici o consecinţă practică efectivă.

În condiţiile regimului juridic de democraţie nici un fel de calităţi personale, sociale, rasiale, psihologice, morale sau de alt gen, trecutul persoanei, legăturile ei de rudenie sau alte legături, obiectivele de voinţă care nu au fost exprimate în comportament antisocial — nimic nu poate fi temei pentru aplicarea sancţiunii juridice, cu excepţia normelor legislaţiei în vigoare.

În literatura de specialitate se prevede că cerinţele de bază ale legalităţii, care se exprimă în condiţiile regimurilor politice democratice sunt:

— universalitatea dreptului, adică necesitatea legislaţiei dezvoltate perfect, în care toate raporturile sociale sunt reglementate de lege, ci nu prin abuzul, nu la discreţia, nu la dorinţa cuiva, totodată în legislaţie nu trebuie să existe lacune esenţiale sau imperfecţiuni care ar oferi posibilitate pentru acţiuni arbitrare;

— superioritatea Constituţiei şi legilor constituţionale;

— egalitatea tuturor în faţa legii, înaintarea cerinţelor egale faţă de toţi participanţii raporturilor sociale, lipsa privilegiilor pentru cineva;

— existenţa mecanismelor sociale şi juridice care asigură realizarea drepturilor (respectarea strictă şi executarea obligaţiilor; posibilităţile de folosire liberă a drepturilor subiective);

— aplicarea garantată calitativă a dreptului, lupta activă şi hotărîtă cu infracţiunile, inevitabilitatea răspunderii juridice pentru toţi cei care au încălcat legea; stabilitatea, statornicia ordinii de drept, lucrul eficient al întregului mecanism de reglementare juridică.

Anume aceste cerinţe formează legalitatea, în cumul ele sunt chemate să excludă din viaţa socială abuzul, samovolnicia, lipsa de control şi, în final, în conformitate cu idealurile legalităţii, să conducă la faptul ca tot ce este pus la baza normelor juridice să se transforme în comportamentul real al participanţilor raporturilor sociale.

De asemenea, legalitatea nu poate fi considerată un principiu care există ca ceva de sine stătător în raport cu umanismul. Din punct de vedere istoric, ideea legalităţii îndreptată, în special, spre protecţia drepturilor persoanei împotriva abuzului din partea societăţii a apărut în cadrul doctrinei umaniste, parte componentă a căreia ea rămîne pînă în timpul de faţă.

Principiul umanismului, ca unul din principiile generale de aplicare a sancţiunilor, oferă o caracteristică reală a conţinutului raporturilor dintre societate şi persoană. Umanismul ca concept complex, multilateral, care include cîteva noţiuni relativ independente nu atît de universale, caracterizează întreg conţinutul principiilor de aplicare a sancţiunilor.

Elementele umanismului sunt caracteristice tuturor ţărilor civilizate. Ele descoperă una din caracteristicile importante valoroase ale dreptului. Dreptul consolidează şi garantează real drepturile şi libertăţile fireşti şi indispensabile ale fiecărui om: dreptul la viaţă, sănătate, libertate şi securitate personală, dreptul la apărarea demnităţii şi reputaţiei, protecţia împotriva oricărei imixtiuni abuzive în viaţa personală şi altele. În calitate de beneficiari ai umanismului răspunderii juridice apar astfel nu doar jertfele infracţiunii sau comunitatea umană ci şi, nemijlocit infractorii înşişi, care, la rîndul lor, dispun de drepturi şi libertăţi recunoscute şi protejate prin lege. Anume atitudinea umană faţă de individul culpabil de comiterea unei infracţiuni constituie un indicator general recunoscut în practica mondială ce denotă realizarea şi respectarea principiului umanist în sfera răspunderii juridice.11

Totodată, umanismul ca principiu al activităţii legislative şi de aplicare a dreptului trebuie umplut cu conţinutul inspirat, în primul rînd, din teoria generală a umanismului. Umanismul ca principiu de aplicare a sancţiunilor se exprimă şi în faptul că:

— Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege;12

— Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime;13

— Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante14 etc.

Totodată, la aplicarea sancţiunilor sunt folosite multiple idei ale umanismului. Din ele, în special, fac parte:

a) reducerea continuă, pînă la anularea ca atare, a volumului de utilizare a celor mai dure sancţiuni din punct de vedere al esenţei lor represive;

b) reducerea treptată a conţinutului represiv şi majorarea conţinutului educativ al sancţiunilor ce ţin de influienţa corectării prin muncă asupra cetăţenilor;

c) asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii;

d) reducerea obligatorie a pedepsei în cazul existenţei temeiului real sub formă de apreciere pozitivă a activităţii sociale a persoanei vinovate înainte şi după comiterea faptei ilicite etc.

Cu toate acestea, pentru ca principiul umanismului să se realizeze cu adevărat prin aplicarea sancţiunii juridice trebuie ca, în primul rînd, necesitatea acţiunilor umane să fie conştientizată de fiecare persoană. Şi în al doilea rînd, gîndurile şi acţiunile umane nu trebuie să se reducă la lozincile declarative şi doleanţe, ci să se realizeze prin apărarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în stat şi în societate. Corectă şi umană poate fi considerată doar acea sancţiune ce contribuie la corectarea şi reeducarea infractorilor asigurînd totodată securitatea cetăţenilor şi a societăţii. În cazul în care pedeapsa aplicată corespunde pe deplin prejudiciului cauzat şi nu tinde a-i cauza persoanei culpabile suferinţe inutile, atunci ea poate fi apreciată ca fiind corectă şi respectiv, umană.15

Principiul democratismului ca unul din principiiile de drept general de aplicare a sancţiunilor şi-a găsit manifestare în normele de drept ce reglementează modul de organizare şi de activitate a organelor puterii de stat care determină statutul juridic al persoanei, caracterul raporturilor ei cu statul.

Principiul democratismului este declarat în Constitutia Republicii Moldova: „Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.“16 De asemenea, acest principiu este consacrat în majoritatea actelor normative de ramură, ca de exemplu art.5 CP care stipulează“ Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.“17 Potrivit acestui principiu, persoanele care au săvîrsit infractiuni sînt egali în fata legii care nu prevede imunităti sau privilegii pentru vreo categorie aparte de persoane. Ei sunt supuşi răspunderii fără deosebire de rasă, sex, culoarea, origine naţională sau socială, limbă, religie, opinie politică etc.

Cu toate acestea, drepturile şi posibilităţile democratice, în primul rînd, drepturile şi posibilităţile persoanei ca cel mai important element al democraţiei devin realitate a vieţii sociale prin intermediul drepturilor juridice subiective şi realizarea acestora.

Poporul îşi execută puterea sa în două forme ale democraţiei: directă (nemijlocită) şi reprezentativă.

Democraţia reprezentativă se realizează, mai întîi, prin intermediul instituţiilor reprezentative şi alte organe elective.

În esentă, principiul democratismului poate fi exprimat prin formularea că  toată reglementarea juridică, care se referă la răspundere şi aplicarea sancţiunii, exprimă şi reflectă vointa şi conştiinta societăţii moldoveneşti şi serveşte interesele întregii colectivităti. În baza acestui principiu, societatea, prin reprezentanţii ei, aleşi în puterea legiuitoare, vor incrimina numai acele fapte pe care membrii societăţii, prin aceşti reprezentanţi, le califică drept fapte ilicite şi tot ei vor stabili prin lege acele sancţiuni şi măsuri care exprimă voinţa şi constiinţa juridică a societătii.

Principiul proporţionalităţii (justeţei sancţiunii) sau de corespundere a sancţiunii cu aprecierea finală a faptei comise, ca unul din principiile generale de aplicare a sancţiunii juridice, constă în corespunderea măsurii sancţiunii cu măsura de ilegalitate în comportamentul persoanei, altfel vorbind, proporţionalitatea dintre faptă şi apreciera dată ei de către stat. După cum bine observăm, acest principiu are două dimensiuni. Pe de o parte, el funcţionează ca o garanţie pentru societate, în sensul de a constitui o protecţie a cetăţenilor faţă de comportamentele delictuale. Sancţiunea asigură această garanţie, în sensul că anulează avantajele pe care infractorii le procură prin încălcarea ei. Se restabileşte astfel echilibrul rupt prin fapta ilicită şi stimulează pe bunul cetăţean să persevereze în respectarea legii. Pentru a se produce acest efect, nu este necesar doar să existe orice sancţiune, ci trebuie ca aceasta să corespundă şi să se adecveze aşteptărilor grupului social. O sancţiune prost individualizată la nivel legal va fi contrazisă permanent de aşteptările sociale, unul din indicatorii anomaliei fiind tocmai rebeliunea jurisprudenţei împotriva codului. Pe de altă parte, sancţiunea, prin definirea condiţiilor în care poate fi aplicată, asigură o protecţie a individului împotriva tendinţelor abuzive manifestate de mecanismul statal represiv.

Ideea de proporţionalizare nu reprezintă decît supravieţuirea mascată, în plină dominaţie a principiului de apărare socială, a principiului retributiv. Ce este în esenţa sa retribuţionismul decît stabilirea unei relaţii comparabile între delict şi pedeapsă, după principiul poena est aestimatio delict? Ceea ce reproşează retribuţioniştii utilitariştilor este că instrumentalizează persoana, în sensul că o folosesc în scopuri preventive, mergînd pînă la pedepsirea inocentului, dacă necesităţile de apărare socială o cer. Omul ar deveni instrumentul de reeducare al celorlalţi indivizi, adică un instrument folosit în scopuri de politică penală; el nu ar mai fi pedepsit pentru ceea ce merită, ci pentru a-i intimida pe ceilalţi. De aceea, pedeapsa nu poate fi nelimitată în interesul apărării sociale, ci trebuie subordonată dreptului, întrucît scopul nu scuză orice mijloace. O pedeapsă justă, este deci o pedeapsă proporţionată, al cărei cuantum trebuie să fie stabilit în funcţie de gravitatea delictului şi de vinovăţia autorului. Sub acest aspect, nu există un contrast ireductibil între apărarea socială şi retribuţie, deoarece pedeapsa văzută ca justă răsplată este cel mai bun mijloc de apărare al societăţii.18 A proceda altfel înseamnă a ajunge la rezultate greu conciliabile. Astfel, hoţul recidivist care a sustras bunuri de valoare redusă, va trebui condamnat blînd (amendă), dacă se are în vedere fapta comisă şi rezultatul produs, dar va trebui sancţionat sever, cu privare efectivă de libertate, dacă se are în vedere persistenţa sa infracţională şi va trebui supus unei pedepse suspendate sub supraveghere dacă se constată că recidiva se datorează mediului social nociv în care a trăit.

Bineînţeles că, este imposibil de stabilit în toate cazurile sancţiuni proporţionale conform tipului şi cuantumului (mărimii). De exemplu, niciodată nu pot fi în concordanţă sancţiunile pentru neprezentarea la timp de către aeroporturi a containerelor expeditorului cu sancţiunile care le va achita expeditorul, în calitate de furnizor, pentru încălcarea termenului de livrare a producţiei în urma neprezentării mărfii.

Cu toate acestea, principiul menţionat, într-o măsură sau alta, asigură corespunderea dintre drepturi şi obligaţii, dintre muncă şi remunerare, dintre fapta ilicită şi sancţiune, meritele persoanei şi recunoaşterea lor în societate.

Căci, anume prin intermediul proporţionalităţii, se atinge corespunderea optimală dintre comportamentul posibil şi cel necesar şi aprecierea rezultatelor lui.

Importanţa acestei norme este evidentă, însă trebuie de urmărit permanent ca limitarea (restricţionarea) sancţiunilor să se refere doar la cazurile cînd este într-adevăr condiţionată de necesitate. De aceea, la determinarea mărimii sancţiunii trebuie de ţinut cont de condiţiile în care a apărut raportul de drept şi a fost încălcată norma juridică, factorii care au influienţat negativ asupra dezvoltării raporturilor juridice, condiţiile subiective etc.

Încălcarea cerinţelor menţionate conduce la faptul, că făptuitorul acceptă sancţiunea aplicată ca fiind nedreaptă şi, prin urmare, sancţiunea nu-şi poate îndeplini totalmente funcţia sa. Astfel, persoanele care consideră dreaptă sancţiunea sau încurajarea aplicată faţă de ei în majoritate o recunosc şi ca eficientă.

Totodată respectarea acestui principiu presupune, în primul rînd, temeiuri egale de stabilire şi aplicare a sancţiunilor. Şi, în al doilea rînd, tipul şi mărimea egale a sancţiunilor pentru încălcarea obligaţiilor similare.

La principiile generale de aplicare a sancţiunii se mai poate de adăugat şi principiul neretroactivităţii legii. Articolul 23 din Constituţia RM stipulează că, „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.“

Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat şi în Codul Civil, art. 6, în sensul căruia: „Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.“19 Esenţa acestui principiu constă în faptul, că organele abilitate trebuie să ţină cont de libertăţile fundamentale ale omului, atît la etapa de elaborare a normelor, cît şi la etapa executării lor.

Abaterile de la acest principiu pot fi acceptate numai în condiţiile expres prevăzute de Constituţie şi de alte legi (cum ar fi de exeplu aplicarea legii penale mai favorabile). Referitor la această problemă, autorul N.S. Taganţev menţionează că ,,Dreptul statului de a constrînge/pedepsi izvorăşte din legea în vigoare la momentului comiterii actului ilicit, dar exercitarea acestui drept ţine de viitor, şi în consecinţă, poate fi realizat în timpul dominaţiei noii legi…20 Autorul menţionat are în vedere faptul că, efect retroactiv are doar acea lege, care îmbunătăţeşte situaţia individului culpabil în trecut de comiterea unei fapte social — periculoase. Principiul neretroactivităţii legii interzice ca legea să producă efecte — drepturi şi obligaţii — pentru faptele consumate înaintea intrării în vigoare a legii noi.

În continuare ne vom referi la principiile de bază de aplicare a sancţiunilor. Vom începe cercetarea acestor principii cu, principiul inevitabilităţii care constă în faptul că sancţiunea care se aplică, în privinţa făptuitorului, are influienţă de prevenire nu prin severitatea, ci prin inevitabilitatea survenirii.

Astfel, I. Samoshenko şi M. Farukshin menţionează că, „inevitabilitatea… nu constă în faptul că pentru fiecare încălcare numaidecît urmează aplicarea anume a sancţiunii juridice, excepţie fac sancţiunile de restabilire a ordinii de drept, ci constă în faptul că nici o încălcare nu poate rămîne neobservată sau nedescoperită, că fiecare încălcare trebuie să fie făcută publică, să nimerească în vizorul statului şi societăţii, să fie supusă condamnării…“21. Aici, putem formula o concluzie, că răspunderea juridică şi aplicarea unei sancţiuni este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei fapte ilicite.

Principiul individualizării sau personificării, ca principiu de bază de aplicare a sancţiunii juridice, se bazează pe faptul că aplicarea pedepselor similare faţă de diferite persoane care au comis aceleaşi infracţiuni ar fi nedreaptă, ca şi aplicarea pedepsei similare faţă de persoanele care se caracterizează în acelaşi fel, dar au comis infracţiuni diferite conform gradului şi caracterului de pericol.

Regula analogică, în opinia noastră, trebuie să se răsfrîngă şi asupra încurajării. Totodată şi măsura de încurajare sau pedeapsă poate avea influienţă diferită asupra diferitor oameni. La o persoană poate consolida comportamentul antisocial, iar asupra alteia poate avea o influienţă educativă puternică etc

Cu toate acestea, pe lîngă limitele sancţiunii, legislatorul stabileşte şi partea iniţială (de reper), în temeiul căreia instanţa de judecată individualizează răspunderea, ţinînd cont de circumstanţele concrete ale infracţiunii comise şi personalitatea celui vinovat. Aici putem menţiona că mai întîi de toate, sancţiunea trebuie să fie adaptabilă, deci să permită adaptarea ei concretă la gradul de pericol al faptei şi al făptuitorului. Această adaptare este rezultatul unui proces complex, căci ea cuprinde o serie de activităţi desfăşurate de diferite organe după criterii şi reguli determinate, conform faptei săvîrşite şi persoanei care a săvîrşit-o, la care uneori se adaugă o serie de factori externi, dată fiind dimensiunea spaţială şi temporală a fenomenului juridic.22 În aşa fel, stabilind sancţiunile alternative sau sancţiunile relativ — determinate cu un decalaj destul de mare dintre limitele ei superioară şi inferioară, legislatorul oferă instanţei de judecată posibilitatea reală de a individualiza pedeapsa în fiecare caz concret, adică la pronunţarea sentinţei instanţa este capabilă să ţină cont de toate particularităţile circumstanţelor de comitere a infracţiunii şi ale personalităţii persoanei vinovate, şi astfel să asigure echitabilitatea pedepsei stabilite.

Tot la principiile de bază putem adăuga şi principiul interdicţiei dublei sancţionări. În baza acestui principiu, se interzice de a sancţiona a doua oară aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, deoarece cel ce a comis fapta ilegală de acum a suportat sancţiunea pentru fapta săvîrşită. Nu am putut trece cu vederea acest principiu în primul rînd, pentru că el este stabilit a reprezenta un drept fundamental al omului în instrumente ca Pactul internaţional ONU asupra drepturilor civile şi politice din 1966 care, în art. 14 alin. (7) prevede că „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări.“23 În mod asemănător, în art. 4 din Protocolul al 7-lea la Convenţia Europeană a drepturilor omului prevede sub denumirea „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori“ că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.24

Principiul răspunderii pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie, ca principiu suplimentar de aplicare a sancţiunii juridice, înseamnă că persoana poate fi supusă răspunderii numai pentru acele acţiuni (inacţiuni) social-periculoase şi consecinţe social-periculoase survenite, în privinţa cărora este stabilită vinovăţia sa.

Totodată, acest principiu presupune doar răspunderea personală, cu alte cuvinte, la răspundere poate fi trasă numai acea pesoană care a comis fapta ilegală în calitate de executant sau a fost organizatorul ei, complicele ori instigatorul, răspunderea nu poate fi trecută asupra altor persoane (de pildă, părinţi, tutori), cu excepţiile prevăzute expres lege (cum ar fi răspunderea părinţilor pentru copii lor minori, în cadrul răspunderii civile delictuale).

Postulatul dreptului Romei Antice spune: ,,Nu există crimă şi nici pedeapsă fără vină“ (Nullum crimen, nulla poena sine culpa). Fără vinovăţie nu există infracţiune şi persoana nu poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei, indiferent de consecinţele social-periculoase survenite ca urmare a acţiunilor (inacţiunilor) sale. Oricare abatere de la acest principiu poate avea ca urmare încălcarea legalităţii, poate condiţiona soluţionarea nedreaptă a problemei despre tipul şi volumul răspunderii. ,,Doctrina despre vinovăţie şi gradul ei mai mare sau mai mic este un fel de barometru al dreptului penal “ — a menţionat G. Felidshtein, subliniind rolul acestui institut al dreptului.25 Subliniind importanţa şi complexitatea teoretică a stabilirii vinovăţiei persoanei care a comis fapta social-periculoasă, trebuie de menţionat că stabilirea greşită a formelor şi tipurilor vinovăţiei conduce la un număr mare de erori judiciare.

În dicţionarele enciclopedice, etimologice, ale limbii romîne contemporane termenul ,,vinovăţie“ este înţeles şi ca faptă, şi ca infracţiune, ca şi cauză a lor, precum şi răspunderea pentru ele etc.26 În special, în Codul penal al RM definiţia vinovăţiei lipseşte.

În legislaţia procesual-penală termenul ,,vinovăţie“ înseamnă prezenţa componenţei infracţiunii în fapta persoanei. Pe această concepţie a vinovăţiei este bazat şi principiul prezumţiei nevinovăţiei. Art. 21 din Constituţie spune că, „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale“.

În timpul de faţă în literatura juridică există mai multe concepte ale vinovăţiei, dintre care putem specifica două principale: teoria de evaluare a vinovăţiei (normativă, etică); teoria psihologică a vinovăţiei.

În conformitate cu teoria de evaluare vinovăţia persoanei pentru fapta comisă se reduce la caracteristica de evaluare (socială, morală, politică) dată de instanţa de judecată, formulată în imputare. Astfel, în teoria de evaluare vinovăţie se declară numită ba comportamentul reproşabil, ba evaluarea negativă a comportamentului, ba cumulul de particularităţi obiective ce caracterizează fapta şi persoana care a comis-o, care merită acuzare juridică din partea instanţei.27 Neajunsul abordării de evaluare este posibilitatea extinderii nelimitate a abuzului judiciar, încălcărilor multiple ale legalităţii, care ar putea conduce la acuzarea persoanelor nevinovate şi eliberarea de răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni.

În ştiinţele juridice din ţara nostră este răspîndită teoria psihologică a vinovăţiei. În conformitate cu această concepţie vinovăţia este atitudinea psihologică a persoanei în formă de intenţie şi imprudenţă faţă de fapta social-periculoasă comisă, prevăzută de legea penală, şi faţă de consecinţele ei social-periculoase. În acest sens, vinovăţia se examinează ca categorie psihologică liberă de influienţa aprecierilor politice, sociale şi morale, care au tendinţă spre acuzarea obiectivă. Asemenea aprecieri sunt posibile numai în privinţa faptei în întregime.

În conformitate cu teoria psihologică a vinovăţiei, fiecare acţiune (inacţiune) social-periculoasă şi ilegală care este imputată persoanei se consideră volitivă şi conştientă. Vinovăţia nu este pur şi simplu atitudinea psihică sub formă de conştientizare a faptului şi valorii lui sau previziune. Vinovăţia este atitudinea exprimată în comiterea faptului conştientizat. Cu atît mai mult că, conştiinţa şi voinţa nu există de sine stătător şi pot fi examinate numai în unitatea procesului psihologic interior al vieţii omului. De aceea, delimitarea lor este o condiţie necesară pentru clarificarea conţinutului şi valorii vinovăţiei.

În psihologie voinţa este înţeleasă ca ,,procesul psihic de reglementare conştientă a actului de conduită îndreptat spre atingerea rezultatului prevăzut de subiect ca necesitate şi posibilitate“.28

Reglementarea volitivă a comportamentului este direcţionarea conştientă a eforturilor mintale şi fizice asupra atingerii scopului sau abţinerea de la activitate. Datorită eforturilor volitive omul ţine sub control comportamentul său, conduce acţiunile sale, îşi supune comportamentul cerinţelor legale. În aşa fel, vinovăţia este determinată de activitatea conştiinţei omului şi voinţei lui.

În dreptul penal forma de vinovăţie este înţeleasă ca ceea ce exprimă legătura interioară şi modul de organizare a interacţiunii conştiinţei şi voinţei între ele, cît şi cu condiţiile externe.29

Totodată diferite corelaţii dintre conştiinţă şi voinţă la comiterea infracţiunii stau la baza împărţirii vinovăţiei în forme, iar în limitele unei şi aceeaşi forme de vinovăţie — în tipuri. Astfel, în conformitate cu art. 17, 18 ale Codului penal al RM, poate fi recunoscută vinovată de comiterea infracţiunii numai persoana care a comis fapta social-periculoasă şi ilegal-penală cu intenţie sau imprudenţă. Valoarea juridică penală a formelor de vinovăţie este diversă.

În primul rînd, forma vinovăţiei este limita care face deosebire dintre comportamentul ilegal şi cel legal. În al doilea rînd, forma vinovăţiei determină calificarea infracţiunilor, răspunderea pentru care este diferenţiată în lege în funcţie de acest criteriu (omorul, cauzarea prejudiciului grav sau mai puţin grav etc. În al treilea rînd, aplicarea unor institute de drept penal (pregătirea, atentatul, complicitatea, recidiva) ţin numai de forma intenţionată a vinovăţiei. În al patrulea rînd, tipul intenţiei sau tipul imprudenţei, fără a influenţa asupra calificării, poate servi criteriu important de individualizare a răspunderii penale şi pedepsei. În al cincilea rînd, de formele vinovăţiei în mare parte depinde aplicarea instituţiei de eliberare a condamnaţilor de răspundere penală. În special, instituţia eliberării condiţionate înainte de termen are legătură strînsă cu categoriile infracţiunilor aflate în dependenţă de formele vinovăţiei.

În final, anume înţelegerea psihologică a vinovăţiei, restricţionată prin formele determinate legislativ ale intenţiei şi imprudenţei, reprezintă un obstacol serios pentru imputarea obiectivă, în legătură cu ce oricare complicitate reală dar nevinovată la faptă, cît de grave urmări nu ar fi cauzat ea, nu poate fi examinată ca comitere a infracţiunii şi servi temei pentru atragere la răspunderea penală.

De aceea, faptele oamenilor nu pot fi considerate reacţie mecanică la mediul înconjurător. Situaţia concretă naşte actul volitiv doar reflectîndu-se prin interesele, concepţiile, obiceiurile, particularităţile psihicului şi alte lature individuale ale personalităţii.

Principiul reglementării procesuale ca unul din principiile suplimentare de aplicare a sancţiunii juridice este bazat pe necesitatea consolidării legislative a anumitor etape de realizare a sancţiunilor. Asemenea reglementare o realizează normele de drept procesual care în prezenţa anumitor fapte dau naştere raporturilor juridice procesuale.

Foarte important este rolul măsurilor de constrîngere procesuală pentru stabilirea, dezvoltarea şi realizarea răspunderii juridice din momentul apariţiei şi pînă la încetarea finală. Totodată reglementarea acestui proces asigură nu doar obiectivul indicat, deşi el este principal, procedura de cercetare şi soluţionare a cauzelor contravenţionale stabilită de legislaţie permite de a reacţiona operativ la oricare fapt de încălcare a ordinii de drept.

Desigur că, forma procesuală destul de voluminoasă, complicată de examinare, iar în principal, de cercetare a unor încălcări evidente ale dreptului penal şi administrativ, care nu prezintă pericol social sporit poate avea şi un rol negativ. Deşi complexitatea prea mare a formei procesuale este un neajuns, dar totuşi mai mic decît lipsa totală a ei.

De asemenea, trebuie de ţinut minte că această formă nu lucrează de sine stătător. Angajaţii organelor de jurisdicţie ale statului sunt persoanele care execută toate acţiunile de procedură şi, prin urmare, realizează normele procesuale.

Însă, cultura generală şi juridică insuficientă, lipsa organizării ştiinţifice a muncii, repartizarea concretă a funcţiilor, suprasarcinile, dotarea insuficientă cu mijloace tehnice şi alţi factori pot conduce la faptul că mecanismul procesual-juridic nu funcţionează sau acţionează foarte lent şi, prin urmare, forma procesuală se umple cu conţinut prea încet.

Am inclus acest principiu la cele suplimentare pentru că se prezintă posibil de menţionat că sancţiunile unor ramuri ale dreptului nu sunt reglementate procesual, de pildă în dreptul muncii sau în dreptul familiei.

În concluzie, putem menţiona că aplicarea sancţiunii, ca formă specifică de realizare a dreptului, ocupă un loc esenţial în mecanismul de reglementare juridică a raporturilor sociale, are o importanţă mare pentru consolidarea legalităţii şi ordinii de drept în stat. Pentru aceasta, principiile de aplicare a sancţiunilor ar oferi o caracteristică generalizată şi, în aşa fel, ar contribui la cunoaşterea esenţei şi conţinutului reglementării juridice a unor sau altor domenii din viaţa socială şi activitatea de stat, ar uşurea cunoaşterea valorii sociale a dreptului. În majoritatea studiilor consacrate principiilor de aplicare a sancţiunilor, această problemă este cercetată, în principal, la nivel de ramură de drept. De aici, putem face concluzia că problema cu privire la sistemul principiilor de aplicare a sancţiunilor este dezvoltată insuficient. Despre acest lucru mărturiseşte şi lipsa cercetărilor fundamentale, şi diversitatea clasificărilor principiilor care au fost propuse în compartimentele monografiilor de ramură şi literatura didactică dedicate lor.