Medierea — modalitate facilă de stingere a conflictelor dintre state în epoca contemporană. Medierea în accepţiunea interstatală internaţională

Alexei BARBĂNEAGRĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Vasilica–Leontina TUDOR, doctorandă ULIM

This communication highlights the mediation as a means quickly, easily and effectively to turn off the disputes between states, in generally, not only between persons, in particular manner by reference to historical data or concrete cases, with especially reference to the Republic of Moldova. Keywords: state, conflict, dispute, mediation, contemporary, inequity, international.

Comunicarea evidenţiază medierea ca fiind un mijloc rapid, facil şi eficient de stingere a diferendelor dintre state, în general, nu numai dintre persoane, în mod special, prin trimitere la date istorice sau cazuri concrete, cu referire specială la Republica Moldova. Cuvinte cheie: stat, conflict, diferend, mediere, contemporan, inechitate, internaţional.

Cunoscută încă din vremuri îndepărtate, medierea, care este o modalitate de stingere a conflictelor, s-a uzitat şi şi-a dovedit utiliatea şi în cadrul aplanării conflictelor dintre state.

Dimensiunea problemelor pe care trebuie să le rezolve medierea în relaţiile internaţionale, este deosebit de complexă, de variată, fiind legată şi angrenată de factori istorici, politici, religioşi, economici, culturali etc.

Istoria lumii a cunoscut schimbări deosebite de-a lungul timpului, cunoscându-se conflicte care au escaladat în războaie, în atrocităţi, rezultând inechităţi imense şi modificări geopolitice, tocmai datorită faptului că părţile aflate în conflict nu au avut înţelepciunea şi răbdarea de a trata cu interes şi prin mijloace diplomatice negocierile dintre ele, sau nealegerea unui mediator imparţial, care să vadă posibilitatea adoptării unor soluţii care să identifice bine suprem pentru ambele părţi, precum şi a adoptării unor concesii asupra neînţelegerilor, care să fie benefice părţilor implicate în conflict. Modalitatea de combatere a insecurităţii interstatale o constituie negocierile, tratatele şi medierea.

Politica de bună vecinătate interstatală trebuie să urmărească, să dezvolte şi să asigure crearea unui cadru puternic pentru relațiile cu partenerii economici şi politici aflaţi în arealul statului, parte din conflict.

În ceea ce priveşte începuturile medierii semnalate în Anglia, găsim în scrierile lui Thomas Paine precizarea că „În 14 septembrie 1778, instanța britanică, prin intermediul secretarului lor, lord Weymouth, a făcut cerere adresată marchizului d’Almadovar, ambasadorul Spaniei la Londra, pentru „a cere medierea instanței din Spania, în scopul de a negocia o pace cu Franța, lăsând America în afara invitaţiei. Spania a oferit cu ușurință medierea ei, de asemenea, propunând orașul Madrid ca loc al conferinței de mediere, dar în plus, a propus ca Statele Unite ale Americii să fie invitate la tratat și considerate ca fiind independente în perioada în care afacerea se negocia. Însă acest lucru nu a fost şi punctul de vedere al Angliei. Ea a vrut să convingă Franța să iasă din război, astfel ca Anglia şi-ar fi putut îndrepta neîntrerupt atacurile cu toată forța și furia ei asupra Americii; și fiind dezamăgiți în acest plan cu privire la determinarea Franței, precum și de comportamentul deschis și generos din partea Spaniei, Anglia a refuzat medierea pe care tot ea a solicitat-o“.1

În ceea ce priveşte medierea la nivel contemporan, se manifestă din ce în ce mai mult necesitatea adoptării acestui instrument pentru stingerea conflictelor, atât la nivel intern, cât şi la cel internaţional, prin responsabilizarea factorilor interni şi externi. Existenţa Raportului Grupului la Nivel Înalt privind amenințările „Provocări și Schimbare“, prezentat de O.N.U. în 2004, este cunoscut sub denumirea „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună“. Scopul acestui raport este de a sugera modul în care națiunile pot lucra împreună pentru a satisface această provocare formidabilă a acestui secol în care diferitele societăți care alcătuiesc familia umană sunt astăzi interconectate mai mult ca niciodată şi care se confruntă cu amenințări de diferite categorii în diverse domenii, atât pe plan intern, cât şi extern, astfel că nici o națiune nu poate spera la a fi maestru în rezolvarea lor acționând doar în mod individual, precum și oportunitățile care pot fi mult mai multe, sperând să fie exploatate în cazul în care toate națiunile lucrează împreună. Raportul conţine un capitol în care se ridică problema rezolvării conflictelor prin diplomaţie şi prin mediere. În partea a II-a, denumită „securitatea colectivă și provocarea prevenirii“, cap. IV, în cadrul punctelor 100-103 se face referire la diplomația preventivă și la mediere,

Astfel că, ţinând cont că scopul principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite de prevenire a amenințărilor, atunci când ele apar,organizaţiile guvernamentale sau non-guvernamentale trebuie să fie bine pregătite să le răspundă într-un mod eficient şi pacifist, elaborându-se două instrumente de lucru, respectiv sancțiunile și medierea, Raportul recomandă modalități de a consolida ambele instrumente, îndemnând guvernele să le adopte. Astfel, printre instrumentele propuse de către O.N.U., se găsesc diplomaţia preventivă şi medierea, atât la nivel interstatal, cât şi la nivelul intern al statului, solicitând o interacţiune mai mare cu mediatorii naționali, organizațiile regionale și cu organizațiile non-guvernamentale implicate în soluționarea conflictelor, precum şi o consultare mai mare și o implicare în procesele de pace de importante şi a vocilor din societatea civilă, în special cele ale femeilor, care sunt de multe ori neglijate în timpul negocierilor.2

În cadrul Raportului s-a constatat faptul că instituțiile de securitate colectivă sunt rareori eficiente în mod izolat. Instituțiile multilaterale funcționează în mod normal, alături de cele naționale, regionale și, uneori, cele civile, cu actorii societății de securitate, și sunt cele mai eficiente atunci când aceste eforturi sunt aliniate la obiectivele comune. Acest lucru este la fel de adevărat în ceea ce priveşte medierea, deoarece este un instrument de reconstrucție post-conflict, în strategiile de reducere sau de limitarea a sărăciei, precum și măsurile de neproliferare.

În cadrul managementului conflictului, este necesar să se facă eforturi de calitate în acest domeniu, în special prin numirea trimişilor calificaţi, cu experienţă, reprezentanţi speciali, mediatori care pot aduce o contribuţie importantă la prevenirea conflictelor, dar şi la soluţionarea conflictelor.

Pentru realizarea acestui deziderat, este necesar să se faciliteze instituirea unui mecanism de formare şi de informare a noilor sau potenţialilor reprezentanţi speciali, precum şi ai altor mediatori ai Naţiunilor Unite, urmând ca la efectuarea numirilor în vederea soluţionării conflictului, Secretarul General al O.N.U. să se axeze pe competenţă, mai presus de toate celelalte criterii, precum şi de a aplica mai mult expertiza internă sau externă.

Ceea ce este deosebit de interesant este faptul că se are în vedere o bună pregătire în ceea ce priveşte competența cu privire la aspectele tematice care se repetă în negocierile de pace, cum ar fi succesiunea etapei de implementare, proiectarea aranjamentelor de monitorizare, succesiunea aranjamentelor tranzitorii și proiectarea mecanismelor naționale de reconciliere. De asemenea, se subliniază necesitatea unei interacțiuni mai mare cu mediatorii naționali, cu organizațiile regionale și cu organizațiile neguvernamentale implicate în soluționarea conflictelor.

Totodată, s-a constatat că mediatorii și negociatorii au nevoie de un sprijin adecvat. Deși cererea de mediere a Organizației Națiunilor Unite a crescut foarte mult în ultimii 10 de ani, resursele alocate acestei funcții au rămas minime. Departamentul pentru afaceri politice ar trebui să acorde resurse suplimentare și a oferi un sprijin mai consistent și profesional de mediere.

În urma cercetărilor sale, Katie Paul afirmă că în momentul prezent, datorită multiplicării pârghiilor şi efectelor economice, „Obiectivul principal al unui război nu mai este legat de un teritoriu anume, de când imperiile financiare au înlocuit proprietatea“.3

În cadrul acordurilor negociate, un exemplu semnificativ îl reprezintă El Salvador. „Războaiele încheiate prin negocieri implică o a treia parte care îi reuneşte pe beligeranţi la masa tratativelor. În El Salvador, după un conflict de zece ani, cea de-a treia parte a fost formată din: O.N.U., S.U.A., statele vecine şi unii politicieni de centru. Părţile rebele de stânga şi forţele guvernamentale — s-au reunit la Geneva, după ce S.U.A. şi-a retras sprijinul pentru forţele guvernamentale, odată cu încheierea războiului rece. În 1992, după ce părţile au semnat trei acorduri de pace, pe care le-au respectat, conflictul armat a luat practic sfârşit. Reprezentanţii O.N.U. au continuat însă prin a monitoriza şi alegerile libere care au urmat“.4

Trebuie avut în vedere faptul că orice litigiu internaţional ar trebui să aibă la bază spiritul tratativelor şi al convenţiilor, având convingerea că nu există chestiuni internaționale litigioase care să nu poată fi rezolvate pe calea înțelegerii și a concesiilor reciproce, fapt ce trebuie să fie prioritar.

Un exemplu de conflict în derulare la acest moment este cel dintre Turcia şi S.U.A. privind extrădarea clerului Fethullah Gülen, personaj considerat de către statul turc că ar sta la baza puciului din iunie 2016, dar în privinţa căruia încă nu a avansat dovezi din care să se constate că respectivul personaj ar fi implicat în realizarea acestuia, dovezi pe care S.U.A. le cere şi pe care statul turc încă nu le-a prezentat, rămânând să vedem cu toţii cum se va desfăşura şi se va stinge acest conflict de dată, atât de recentă, cazul respectiv fiind urmărit de toată lumea. Ameninţările cu represiuni, de orice fel, nu sunt o soluţie benefică pentru nici un stat, indiferent cât de puternic ar fi, pentru că în primul rând este mult mai constructiv să se rezolve conflictul la masa tratativelor.

Principiul după care se ghidează dreptul tradiţional privitor la extrădare este acela că nu există o obligaţie de extrădare fără existenţa unui tratat, fiind un principiu de bază în dreptul internațional, fapt care decurge suveranitatea oricărui stat. Chiar dacă există un tratat între cele două părţi ale conflictului, trebuie analizaţi termenii tratatului şi să se ţină seama şi de drepturile omului. Numai atunci, când se constată vinovăţia persoanei respective, se poate extrăda persoana cerută, însă acest fapt nu trebuie să se bazeze doar pe supoziţii, fiind necesare dovezi clare.

Potrivit lui V. Creţu, actul de extrădare este un atribut al suveranităţii, în principiu statele fiind îndreptăţite să aprecieze dacă un asemenea act se impune ca necesar ori să-l refuze în caz contrar. De asemenea, nici dreptul internaţional comun nu prevede o obligaţie de extrădare în lipsa unui tratat comun dintre cele două părţi. Acestea prevăd numai modul în care statul căruia i se solicită extrădarea trebuie să reacţioneze la această solicitare. După exerciţiul interstatal, statul căruia i se adresează solicitarea încearcă să explice refuzul sau respingerea solicitării.

Extrădarea se face în baza unor norme precise prevăzute de convenţiile internaţionale bilaterale sau, în cazul unor crime internaţionale, în baza convenţiilor multilaterale prin care sunt incriminate asemenea fapte, iar în lipsa acestora în temeiul legii interne a statului solicitat.5

De asemenea, extrădarea se hotărăşte potrivit unor proceduri stricte, care include implicarea ministerului de justiţie şi a organelor judiciare ale statului, precum şi organele poliţieneşti şi misiunile diplomatice, hotărârea de extrădare fiind luată de către instanţele de judecată.6

În majoritatea statelor, procedura tradiţională de extrădare este caracterizată prin două componente — hotărârea judecătorească şi decizia administrativă (politică). Procedura judiciară începe, de regulă, cu arestarea persoanei a cărei extrădare a fost solicitată şi continuă cu audierea acesteia de către judecător. La prima audiere se poate lua imediat decizia punerii în libertate dacă se constată ca există această posibilitate, după care se decide în ceea ce privește legitimitatea extrădării pe baza cererii de extrădare; hotărârea instanței putând fi atacată. Daca extrădarea este considerată legitimă şi din partea unei instanţe de nivel superior, documentele sunt puse la dispoziţia Ministerului Justiţiei care urmează sa decidă definitiv asupra aprobării sau respingerii extrădării. Decizia administrativă a Ministerului Justiţiei poate fi luată ţinându-se cont de considerente de politică de stat (ordinea publică).7

Conform opiniei lui N. Titulescu, raporturile dintre state sunt raporturi de coordonare, şi nu de subordonare.8

Acordul de voinţă al statelor suverane care alcătuiesc societatea internaţională, reprezintă fundamentul juridic al dreptului internaţional.

Situaţia Turciei şi a S.U.A. se poate rezolva prin discuţii, prin tratative, ştiind că „tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-diplomatică, a problemelor litigioase“.9

De asemenea, în cadrul relaţiilor internaţionale este recomandat să se folosească medierea. Acest caz, necesită o mediere foarte bine documentată, şi realizată de către un al treilea stat imparţial, care să poată determina părţile din conflict să găsească o rezolvare care să păstreze pacea, dar care să respecte drepturile omului, precum şi suzeranitatea celor două state. Conform lui B. Constant, libertatea individului şi suveranitatea poporului este un raport între o valoare politică şi un principiu de legitimare a puterii,10 ceea ce l-a determinat pe Jean-Jacques Rousseau să declare că suveranitatea nu poate fi nici înstrăinată, nici delegată, nici reprezentată.11

Medierea, este definită „acţiunea unui stat, a unei organizaţii internaţionale sau a unei persoane oficiale, care se bucură de reputaţie şi de prestigiul imparţialităţii, de a participa în mod direct la tratativele dintre părţi şi de a le conduce spre un acord pe baza soluţiilor pe care le propune acestora. Acţiunea de mediere poate fi pornită la cererea părţilor aflate în diferend, fie ca urmare a acceptării unei oferte din partea unui terţ“.12

Competenţele Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale. În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate: să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul din mijloacele menţionate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor“); să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine; să recomande părţilor la diferend, procedura sau metoda de soluţionare, ținând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete.

În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii calificate drept ameninţare împotriva păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la utilizarea forţei armate.

Medierea a fost legiferată în Republica Moldova, cunoscând, aproape ca şi la celelalte ţări, incipienta paşilor de soluţionare a conflictelor interne prin mediere.

Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 134 din 14.06.2007 cu privire la mediere,13 şi cuprindea 7 capitole şi 39 de articole. Articolul 35 al acestei legi arăta că medierea era garantată de stat, în cuprinsul ei făcându-se precizarea că „în cazul medierii în cauzele penale în care împăcarea părţilor are drept rezultat înlăturarea răspunderii penale, părţile au dreptul de a beneficia de serviciile unui mediator plătit de stat, în condiţiile stabilite de Guvern.“

Legea nr. 137 din 03.07.2015 cu privire la mediere,14 care înlocuieşte Legea nr. 134 din 14.06.2007, cuprinde 7 capitole şi 42 de articole. În articolul 40, se face precizarea că medierea este garantată de stat astfel că, pentru una dintre părţi sau pentru ambele părţi din conflict, având dreptul de a beneficia de serviciile garantate de stat ale unui mediator în modul prevăzut de lege. Conform noii reglementări, medierea nu este garantată de stat doar în cauzele penale.

Odată cu împlinirea a 25 de ani de independenţă a Moldovei, este momentul să ne reamintim că la 27 august 1991, Republica Moldova cunoaşte reîntoarcerea la libertate, declarându-şi independenţa faţă de Uniunea Sovietică şi redevenind un stat suveran, independent şi democratic, fapt care permis stabilirea relațiilor diplomatice cu alte țări, precum și a legăturilor de colaborare cu cele mai importante organisme internaționale. Parlamentul Republicii Moldova a decretat legea prin care se aprobă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova,15 având în vedere trecutul milenar al poporului moldovenesc şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale, şi considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei.

Istoria ţine de memorie.16 Astfel, Republica Moldova şi-a plâns persecuţiile, durerile şi rănile provocate de istorie, dar are puterea să îşi construiască în continuare un destin frumos care să o facă respectată de către toate naţiunile.

În lucrarea sa, „Din istoria diplomaţiei moldoveneşti (1432—1457), N. Grigoraş arată cât de multe suferinţe a trebuit să îndure şi cât de multe lupte a trebuit să dea populaţia Moldovei, numai pentru a salva independenţa statului,17 făcând o prezentare istorică foarte documentată cu privire la istoria Moldovei din perioada lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor acestuia. Lucrarea este foarte interesantă şi prezintă o istorie prea puţin cunoscută din cărţile actuale de istorie.

Timpul s-a cernut, iar istoria Moldovei s-a scris în continuarea sa, astfel că în perioada ocupaţiei ruseşti, un număr de 2.000.000 de refugiaţi şi deportaţi moldoveni şi-au urmat drumul spre libertate, lăsându-şi dorul în ţară şi luând libertatea în suflet şi dorul în inimă, dar făcându-se recunoscuţi cu demnitate în locul în care s-au refugiat, căci basarabeanul odată plecat nu-şi uită rădăcinile. „Dorul îi ţine de saţ. Şi de sete. Şi de mirare. Şi de hartă geografică“.18

Republica Moldova devine membru al OSCE la 30 ianuarie 1992. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 57 de țări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice „de la Vancouver la Vladivostok“.

Republica Moldova devine membru al ONU. Acest eveniment important are loc în 1992, la 2 martie, zi care coincide cu declanșarea conflictului armat de pe Nistru. Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al doilea Război Mondial, are astăzi 194 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii săi fondatori, a Cărții Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială“, „respectarea drepturilor omului“, „cooperarea internațională“ și „respectarea dreptului internațional“. Sediul central al organizației este la New York.În 1994, la 16 martie, are loc antrenarea Republicii Moldova în Programul Blocului Nord-Atlantic (NATO) „Parteneriatul pentru pace“. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa și America de Nord. Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.

Republica Moldova, o ţară pe cât de frumoasă, pe atât de uimitoare prin rezistenţa cu care a reuşit să îşi ceară şi apoi, în timp, să îşi recreară libertatea şi recunoaşterea internaţională pe care le merită, care de atâtea ori de-a lungul timpului istoric a fost deposedată de demnitatea suveranităţii ei, poartă cu mândrie, demnitate şi curaj un trecut foarte tumultuos, care îi dă dreptul să ceară restului lumii să fie respectată.

Concluzii

Atenţia acordată stingerii conflictelor interstatale cere un grad ridicat de sensibilizare la problemele populaţiilor statelor între care apare un conflict. Pentru aceasta, este nevoie să fie utilizate totalitatea instrumentelor de realizare a concilierii dintre state, având în vedere interesul suprem al umanităţii, medierea făcând parte din aceste instrumente, care urmăresc obţinerea unor rezultate de natură să aducă pacea şi liniştea între state, pentru că neînţelegerile constituie motivul pentru care barometrul afacerilor economice din, şi dintre cele două ţări, poate fi foarte sensibilizat.