Unele considerente privind reţinerea bănuitului în procesul penal

Vitalie RUSU, doctor în drept, conferenţiar universitar
Mihail SORBALA, doctorand, ULIM

The detention of the person suspected of committing a crime in a criminal proceeding, is a measure accepted by all statutes of criminal proceedings. To deprive someone of freedom, as a result of suspicion grounds before being judged, found guilty and convicted, isn’t against the constitutional principle of individual freedom. Justice can’t stay without acting against defiance thrown by the suspected of committing a crime, or by its tries to compromise the finding of the truth and the incidence of the criminal laws or against the unceasing and imminent danger presented by the suspected of committing a crime, accused by its personality, or by its threats or its new crimes, but justice should take, promptly and energetically, measures to prevent or to remove these shortcomings and to ensure an undisturbed, in a suitable rhythm and unaffected criminal proceeding. Or, for giving the justice the possibility to be in its role, in such situations, is possible not to have another choice than using the radical measure like detention. Just in such a way justice can make the suspected of committing a crime, accused available, can baffle its plans of absconding from criminal responsibility, influencing, faking or destroying evidences, committing new crimes and terrorizing the society with its dangerous presence. Keywords: suspected, detention of the suspected, deprivation of freedom, criminal procedural coercive measure, criminal investigation body.

Reţinerea persoanei bănuite de comiterea unei infracţiuni pe durata procesului penal, este o măsură acceptată de toate legiuirile de procedură penală. A priva pe cineva de libertate, în urma unei bănuieli temeinice înainte de a fi judecat, găsit vinovat şi condamnat, nu este contrar principiului constituţional asupra libertăţii individuale. Justiţia nu poate sta cu mâinile încrucişate în faţa sfidării pe care i-o aruncă bănuitul, sau prin încercările sale de a compromite aflarea adevărului şi incidenţa legilor penale, sau în faţa periculozităţii continui şi iminente pe care o prezintă bănuitul, învinuitul prin personalitatea sa , sau prin ameninţările sau noile sale infracţiuni, ci justiţia trebuie să ia, prompt şi energic, măsurile de a preveni sau înlătura aceste neajunsuri şi a asigura desfăşurarea netulburată, neinfluenţată şi în ritmul cuvenit, a procesului penal. Ori, pentru a da justiţiei posibilitatea de a fi în rolul ei, faţă de astfel de situaţii, este posibil să nu fie altă alegere, decât recurgerea la măsura radicală a reţinerii ca măsură de constrângere procesual-penală. Numai aşa poate justiţia avea pe bănuit, învinuit la dispoziţia sa, îi poate dejuca planurile de a se sustrage răspunderii penale, de a nu influenţa, falsifica sau distruge probele, de a nu comite noi infracţiuni şi de a nu teroriza societatea cu prezenţa sa periculoasă. Cuvinte cheie: bănuit, reţinerea bănuitului, privare de libertate, masură de constîngere procesual-penală, organ de urmărire penală.

Integrarea Republicii Moldova în structurile europene, precum Consiliul Europei şi, deasemenea, profundele reforme pe tărîmul jurisprudenţei ne vorbesc despre faptul că ţara noastră tinde spre crearea unui model al justiţiei în care obiectivul prioritar se axează pe apărarea drepturilor persoanei. Realizarea acestui model o constituie norma că persoana, drepturile şi libertăţile ei constituie valoarea supremă, iar recunoaşterea, respectarea, apărarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor omului şi a cetăţeanului ţin de obligaţiunea statului.

Cele menţionate nicidecum nu presupun lipsa necesităţii de a controla şi a contracara infracţionalitatea. Realizarea obiectivelor procesului penal, şi anume protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni adeseori este legată de limitarea drepturilor persoanei, inclusiv şi a dreptului la libertate. Din acest considerent este evident necesară crearea unui sistem de garanţii a drepturilor persoanei care va permite, pe de o parte realizarea sarcinilor procesului penal, iar pe de altă parte va asigura protecţia persoanei de la acuzările ilegale şi nefundamentate, de la condamnările pe nedrept, de la limitarea neîntemeiată a drepturilor şi libertăţilor persoanei, şi, respectiv, va duce reabilitarea tuturor celor care au nimerit pe nedrept în obiectivul organelor judiciare.

Reţinerea bănuitului ţine de limitarea dreptului la libertate, drept care este materializat în art. art. 3 şi 9 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); în art. 9 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (1966); în art. 5 al Convenţiei cu privire la Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale (1950); în art. 25 din Constituţia Republicii Moldova şi în art. 11 Cod de procedură penală al Republicii Moldova. Astfel, conform art. 9 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, numeni nu poate fi supus arestului, reţinerii sau persecutării netemeinice sau arbitrare.

Actele normative internaţionale şi legislaţia naţională, admiţînd anumite îngrădiri pe tărîmul libertăţii persoanei, determină anumite criterii clare de aplicare a constrîngerii statale, inclusiv procesual-penale, precum şi anumite garanţii a drepturilor persoanei în procesul realizării acestei constrîngeri.

Toate sistemele de drept şi toate legislaţiile statelor cunosc privarea de libertate cu titlu de măsură procesuală personală, de constrîngere cu o scurtă durată de timp; reţinerea (sau orice instituţie similară, indiferent de denumire) este o măsură operativă, izvorîtă din nevoia imobilizării imediate a făptuitorului de toate organele judiciare — preponderent organele de poliţie —, indiferent de oră şi condiţii speciale ori aprobări ierarhic superioare prealabile1.

Reţinerii bănuitului îi sunt specifice atît criterii generale, caracteristice întregului spectru al măsurilor de constrîngere procesual-penale, cît şi careva trăsături ce se referă nemijlocit numai la această instituţie de drept procesual penal. Forma procesuală urmează strict să asigure drepturile persoanei în procesul aplicării reţinerii.

Reţinerea constituie o măsură de constrîngere procesual-penală ce constă în privarea de libertate de scurtă durată a persoanei bănuite în comiterea unei infracţiuni2. Reţinerea mai este definită şi ca fiind o măsură procesuală de constrîngere aplicată în cadrul unei cauze penale şi care se manifestă prin izolarea provizorie de societate a persoanei bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, iar în unele cazuri — deja condamnate, cu deţinerea ei în instituţii specializate pe un termen strict determinat de lege3. În viziunea savanţilor Tutor Osoianu şi Victor Orîndaş “…constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 ore, în locurile şi în condiţiile stabilite de lege4“.

Reţinerea bănuitului are un caracter preventiv şi urgent, şi deaceea nu necesită intervenţia procurorului sau autorizaţia din partea judecătorului de instrucţie. Scopurile reţinerii sunt derivate de temeiurile aplicării măsurilor preventive. Reţinerea se aplică doar în situaţiile în care sunt temeiuri suficiente de a presupune că bănuitul se va sustrage de la urmărirea penală, de la judecată sau că îşi va continua activitatea criminală, va influenţa martorii sau alţi participanţi la procesul penal, va distruge sau falsifica probele, va împiedica stabilirea adevărului în procesul penal sau se va sustrage de la executarea sentinţei. De asemenea, la scopurile reţinerii mai sunt atribuite şi aşa momente precum necesitatea de a stabili datele de persoană ale bănuitului (identitatea) şi de a exclude încercările acestuia de a se ascunde5.

Reţinerea bănuitului se prezintă a fi o instituţie procesual-penală complexă, constituită din acţiuni procesual penale şi de altă natură. Reţinerea include o totalitate de acţiuni procesual penale şi administrative, precum şi a altor acţiuni de o natură juridică schimbătoare. În primul grup intră „stabilirea condiţiilor, temeiurilor şi motivelor reţinerii persoanei bănuite în comiterea infracţiunii, luarea hotărîrii de reţinere şi întocmirea procesului verbal, luarea de explicaţii de la reţinut, audierea bănuitului, asigurarea participării apărătorului, înştiinţarea rudelor apropiate asupra faptului reţinerii şi locului repartizării persoanei reţinute. La categoria acţiunilor administrative se atribuie: repartizarea bănuitului în IDP, percheziţia corporală la momentul plasării bănuitului în IDP, fotografierea persoanei bănuite etc. La categoria acţiunilor de o natură juridică schimbătoare se referă: aducerea persoanei în încăperea de serviciu, clarificarea circumstanţelor faptei săvîrşite şi calificarea juridică a acesteia6“.

Cumulînd întregul complex al activităţilor realizate în procesul reţinerii bănuitului putem evidenţia: reţinerea de facto (prinderea, imobilizarea, aducerea) şi reţinerea juridică (perfectarea, întocmirea procesului verbal de reţinere, percheziţia corporală, audierea bănuitului).

Reţinerea de facto cuprinde perioada de timp din momentul imobilizării fizice, privării de posibilitatea de a se deplasa liber şi aducerii bănuitului în vederea întocmirii procesului verbal de reţinere.

În doctrina dreptului procesual penal este întîlnită opinia conform căreia “… prinderea (imobilizarea) şi aducerea, transportarea persoanei bănuite în comiterea infracţiunii, dacă acestea nu sunt realizatre în baza unei ordonanţe motivate privind reţinerea, nu constituie parte componentă a reţinerii procesual-penale şi au în acest caz un caracter administrativ7“. Această opinie stîrneşte anumite dezacorduri. În doctrina dreptului este elaborată şi fundamentată noţiunea de „reţinere de facto“, care include în sine atît momentele de prindere, imobilizare a persoanei, cît şi cele de aducere, transportare a acesteia. Reţinerea faptică poate fi parte componentă a reţinerii procesual penale. Însă nu în toate cazurile reţinerea faptică duce la pornirea urmăririi penale, însă întotdeauna are ca efect perfectarea, întocmirea procesului verbal de reţinere. În opinia anterior expusă are loc decalarea reţinerii procesual penale şi contravenţionale. Despre delimitarea diferitelor categorii de reţinere ne vom expune puţin mai tîrziu.

Putem delimita două categorii de persoane care pot realiza reţinerea faptică. În primul rînd, aceştia sunt cetăţenii. La acest grup se atribuie partea vătămată, martorul etc. cel de al doilea grup include persoanele cu funcţie de răspundere, pentru care reţinerea faptică constituie o obligaţiune de serviciu. La această categorie de persoane se referă în special, colaboratorii de poliţie.

La etapa actuală a dezvoltării procesului penal mai multe sisteme juridice de drept penal fixează posibilitatea reţinerii faptice8 a bănuitului de către orice cetăţean (arestul civil). Arestul civil este o instituţie specifică, în primul rînd procesului penal din sistemul de drept anglo-saxon. În Marea Britanie arestul este reglementat prin compartimentul 24A al Legii cu privire la probele penale şi poliţieneşti, din anul 1986, cu ulterioarele rectificări şi completări realizate în anul 2005. Şi legislaţia SUA reglementează instituţia arestului civil, care este cunoscută, practic de legislaţia tuturor statelor. Conform savantului american L. L. Winereb, în SUA se folosesc extrem de rar de dreptul său civil de a aresta. „Acel fapt că aproape nimeni, în afară de reprezentanţii poliţiei, nu realizează acte de arest, se lămureşte, pe deplin, prin faptul că avem deplină încredere în ei în domeniul combaterii criminalităţii şi este ceva absolut normal de a-i vedea la locul comiterii infracţiunilor9“.

Dreptul la reţinerea faptică a bănuitului de către orice cetăţean este prevăzut şi de sistemul legislativ procesual-penal continental (art. 73 Cod de procedură penală al Franţei; art. 127, alin. 1 Cod de procedură penală al Republicii Federale Germane).

În Republica Moldova dreptul persoanelor la reţinerea faptică a persoanei este fixat în art. 37 Cod penal care ne spune că „Nu constituie o infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul reţinerii peroanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept“. Art. 168, alin. 1 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova ne spune că „Oricine este în drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică persoana prinsă asupra faptului săvîrşirii unei infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrşirea infracţiunii“.

În contextul celor menţionate, putem afirma fără echivoc că Republica Moldova, reformîndu-şi şi perfecţionîndu-şi sistemul procesual penal şi menţinînd posibilitatea reţinerii faptice a infractorului de către orice cetăţean merge pe calea evoluţiei pozitive europene şi mondiale.

După reţinerea faptică a persoanei, bănuitul urmează a fi prezentat persoanei responsabile de realizarea reţinerii procesual penale (reţinerii juridice). Conform prevederilor art. 166 alin. 1 Cod de procedură penală al Republicii Moldova, organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana10, dacă există o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, în următoarele cazuri: 1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict; 2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea; 3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sunt descoperite urme evidente ale infracţiunii; 4) dacă la locul săvîrşirii infracţiunii sunt descoperite urme lăsate de către această persoană.

După aducerea bănuitului la organul de urmărire penală, în termen de pînă la 3 ore de la momentul privării lui de libertate se întocmeşte un proces verbal de reţinere (art. 167, alin.1 Cod de procedură penală al Republicii Moldova). În aşa fel, reţinerea faptică include nu numai „prinderea fizică“ a bănuitului şi privarea acestuia de dreptul de a se deplasa liber, dar şi aducerea lui la organul de urmărire penală. Reţinerea faptică, spre deosebire de cea procesual penală, nu este strict reglementată prin acte normative speciale, ceea ce într-o măsură insuficientă garantează drepturile persoanei reţinute.

În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că „… între reţinerea faptică şi cea procesual penală rămîne un interval de timp de cîteva ore, care, la momentul de faţă reprezintă prin sine un vacuum juridic absolut11“. Uneori acest interval poate să constituie şi cîteva zile „… perioadă de timp în care, după cum ne arată practică, multe persoane reţinute ilegal oferă depoziţii de autoclevetire, autoacuzare12.“

Prinderea şi aducerea constituie o parte componentă a reţinerii procesual penale. În lege termenii necesari aducerii nu sunt indicaţi, însă aceasta nu înseamnă că ea nu este partea componentă a reţinerii procesual penale. Persoana reţinută ca bănuită în comiterea unei infracţiuni urmează a fi adusă de imediat în faţa organului de urmărire penală.

Stabilirea unui termen limită între reţinerea faptică şi cea procesuală în legea procesual penală ar constitui o garanţie importantă pentru drepturile persoanei în procesul penal. În legislaţia procesual penală a unor state occidentale un aşa termen-limită este prevăzut expres. Astfel, Codul de procedură penală al Republicii Federative Germane menţionează că termenul de aducere la poliţie, din momentul reţinerii faptice a persoanei, nu poate trece peste limita de 12 ore. Termenul reţinerii se calculează din momentul prinderii persoanei şi privării de posibilitatea de a se deplasa liber. Momentul reţinerii faptice este cel realizat în ordinea stabilită de legea procesual penală, şi anume al privării de libertate şi de posibilitatea de a se deplasa liber a persoanei bănuite în comiterea unei infracţiuni (art. 5, pct. 5 Cod de procedură penală al Republicii Federative Germane). În aşa fel, legea îi oferă prinderii şi aducerii persoanei importanţa procesual penală a unei părţi componente a reţinerii procesual penale.

Termenul reţinerii este unic şi continuu. Curgerea acestui termen nu este întreruptă prin întocmirea procesului verbal de reţinere sau prin pornirea procesului penal.

Stabilirea expresă în lege a momentului reţinerii faptice a persoanei are o importanţă deosebită pentru asigurarea drepturilor celui reţinut. Nemijlocit, termenul reţinerii faptice urmează a fi stabilit în baza raportului sau a explicaţiei persoanei care a prins persoana şi în baza explicaţiilor nemijlocite ale celui bănuit. Este totalmente incorectă opinia conform căreia momentul reţinerii faptice al persoanei este considerat cel al aducerii acesteia în faţa organului de urmărire penală, cu excepţia cazurile de reţinere a persoanei nemijlocit în baza ordonanţei organului de urmărire penală13.

După reţinerea faptică a persoanei urmează reţinerea procesual penală, perfectată printr-un proces verbal de reţinere. La general, reţinerea procesual penală include nu numai întocmirea procesului verbal de reţinere, dar şi audierea şi percheziţia corporală a bănuitului.

După aducerea bănuitului la organul de urmărire penală, în termen de pînă la 3 ore de la momentul privării lui de libertate, se întocmeşte un proces verbal de reţinere, în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvîrşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului verbal. Procesul verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată ei i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute la art. 64 Cod de procedură penală a Republicii Moldova. Procesul verbal de reţinere se semnează de către persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută. În termen de pînă la 3 ore de la reţinere, persoana care a întocmit procesul verbal prezintă procurorului o comunicare în scris referitoare la reţinere.

Procesul verbal de reţinere are o natură juridică contradictorie şi complicată. Art. 104 din fostul Codul de procedură penală al Republicii Moldova, aprobat prin Legea din 24 martie 1961 atribuia reţinerea la categoria acţiunilor de urmărire penală. Notoriul savant rus M. S. Strogovici, de fapt ca şi alţi savanţi ai acelei perioade, caracterizau procesul verbal de reţinere ca fiind un mijloc de probă aparte14. Alţi savanţi pun accentul asupra naturii juridice duble a reţinerii, caracterizînd-o ca fiind, în acelaşi timp şi măsură de constrîngere procesual-penală şi acţiune de urmărire penală15.

În art. 93, alin. 2 Cod de procedură penală al Republicii Moldova procesul verbal de reţinere a bănuitului nu este indicat în calitate de mijloc de probă. În acelaşi timp, este absolut clar că informaţiile care se conţin în procesul verbal de reţinere pot avea o importanţă probatorie avansată pentru cauza penală. La aceste informaţii se atribuie: locul, timpul, circumstanţele reţinerii bănuitului, precum şi alte momente.

Bănuitul reţinut urmează a fi audiat în conformitate cu prevederile art. 103 şi 104 Cod de procedură penală al Republicii Moldova, dacă el acceptă de a fi ascultat. Pînă la audierea bănuitului, acesta are dreptul la discuţii confidenţiale cu apărătorul.

Un anumit interes, sub aspectul audierii bănuitului, prezintă practica judiciară din SUA de realizare a acţiunilor de urmărire penală în privinţa persoanelor reţinute ca fiind bănuite în săvîrşirea infracţiunilor. Regulile Miranda (Miranda rule), instituite de către Curtea Supremă a SUA sunt orientate spre asigurarea drepturilor persoanei în procesul realizării actului de audiere a celui reţinut. Aceste reguli stabilesc că „persoana urmează a fi preîntîmpinată, pînă la iniţierea actului de audiere, asupra următoarelor momente: 1) că ea are dreptul de a păstra tăcerea; 2) că totul ce va fi spus de persoană, poate fi folosit pe viitor împotriva acesteia în judecată; 3) că ea are dreptul de a beneficia de asistenţa unui avocat; 4) că dacă nu este în stare de a-şi permite serviciile unui avocat, atunci îi va fi desemnat un avocat din momentul cînd va dori bănuitul, pînă la iniţierea actului de audiere… Pînă la momentul cînd acuzarea nu va dovedi în judecată că asemenea explicaţii au fost făcute şi că persoana a refuzat de a se folosi de drepturile sale, probele acumulate în rezultatul audierii nu vor putea fi aplicate, folosite în detrimentul bănuitului16“. Ar fi binevenit de a fixa careva reguli similare şi în legea de procedură penală a Republicii Moldova în vederea asigurării drepturilor şi libertăţilor persoanelor reţinute ca fiind bănuite în comiterea infracţiunilor.

Cu referire la momentul epuizării reţinerii ca măsură de constrîngere procesual penală ţinem să menţionăm că în conformitate cu art. 166, alin. 7 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, persoana reţinută, pînă la expirarea termenului prevăzut de lege, trebuie să fie adusă cît mai curînd posibil din momentul reţinerii în faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi examinată chestiunea arestării sau, după caz, a eliberării acesteia. Procurorul, la rîndul său, în termenele prevăzute de lege, fie că va emite o ordonanţă privind eliberarea persoanei reţinute, sau, după caz, poate veni cu un demers către judecătorul de instrucţie, solicitînd aplicarea măsurii de arest preventiv în privinţa bănuitului reţinut.

Ca finalitate al acestui studiu, care s-a dovedit a fi unul laconic din considerentul posibilităţilor limitate de a dezvălui acest subiect în deplinul sens al cuvîntului doar într-un articol, dorim să menţionăm că ne-am referit nici pe departe la toate aspectele existente în practica şi teoria aplicării reţinerii în calitatea sa de măsură de constrîngere procesual penală. Ne-am străduit să acordăm atenţia cuvenită doar anumitor aspecte, nepretinzînd la examinarea şi cercetarea exaustivă a tuturor problemelor ce apar în procesul reţinerii persoanelor bănuite în comiterea infracţiunilor. Drept concluzie în acest sens, venim cu susţinerea momentului că este necesară o cercetare ştiinţifică continuă complexă şi o reglementare juridică detaliată a instituţiei reţinerii, în special în vederea stabilirii limitelor admisibile ale îngrădirii libertăţii şi inviolabilităţii persoanei în procesul aplicării acestei măsuri de constrîngere procesual penală.