Răspunderea juridică a statului prin prisma dreptului constituţional

Elena Moraru, doctor în drept, conferenţiar universitar interimar
Ecaterina Baltaga, doctor în drept, conferenţiar universitar

State responsibility regulated by art. 53(2) of the Constitution of Moldova can be considered a constitutional responsibility, given that it basically comes for flawed exercise of judicial power. Also important in this sense is that as constitutes a guarantee given responsibility both for assurance and rights and freedoms stipulated by the Constitution and to ensure legality as a fundamental principle of achieving justice in state Keywords: responsibility regulated, constitutional responsibility, judicial power

Răspunderea statului reglementată de art. 53 alin. (2) din Con­stituţia Republicii Moldova poate fi considerată drept o răspundere constituţională, dat fiind faptul că ea, în principiu, intervine pentru exercitarea defectuoasă a puterii judecătoreşti. De asemenea, important în acest sens este faptul că forma dată de răspundere constituie o garanţie atât pentru asigurarea şi realizarea drepturilor şi libertă­ţilor prevăzute de Constituţie, cât şi pentru asigurarea legalităţii ca principiu fundamental al realizării justiţiei în stat Cuvinte cheie: răspundere constituţională, răspunderea statului, puterea judecătorească

Problema Răspunderea juridică a statului prin prisma dreptului constituţional este tratată de mai mulţi autori străini şi autohtoni, destul de amplu, această problemă este tratată de către profesorul V. A. Vinogradov. Autorul determină te­meiurile răspunderii constituţionale ca fiind acele circumstanţe, împre­jurări în prezenţa cărora răspunde­rea survine potrivit normelor juri­dice constituţionale, nominalizând: temeiul normativ, temeiul faptic şi temeiul procesual. Importantă este atât întrunirea concomitentă a aces­tora, cât şi consecutivitatea lor. Ast­fel, mai întâi de toate este necesară existenţa normei constituţionale care să stabilească un anumit mo­del de comportament şi sancţiunea pentru o eventuală abatere, după care urmează posibilitatea surve­nirii temeiului faptic, adică fapta (acţiunea sau inacţiunea) ce con­travine normei constituţionale, în ultimă instanţă, existenţa normei şi a unui comportament ce contravine acesteia generează obligaţia unei instanţe competente să determine măsura răspunderii constituţionale pentru fapta dată1. Criticând această trihotomie, cercetătoarea N. M. Kolosova, în teza sa de doctor habilitat2, exclude, pe bună drep­tate, necesitatea evidenţierii temeiului procesual, argumentând că, în cazul dat, se confundă temeiurile survenirii răspunderii cu mecanis­mul de aplicare a acesteia.

Potrivit autorului V. A. Vinogradov, temeiul faptic al răspunderii con­stituţionale este fapta subiectului concret al raporturilor juridice con­stituţionale, ce nu corespunde dis­poziţiilor normelor constituţionale, protejate de sancţiunea constituţio­nală3. În general, în literatura de spe­cialitate, fapta dată este denumită delict constituţional, definit ca o abatere negativă în comportamen­tul de fapt al subiecţilor raporturilor juridice constituţionale de la cerinţele normelor dreptului constitu­ţional ce atrage aplicarea măsurilor de răspundere constitutională4.

Delictul constituţional implică executarea inadecvată sau neexecutarea obligaţiilor prevăzute de normele dreptului constituţional pentru organele statului, funcţio­narii publici; depăşirea competenţelor; lezarea drepturilor şi intereselor legale ale participan­ţilor raporturilor juridice constituţionale5, De asemenea, ca delict constituţional este calificată şi încălcarea normelor şi principiilor dreptului internaţional, a con­venţiilor internaţionale ce consti­tuie parte componentă a sistemului de drept intern al statului6.

În literatura de specialitate se atestă opinia potrivit căreia temei al răspunderii constituţionale poate servi şi încălcarea normelor altor ramuri de drept, nu numai ale dreptului constituţional7. Drept exemplu, în doctrina rusă este invocat art. 93 din Constituţia Federaţiei Ruse, care stabileşte că Preşedintele Fe­deraţiei poate fi demis din funcţie dacă a comis trădarea de patrie sau altă infracţiune gravă, situaţie ce demonstrează că temeiul răspun­derii constituţionale este încălcarea normelor dreptului penal8, infirmând asemenea concluzie, conform opiniei autoarei L. V. Zabrovscaia, se sublini­ază că, în cazul dat, este semnificativ jurământul depus la învestirea în funcţia de Preşedintele Federaţiei Ruse, potrivit căruia preşedintele este obligat să respecte Constituţia, să protejeze suveranitatea şi inde­pendenţa, securitatea şi integritatea statului, cu credinţă să servească poporul. Prin urmare, comiterea trădării de patrie, fie a altei infracţiuni grave se prezintă a fi o gravă încălcare a jurământului respectiv şi poate deci genera răspunderea constituţională9.

Merită atenţie şi opinia auto­rului D. T. Şon, care susţine că răspunderea constituţională poate surveni şi în baza unor temeiuri morale10. Astfel, comite­rea unei fapte amorale de către un demnitar de stat sau deputat poate servi drept temei pentru revocarea, demiterea acestuia sau lipsirea de mandatul de deputat. Potrivit autorului citat, aceste persoane exercită importante competenţe de autoritate din numele poporului, comporta­mentul lor fiind controlat de opinia publică, autoritatea şi demnitatea lor morală este percepută ca un simbol al însăşi autorităţii şi dem­nităţii puterii publice.

Situaţia dată este contrazisă de către autoarea L. V. Zabrovskaia, care, credem noi, are perfectă dreptate, când susţine că comportamentul ce încalcă norme­le morale poate fi recunoscut ca ne­corespunzător/inadecvat în sfera constituţională doar în cazul în care normele constituţionale conferă ca­racter juridic normelor morale con­crete11.

În acelaşi timp, nu putem fi de acord cu S. A. Avakian12, potrivit căruia răspunderea constitu­ţională este o răspundere specifică, în virtutea faptului că nu presupune schema tradiţională „fapta ilegală — răspundere“. Dumnealui susţine că, uneori, nu există fapta ilegală, însă răspunderea survine, exemplificând prin dizolvarea Dumei de Stat, în cazul în care nu a acceptat de trei ori candidatura prim-ministrului, propusă de Preşedintele Federaţi­ei. Prin urmare, nimeni nu încalcă nimic, deoarece Duma de Stat are dreptul de a respinge candidaturile, dar răspunderea totuşi survine.

În opinia noastră, situaţia dată trebuie privită şi din alt punct de vedere, şi anume: luând în con­sideraţie faptul că formarea Guver­nului este un drept-obligaţie al Par­lamentului, exercitarea acestuia se prezintă a fi obligatorie. Respectiv, în cazul în care Parlamentul nu reu­şeşte să formeze Guvernul, suntem în prezenţa neonorării unei obli­gaţii constituţionale — unui delict instituţional comis prin acţiune, care nu s-a soldat cu rezultatul scontat.

În aceeaşi manieră pot fi in­terpretate şi cazurile de dizolvare a Parlamentului, reglementate de Constituţia Republicii Moldova (pentru nereuşirea alegerii Preşe­dintelui Republicii, imposibilitatea formării Guvernului sau blocarea procedurii de adoptare a legilor). Respectiv, nu putem vorbi în acest caz numai de o răspundere politică, deoa­rece motivele politice, afectând consensul dintre forţele politice aflate la guvernare şi condiţionând blocarea activităţii legis­lative şi imposibilitatea formării Guvernului, pun în pericol funcţi­onarea normală a aparatului de stat şi, respectiv, desfăşurarea normală a relaţiilor din societate. Prin urma­re, în cazul dat, intervine şi răspunderea consti­tuţională pentru a stabi­liza şi a normaliza momentele or­ganizatorice ale puterii, publice şi a preveni survenirea unor consecinţe mai grave pentru stat şi societate13. De aceea, în opinia noastră, cazurile pentru care este prevă­zută dizolvarea Parlamentului se prezintă a fi prin esenţă adevărate temeiuri juridice de survenire a răs­punderii constituţionale.

Aşadar, concluzia care se impu­ne este că nu poate exista răspun­dere constituţională în lipsa faptei ilegale. Prin urmare, pentru a iden­tifica cazurile în care se aplică răs­punderea constituţională, este ne­cesar a constata existenţa delictului constituţional ca temei al acesteia.

În continuare, propunându-ne studierea esenţei şi particularităţi­lor delictului constituţional, con­siderăm important să menţionăm că, pentru elucidarea acestora, cer­cetătorii au apelat la componenţa faptei ilicite (delictului), elabora­tă în teoria generală a dreptului şi dezvoltată, mai cu seamă, în teoria dreptului penal ca componenţă de infracţiune. Utilizând schema dată, constituţionaliştii caută să stabi­lească obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă a de­lictului constituţional14.

Astfel, în opinia autorului V. A. Vinogradov, componenţa delictului constituţional presupu­ne totalitatea semnelor, indicilor stabiliţi de dreptul constituţional, întrunirea cărora face ca fapta anti­socială să fie calificată drept delict constituţional. Prin urmare, fap­ta reală se consideră delict numai atunci când întruneşte toate semne­le stabilite de norma constituţiona­lă. Semnificativ este însă faptul că, în textul unei norme constituţiona­le, foarte rar se întâlneşte o expu­nere completă a tuturor semnelor componenţei delictului. De aceea, pentru clarificarea corectă a aceste­ia este necesară examinarea conco­mitentă atât a articolului concret al actului normativ ce o stabileşte, cât şi a altor norme juridice constitu­ţionale15.

Acelaşi cercetător defineşte obiectul delictului constituţional ca fiind acele relaţii sociale la care poate să atenteze subiectul răspun­derii constituţionale ce comite de­lictul, prin care cauzează sau poate cauza un anumit prejudiciu 16. Astfel, în principal, obiecte ale raporturilor juridice constituţionale sunt valorile sociale supreme, dintre care nominalizăm: bazele orânduirii constituţionale, omul, drepturile şi libertăţile lui, interesele societă­ţii şi ale statului, puterea şi autoadministrarea publică, suveranitatea naţională şi de stat, democraţia, pluralismul ideologic şi politic etc.

Într-un mod original abordează acest subiect autorul J. I. Ovsepean17, care susţine că, în componen­ţa delictului constituţional, la fel ca şi în cazul componenţei de infracţi­une, poate fi atestat obiectul gene­ral caracteristic tuturor delictelor constituţionale, obiectul generic, obiectul nemijlocit şi obiectul ma­terial. În calitate de obiect material al delictului pot fi: actele normativ–juridice, obiecte şi fenomene reale, valori sociale în funcţie de care normele constituţionale determină sferele de competenţă ale instituţi­ilor de stat, competenţa organelor şi funcţionarilor publici, drepturile şi libertăţile indivizilor, activitatea (funcţionarea) şi acţiunea (compor­tamentul) participanţilor la rapor­turile juridice constituţionale.

Latura obiectivă reprezintă la­tura externă a delictului constitu­ţional, caracterizând însăşi fapta şi consecinţele ce prejudiciază obiec­tul delictului18, anume latura obiectivă ne permite să facem o diferenţiere între delicte. Legis­laţia constituţională, dintre toate elementele componenţei, determi­nă, în mare parte, anume semnele laturii obiective, descriind detaliat regula de comportament.

În literatura juridică, de regulă, ca elemente obligatorii ale laturii obiective sunt recunoscute: fapta (acţiunea sau inacţiunea), ilegali­tatea şi caracterul dăunător, con­secinţele dăunătoare şi legătura de cauzalitate dintre acestea. La categoria semnelor facultative sânt atribuite locul, timpul, metoda (sistematic, periodic) şi alte circum­stanţe de comitere a faptei ilegale, acestea fiind recunoscute proprii şi delictului constituţional 19.

Potrivit acestei scheme, delictul constituţional poate fi comis atât prin acţiune (marea majoritate), cât şi prin inacţiune. Inacţiunea poate fi necorespunzătoare comportamen­tului adecvat prevăzut de normele constituţionale doar în condiţiile în care subiectul este obligat a săvârşi anumite acţiuni, dar nu le-a săvârşit. În funcţie de forma activă sau pasivă de comitere a delictului, sunt determinate condiţiile şi măsurile răspunderii constituţionale.

Un moment destul de important pentru elucidarea esenţei delictului constituţional este caracterul san­cţionabil al faptei, ceea ce presupu­ne obligativitatea reglementării le­gislative a răspunderii pentru comi­terea faptei antisociale. O anumită faptă poate fi social-periculoasă (dăunătoare), să atenteze la relaţi­ile sociale, să contravină dispozi­ţiilor normelor juridice, însă dacă în actele legislative ale statului nu este prevăzută o formă concretă de răspundere constituţională pentru comiterea ei, atunci ea nu poate fi considerată ca fiind delict constitu­ţional20.

În viziunea autorilor Gh. Costache, O. Arsenii, şi noi susţinem această opinie, caracterul sancţionabil al faptei este un aspect foarte semnificativ pentru instituţia răspunderii constituţionale în gene­ral, deoarece anume în această di­recţie trebuie să se orienteze legiui­torul autohton pentru ca să dezvol­te instituţia dată la nivel naţional. Prin esenţă, reglementarea faptelor pasibile de răspundere constituţio­nală va constitui un stimul impor­tant pentru dezvoltarea instituţiei date sub aspect teoretic şi practic 21.

Din punctul de vedere al cores­punderii acţiunilor subiectului ce­rinţelor normelor constituţionale, latura obiectivă se poate exprima în diferite forme. În literatura juridică întâlnim clasificări a variantelor de comportament inadecvat, şi anu­me: neaplicarea normei juridice constituţionale; aplicarea inadec­vată a normei juridice constituţio­nale, ce se poate exprima printr-o eficienţă scăzută a realizării dispoziţiilor normei; încălcarea directă a normei juridice22.

În practică sunt destul de răspândite încălcări ale normelor constituţionale, exprimate prin emiterea de acte ilegale, prin neajustarea la timp a actelor ilegale cu prevederi­le constituţionale şi a legislaţiei în vigoare, neîndeplinirea obligaţiilor şi abuzul de drept.

Din această perspectivă, are perfectă dreptate autoarea N. M. Kolosova, care susţine că latura obiectivă a delictului constituţional este constituită, mai întâi de toate, din neîndeplinirea ilicită a obligaţiilor constituţionale sau abuzul de drep­turile constituţionale23.

Un alt element al componen­ţei delictului constituţional este subiectul, care poartă răspundere constituţională pentru devierea comportamentului său de la mo­delul stabilit de dispoziţia normei constituţionale.

Asupra cercului de subiecţi al delictului constituţional, în li­teratura de specialitate nu există unanimitate. Astfel, în opinia autorului D. T. Şon, cercul organelor şi persoanelor asupra cărora se răsfrânge răspunderea constituţională este destul de îngust, comparativ cu cercul subiecţilor altor forme de răspundere. În cazul dat este vorba de răspunderea organelor supre­me în stat, a organelor locale, a deputaţilor, demnitarilor şi funcţionarilor publici, adică a acelor structuri şi persoane care iau cele mai importante hotărâri în stat 24.

Mulţi cercetători din domeniul doctrine juridice a Federaţiei Ruse, printre care N. A. Duhno şi V. I. Ivakin25, V.A. Vinogradov26 criticând această poziţie, susţin că cercul subiecţilor răspunderii constituţionale este cu mult mai larg. În opinia lui V. A. Vinogradov, aceştia sânt foarte variaţi în comparaţie cu subiecţii altor forme de răspundere juridică, calitatea dată având-o: statul şi ele­mentele sale componente (subiecţii federaţiei, formaţiunile autonome); organele de stat (şeful statului, parlamentul, guvernul etc.); funcţionarii publici; organele administraţiei publice locale; indivizii (cetăţenii, cetăţenii străini, persoanele fără cetăţenie, persoanele cu mai mul­te cetăţenii). Aceşti subiecţi pot fi obligaţi să răspundă pentru com­portamentul lor. De asemenea, ei pot suporta influenţa negativă a normelor constituţionale, în cazul devierii de la comportamentul adecvat. Prin esenţă, acestea şi sânt premisele capacităţii juridice a subiecţilor de a comite delicte constituţionale şi de a răspunde pentru ele27.

Astfel, în virtutea faptului că statul şi-a asumat, prin intermediul Legii Supreme, importante obligaţii faţă de societate şi individ, e necesar şi inevitabil ca acesta să răspundă pentru onorarea acestora. Referitor la popor, cu siguranţă că acesta nu poate fi subiect al răs­punderii constituţionale, deoarece nu dispune de capacitatea juridică necesară nici pentru a comite de­licte constituţionale şi nici pentru a suporta răspunderea. Fiind unica sursă a puterii şi unicul purtător al suveranităţii în stat, poporul ca en­titate este doar beneficiar de drep­turi în raport cu acesta.

Latura subiectivă a delictului constituţional presupune atitudi­nea persoanei faţă de fapta sa ce nu corespunde comportamentului adecvat din sfera constituţională şi consecinţelor acesteia28. La categoria semnelor laturii su­biective a delictului sunt atribuite: vinovăţia, motivul şi scopul.

Referitor la recunoaşterea vino­văţiei, drept condiţie pentru surve­nirea răspunderii constituţionale, în doctrină sânt atestate diferite opinii. Astfel, unii autori acceptă aplica­rea răspunderii pentru fapte ilegale obiective, adică fără a se stabili vi­novăţia subiectului29. Alţi autori neagă însă categoric existenta răspunderii fără vinovăţie30.

În context, merită enunţaţi şi cercetătorii care recunosc drept o particularitate a dreptului con­stituţional faptul că, doar în unele cazuri, răspunderea constituţională survine indiferent de existenţa sau forma vinovăţiei31 (de exemplu, pentru recunoaşterea de către Cur­tea Constituţională a unui act normativ-juridic ca fiind neconstituţi­onal, nu are importanţă vinovăţia organului care l-a emis sau adop­tat).

Pe lângă cele menţionate anterior, în studiile de specialitate este atestată ideea potrivit căreia în drep­tul constituţional vinovăţia dispune de un anumit specific, condiţionată de particularităţile relaţiilor regle­mentate constituţional, majoritatea cărora sunt de natură politică.

Astfel, cercetătorul V. O. Lucin susţine că, în dreptul constituţio­nal, vinovăţia nu poate fi redusă la accepţiunea tradiţională de ati­tudine psihică a subiectului faţă de fapta sa şi consecinţele aces­teia. Ea se asociază, în principal, cu posibilitatea subiectului de a-şi îndeplini în modul corespunzător obligaţiile constituţionale şi de a preveni sau a evita comiterea de­lictului constituţional. Deci, vino­văţia subiectului rezidă în neluarea tuturor măsurilor necesare pentru prevenirea comiterii delictului în condiţiile în care avea posibilitate s-o facă32.

Potrivit autorului V. A. Vinogradov, specificul vinovăţiei este determi­nat şi de funcţia de restabilire a ordinii constituţionale. Astfel, pentru restabilirea ordinii constitu­ţionale, atitudinea subiectivă a su­biectului ce a atentat asupra ei, de regulă, nu are semnificaţie esenţia­lă. Anume din acest punct de vede­re, în dreptul constituţional formele vinovăţiei, doar uneori, au însem­nătate juridică, deoarece pentru survenirea răspunderii, în majori­tatea cazurilor, este suficientă pre­zenţa oricărei forme de vinovăţie. Mai mult decât atât, în multe cazuri vinovăţia nu constituie un element necesar al răspunderii constituţio­nale, care poate fi aplicată şi în lip­sa acesteia33.

Aşadar, reieşind din cele expuse susţinem, că statul trebuie să poarte răspundere în toate cazurile în care nu-şi onorează obligaţiile asumate prin Constituţie sau prin pactele şi tratatele la care este parte, dacă în rezultat a fost prejudiciat cineva.

În concluzie, răspunderea statului trebuie să intervină pentru neasigurarea corespunzătoare şi, nerespectarea drepturilor, libertăţi­lor şi intereselor legale ale omului şi cetăţeanului. Răspunderea statului reglementată de art. 53 alin. (2) din Con­stituţia Republicii Moldova poate fi considerată drept o răspundere constituţională, dat fiind faptul că ea, în principiu, intervine pentru exercitarea defectuoasă a puterii judecătoreşti. De asemenea, important în acest sens este faptul că forma dată de răspundere constituie o garanţie atât pentru asigurarea şi realizarea drepturilor şi libertă­ţilor prevăzute de Constituţie (ac­cesul la justiţie (art. 20), prezumţia nevinovăţiei (art. 21), libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art. 25) etc.), cât şi pentru asigurarea legalităţii ca principiu fundamental al realizării justiţiei în stat.