Răspunderea juridică a statului în operele marilor gânditori ale doctrinelor politice și de drept

Dumitru Baltag, doctor habilitat, profesor universitar
Elena Moraru, doctor în drept, conferenţiar universitar interimar

In this article, the methodological basis of investigation the phenomenon of legal liability of the state was created on the basis a system of interdependent principles, laws, categories and means of theoretical and practical activity resulting from the theories elaborated by various current legal science. Keywords: legal liability, society, state, law science, system of principles

În acest articol, baza metodologică de cercetare a fenomenului răspunderii juridice a statului a fost creată în temeiul unui sistem de principii interdependente, legi, categorii şi mijloace ale activităţii teoretice şi practice ce rezultă din teoriile, elaborate de diverse curente ştiinţifico-juridice. Cuvinte-cheie: răspunderea juridică, societate, stat, ştiinţa dreptului, sistem de principii

Noţiunea răspunderii juridice a statului nu a fost univoc interpretată şi înţeleasă pe parcursul diverselor perioade istorice. Această stare de lucruri îşi găseşte explicaţia mai întâi de toate în faptul că există un spectru foarte larg de probleme ce trebuie soluţionate ca premisă a formulării şi determinării unei viziuni concrete asupra acestui fenomen şi a celor conexe lui. Este limpede, că algoritmul de căutare a răspunsurilor la întrebările ce preocupau specialiştii de domeniu din diverse perioade istorice, dar şi conţinutul şi caracterul răspunsurilor aflate, depindeau în mare măsură de epocă, tradiţiile şcolii juridice din acea epocă, volumul de informaţii despre stat şi persoană, precum şi de un şir de alţi factori concreţi, care direct sau indirect determină geneza ideii de răspundere juridică a statului, dar şi esenţa şi conţinutul fenomenului supus cercetării.1

Din aceste raţiuni, înainte de a trece nemijlocit la cercetarea abordărilor răspunderii juridice a statului şi a evoluţiei istorice a acesteia în contextul doctrinelor juridice, este reclamată referirea la noţiunile teoretice de bază adiacente acestui fenomen juridic, fără de care este imposibilă înţelegerea cauzelor de apariţie a ideii de răspundere juridică a statului. Ne referim în principal la noţiunile de stat, răspundere şi conexiunea sau relaţia dintre acestea două.

Anume abordările acestor două fenomene şi-au lăsat amprenta asupra ideii de răspundere juridică a statului şi tot ele au născut această idee. Din aceste considerente vom prezenta evoluţia abordărilor acestor două categorii, ceea ce a constituit premisa naşterii ideii de răspundere a statului în faza iniţială, după care şi a necesităţii reglementării juridice a acestei instituţii a dreptului.

Noţiunea de stat, explicată iniţial prin prisma esenţei acestuia, se trata mai întâi ca „una dintre cele mai bune forme de comunicare umană“2 şi ca o „comunitate socială“3, dar şi ca „organizare a puterii politice“4. Metamorfozele acestui fenomen sunt nemijlocit legate de specificul perioadelor istorice concrete şi sunt determinate în mare parte de multitudinea viziunilor asupra originii şi menirii statului, care au existat de-a lungul timpului.

Dintre cele mai răspândite asemenea teorii nominalizăm: Teoria teologică, conform căreia statul este rezultatul voinţei lui Dumnezeu (Toma d’Aquino); Teoria patriarhală, care defineşte statul ca ceva ce işi are originile în familie (Aristotel); Teoria patrimonială, promotorii căreia sunt convinşi că statul are la origini dreptul de proprietate asupra pământurilor, iar dreptul proprietarului se extinde şi asupra celor ce locuiesc pe acele pământuri (Galler); Teoria contractuală, care evocă ca bază a statului contractul social (Th. Hobbes, J. Lock, J.-J. Rousseau); Teoria violenţei — care susţine că statul a apărut drept consecinţă a victoriei purtate de cei puternici asupra celor slabi (E. During); Teoria psihologică, care susţine originea statului în psihica umană (L. I. Petrajitsky); Teоria marxistă, susţine că statul a apărut ca rezultat al modificărilor economico–sociale şi al apariţiei de clase sociale cu interese antagoniste (K. Marx, F. Engels)5.

Dar înainte de a demara analiza izvoarelor ce tratează răspunderea juridică a statului vom menţiona probabilitatea ca aceasta să îşi aibă începuturile acolo unde există raporturi între două sau mai multe subiecte cu interese ce nu coincid. De aceea statul poate să răspundă doar în faţa altor subiecte, iar pentru aceasta este nevoie de recunoaşterea acestuia ca fiind un subiect egal în drepturi cu celelalte subiecte de drept.

De la Aristotel şi până la începuturile sec. XVII, gândirea juridică punea semnul egalităţii esenţei, construcţiilor teoretice „societate“ şi „stat“. Termenul de „stat“ a fost introdus în circuitul ştiinţific doar în sec. XVI de către N. Machiavelli. Epoca modernă a adus acestei noţiuni amendamentele sale, dar oricum aşa şi nu a stabilit diferenţele între „societate“ şi „stat“. Totuşi, din acea perioadă statul reprezintă un subiect aparte, iar societatea formează într-un fel sau altul conţinutul acestuia şi nicidecum un alt subiect ce i s-ar putea opune primului.

Primul care a pus aceste subiecte la poluri diferite a fost J.-J. Rousseau, dar dânsul oricum nu a stabilit diferenţele concrete dintre acestea6. Dezvoltarea ideilor lui a dus la introducerea noţiunii de „societate civilă“ în circuitul ştiinţific, pe care Hegel o explica ca un fenomen intermediar între familie şi stat7.

Studiind esenţa statului, marii gânditori ai diferitor perioade istorice au parcurs calea de la ideea statului utopic până la cel existent în realitate. Această imensă experienţă teoretică a fost de un real ajutor celor ce se dedică studierii dreptului. Astfel, în perioada modernă, specialiştii în drept au ajuns să caute fundamentele juridice ale tuturor trăsăturilor statului. Anume în legătură cu aceasta a apărut ideea de unitate juridică a statului, ceea ce a constituit temeiul considerării statului ca subiect de drept egal cu celelalte subiecte. Gânditorii ce fac parte din curentul naturalist anume aşa văd statul, fapt despre care ne atestă lucrările acestora (Th. Hobbes, J. Lock, M. Puffendorf)8.

La sfârşitul sec. XVIII, noţiunea de stat, ca subiect de drepturi şi obligaţii, care poartă răspundere, devine determinantă în construcţia juridică a statului. Tocmai din aceste raţiuni, analiza răspunderii juridice a statului o vom face doar pe baza teoriilor acelor reprezentanţi, care examinează statul ca fiind un subiect de drept distinct.

Făcând apel la izvoarele conceptului de răspundere juridică, menţionăm că această noţiune a fost introdusă şi utilizată în teoria dreptului doar începând cu debutul sec. XIX.

Anterior acestei perioade, esenţa răspunderii juridice era privită ca echivalând cu cea a obligaţiei de natură juridică. Acest lucru nu mai este acceptat la etapa contemporană, majoritatea specialiştilor de domeniu, optând pentru delimitarea acestor două fenomene.

Menţionăm că efectuarea nemijlocită, a unei analize concrete a instituţiei răspunderii juridice nu reprezintă un scop în sine a lucrării de faţă. Avem nevoie doar de evidenţierea acelor aspecte, trăsături care sunt relevante atunci când ne referim la răspunderea juridică a reprezentanţilor puterii publice în istoria doctrinelor statului şi dreptului.9

O mare influenţă asupra procesului de formare a bazelor teoretice şi metodologice ale studiului răspunderii juridice a statului au exercitat concluziile reprezentanţilor curentului dreptului natural şi a celui pozitivist-juridic.

Teoria dreptului natural, dezvăluind esenţa drepturilor înnăscute şi inalienabile ale omului, a stabilit în opinia autorului M. I. Baitin, că protecţia lor trebuie să reprezinte prioritatea oricărei uniuni pe principii politice şi, în primul rând, a statului10. Iar pentru aceasta, statului i se atribuiau un şir de obligaţii concrete. Natura, conţinutul, consecinţele neexecutării acestor obligaţii au preocupat mintea gânditorilor ce au studiat statul şi dreptul de-a lungul timpurilor. În opoziţie cu teoria şcolii naturaliste vis-a-vis de obligaţiile statului, reprezentanţii pozitivismului juridic și-au îndreptat atenţia asupra importanţei studiului dreptului pozitiv care reglementează raporturile juridice respective.

Dânşii presupuneau, că doar fenomenul propriu-zis poate fi supus cercetării, iar cauzele acestuia sunt inaccesibile ştiinţei. Temeiul oricăror cunoştinţe îl poate constitui doar materialul factologic empiric. Recunoaşterea caracterului relativ al cunoştinţelor, specific pozitivismului, conform opiniei lui V. D. Zorkin venea în opoziţie cunoştinţelor absolute spre care se tindea anterior11. Este evident că „răspunderea juridică“ este unul dintre puţinele fenomene juridice, care pe plan teoretic poate fi studiat doar ca o strictă raportare la cunoştinţele empirice speciale existente în domeniul ştiinţelor de ramură.

În consecinţă, baza studiului răspunderii juridice a statului este reprezentată de sistemul de cunoştinţe de natură teoretică şi empirică specifice diferitor perioade istorice.

Retrospectiva doctrinei juridice din ultimele decenii ne-a permis să evidenţiem următoarele abordări ale noţiunii de răspundere juridică: obligaţia de a da seama12; obligaţia de respectare a prescripţiilor normelor juridice13; aprecierea activităţii celui ce a încălcat legea14; raport juridic15; obligaţia de a suporta anumite restricţii16; măsură a constrângerii de stat17; pedeapsă şi sancţiune 18.

Întru realizarea obiectivelor conturate propunem să, examinăm răspunderea juridică din perspectivele unei categorii juridice19 ce reflectă caracterul obiectiv şi concret din punct de vedere istoric, dintre stat şi persoană, din punctul de vedere a executării conştiente a obligaţiilor şi cerinţelor reciproce.

În acest fel, în contextul problemei abordate, conţinutul răspunderii juridice este reprezentat ca un raport juridic special dintre stat şi persoana concretă. Materialismul dialectic porneşte de la aceea că un raport, ca o categorie filosofică, poartă un caracter obiectiv şi universal20. În acest caz, caracterul specific al raportului respectiv este posibilitatea reciprocă de a înainta cerinţe concrete. De aceea esenţa unei astfel de răspunderi rezidă în posibilitatea de a cere ceva şi naşterea concomitentă a obligaţiei de a reacţiona pozitiv la aceste pretenţii. Din cele menţionate rezultă că teoreticienii care tratează răspunderea juridică drept un raport juridic sau ca o obligaţie de natură juridică pot fi la fel de corecţi din punctul de vedere al dialecticii, întrucât aceste categorii caracterizează unul şi acelaşi fenomen.

Dacă pe parcursul mai multor secole problemele metodologice ale definirii răspunderii juridice a statului nu au preocupat foarte mult minţile savanţilor, atunci problema caracterului unei astfel de răspunderi a fost una care i-a interesat destul de mult. În perioada feudalismului şi a revoluţiilor burgheze se acorda prioritate ideii precum că originile acesteia aparţin domeniului dreptului privat. Ulterior însă, tot ce avea legătură cu statul se examina prin prisma dreptului public.21

Delimitarea intereselor statului de cele ale cetăţenilor săi, făcută pentru prima dată de către romani, stă la baza determinării caracterului răspunderii juridice a statului.

Sferei intereselor publice i se atribuiau problemele cu caracter religios, administrativ şi în general cele care aveau ca subiect inclusiv statul. Dreptul ce reglementa raporturile juridice de natură publică nu putea fi modificat prin acordul părţilor în virtutea caracterului imperativ al normelor sale22.

Raporturile juridice dintre subiectele sferei private de interese erau reglementate de dreptul privat. Însă chiar şi având o asemenea delimitare între raporturile de drept public şi cele de drept privat, dreptul roman nu reglementa răspunderea statului sau a funcţionarilor ce exercitau puterea publică pentru daunele aduse intereselor private23.

Această stare de lucruri se poate explica prin lipsa de individualitate şi independenţă juridică a persoanei specifică de exemplu, pentru perioada Republicii. Capul familiei deţinea puterea absolută asupra soţiei şi copiilor. În consecinţă statul deţinea putere asupra celor ce erau consideraţi capi ai familiilor, şi ca rezultat era stăpânul tuturor. Această orânduire socială romană rezulta din ierarhia puterilor în stat, care se fundamenta pe forţă.

Din aceste considerente cetăţenii romani puteau întemeia diverse raporturi juridice între ei, acestea fiind fundamentate pe reglementările de drept privat care le acorda multiple drepturi subiective. Însă în raport cu statul legislaţia nu le reglementa nici un fel de drepturi, toate reglementările duceau la ideea că doar statul acordă drepturi cetăţenilor săi.

Odată cu dezvoltarea ştiinţei dreptului problema delimitării dreptului public de cel privat nu doar că nu a fost epuizată ci dimpotrivă, paralel cu evoluţia în timp a dobândit noi dimensiuni şi a trezit un interes tot mai sporit.

Lipsa unanimităţii vis-a-vis de fundamentele delimitării intereselor publice de cele private este lesne de înţeles. Acest lucru vine din acele circumstanţe care atestă faptul identificării statului cu conducătorul acestuia, spre exemplu în cazurile monarhiilor absolute, care poate fi determinat ca persoană fizică. În afară de acesta, serviciul la stat ca o relaţie angajat şi angajator. În aceste condiţii interesele publice au fost transferate cu uşurinţă în sfera de reglementare a dreptului privat. Spre exemplu autorul N. N. Lazarevskii vorbea despre faptul că „situaţia de cauzare a unor daune unui subiect în procesul de exercitare a puterii publice de fapt nu naşte o varietate de răspundere de drept public, ci dimpotrivă, această răspundere îşi regăseşte originile în dreptul privat“24. Această opinie se fundamentează pe identificarea funcţionarului cu o persoană privată care a comis o faptă din porniri personale. În conformitate cu acest punct de vedere persoana cu funcţie de răspundere nu va fi cercetată ca reprezentat al unui organ al puterii publice, dar ca un angajat.

Părtaşii transferului intereselor publice din sfera publică în cea privată se fundamentează pe ideea de origini private ale dreptului public sau de continuare logică a dreptului privat. Astfel, în mod absolut firesc, încrederea în faptul că toate raporturile din sfera de acţiune a puterii de stat au origini în dreptul privat precum şi răspândirea principiilor răspunderii de drept privat asupra sferei publice oferea cercetătorilor o construcţie juridică respectivă.

Există însă şi curentul opus, susţinut de autorul S. F. Kecekian care vede interesele private având origini în sfera dreptului public, iar dreptul privat ca o „formă de organizare“, încercând contopirea dreptului privat cu cel public.25

Unii reprezentanţi ai pozitivismului şi normativismului juridic cataloghează încercarea de a transfera toate raporturile cu statul în sfera de drept public drept o tentativă a statului de a se elibera de obligaţia de supunere în faţa legii. Dânşii explică, că egalitatea juridică a statului şi a celorlalte subiecte de drept exclude necesitatea de a delimita raporturile dintre ele din sfera raporturilor private.

Doar spre sfârşitul sec. XIX, în rezultatul multiplelor controverse vis-a-vis de răspunderea statului, se acceptă axioma conform căreia raporturile dintre stat şi funcţionarii săi, precum şi raporturile de răspundere juridică a statului, reprezintă raporturi juridice de drept public.

Astfel, recunoaşterea statului ca fiind responsabil de anumite încălcări ale intereselor private ale cetăţenilor săi a dus la necesitatea evidenţierii cauzelor ce duc cel mai des la asemenea încălcări. Mulţi gânditori evidenţiau aici necorespunderea dintre activitatea statului şi cea a diferitor persoane cu funcţii de răspundere. Încă din antichitate se acorda o atenţie sporită calităţilor cu care ar trebui să fie înzestrat un adevărat slujitor al statului, dar se menţiona şi despre ineficienţa organizării de stat ca una dintre cauzele acestei categorii de încălcări. Bunăstarea şi siguranţa fiecărui cetăţean depinde în mare măsură de educaţia, formarea profesională, situaţia materială etc. a celor ce sunt în serviciul statului, a celor ce reprezintă şi exercită puterea în stat26.

Recunoaşterea faptului, că activitatea statului poate cauza daune prin încălcarea normelor de drept, urma să nască discuţii ce ar fi vizat consecinţele acestei activităţi precum şi modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat. Astfel, autorul S. Puffendorf a fost primul care a enunţat ideea de reparare a daunei încă în sec. XVII, care încadra necesitatea de reparare a prejudiciului cauzat în cadrul activităţii de stat în limitele procesului penal. Cu toate acestea, analiza surselor doctrinare despre care vom vorbi în capitolele următoare, a dovedit că până la sfârşitul sec. XIX ştiinţa juridică nu a cunoscut temeiurile teoretice ale reparării daunelor cauzate în cadrul exercitării puterii de stat. E de menţionat că nici practica judiciară nu atestă astfel de temeiuri. Această răspundere a statului, în mod firesc, îşi găseşte în primul rând consfinţirea în legea fundamentală a statului, şi în consecinţă, este limpede că a vorbi despre răspunderea statului este posibil doar începând cu adoptarea primelor Constituţii. Anume din acest moment se poate vorbi despre răspunderea statului ca o răspundere de drept public, cel puţin în virtutea faptului că ea îşi găseşte reflectarea în actul normativ-pozitiv ce poartă denumirea de Constituţie şi care este fundamentul unei ramuri de drept public — al dreptului constituţional.27

Totuşi pentru a fi corecţi, vom menţiona că în unele state existau acte normative care reglementau această formă de răspundere, consfinţind temeiurile şi sferele de reparare a daunelor cauzate în procesul de exercitare a puterii publice.

Aici este elocventă experienţa Franţei. În 1781 Academia franceză de arte şi ştiinţe a propus spre cercetare tema „Care sunt cele mai eficiente modalităţi reglementate de dreptul natural, de reparare a daunelor cauzate persoanelor trase la răspundere pe nedrept“28. În conjunctura acelei perioade s-a evidenţiat mai întâi de toate restabilirea onoarei şi demnităţii persoanei, alături de răspunderea materială. În 1788 ministrul francez al justiţiei a propus, din numele lui Ludovic al XVI-lea, Adunării naţionale, proiectul Regulamentului penal, declarând că „paralel cu negocierile privind forma răspunderii celor vinovaţi, acordaţi atenţie şi formei de recompensare a celor nevinovaţi, care din greşeală au suportat greul urmăririi penale…“29.

În Anglia este reprezentativ Bentham vis-a-vis de idea de reparare a daunei cauzate. Graţie influenţei sale, la 18 mai 1808 sir Samuel Romilly a introdus la Camera Comunelor Bilul privitor la repararea daunelor cauzate prin erori judiciare. Însă respectivul act aşa şi nu a mai fost adoptat.

În Italia ideea de reparare a daunei de către stat a fost dezvoltată în opera lui Filangieri, care abordând detaliat problema din punct de vedere teoretic, a găsit un şir de soluţii pe larg aplicate în practică. Astfel, în perioada domniei lui Leopold I, a fost adoptat Actul Penal Toscan, care recunoştea şi reglementa recompensa materială şi cea de ordin etico-moral.

În Germania, prin decizia regelui prusac Friedrich al XI-lea, la fel se reglementa această posibilitate.

Problema răspunderii statului este una foarte strâns legată de ideea de echitate, care este foarte des întâlnită în istoria doctrinelor de drept. În realitate nu există nici un mare gânditor care ar fi trecut cu vederea acest fenomen. A acţiona echitabil semnifică a acţiona just, în conformitate cu reglementările dreptului. Încălcarea acestui imperativ naşte necesitatea reparării daunei cauzate astfel, restabilirea echităţii prin implicarea corespunzătoare a statului, care, la fel trebuie să se încadreze în prevederile legale în vigoare.

În baza celor expuse mai sus ajungem la următoarea concluzie, baza metodologică de cercetare a fenomenului ce ne interesează în lucrarea de faţă a fost creată în temeiul unui sistem de principii interdependente, legi, categorii şi mijloace ale activităţii teoretice şi practice ce rezultă din teoriile, elaborate de diverse curente ştiinţifico-juridice.