La problema calificării juridice a conflictului dintre Coaliţia condusă de SUA şi organizaţia Daesh (statul islamic) în lumina atentatelor de la Paris din 13.11.2015 prin prisma normelor Dreptului Internaţional Umanitar

Alexandru CAUIA, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

The last acts of terrorism produced in Paris in November 2015 generate a series of issues concerning the process of legal qualification of the conflict between the extremist organization Daesh (The Islamic State) and the Coalition led by the USA. The analysis of the legal statute of armed conflicts without international character, methods of their transformation in the international armed conflicts, mechanisms and instruments guaranteeing the applicability of the norms of international humanitarian law upon the situation that was created constitute the object of research of this article. Keywords: armed conflict, Noninternational armed conflict, international humanitarian law, conventional norms, customary rules, terrorism, insurgent.

Ultimelor atentate produse în noiembrie 2015 la Paris generează un set de provocări asupra procesului de calificare juridică a conflictului dintre organizaţia extremistă Daesh (Statul Islamic) şi Cualiţia condusă de SUA. Analiza statutului juridic al conflictelor armate fără caracter international, a metodelor de transformare a acestora în conflicte armate internaţionale şi mecanismele şi instrumentele de garantare a aplicabilităţii normelor dreptului international umanitar asupra situaţiei create constitue obiectul cercetării prezentului articol. Cuvinte cheie: conflict armat, conflict armat fără caracter international, drept international umanitar, norme convenţionale, norme cutumiare, terrorism, insurgent.

La momentul actual nu pot fi estimate clar efectele directe şi indirecte ale atentatelor care s-au produs în seara de treisprezece noiembrie la Paris. Cert este faptul că pe lînă o multitudine de aspect prin prisma cărora poate şi trebuie să fie cercetate atît cauzele şi condiţiile cît şi efectele acestui fenomen macabre calificarea acestora prin prisma normelor dreptului international umanitar ar trebui să constituie una dintre priorităţile cercetărilor exegeţilor domeniului vizat.

Preşedintele Franţei Francois Hollande a catalogat atacurile drept un „act de război“ şi a dat asigurări că răspunsul Franţei va fi „nemilos“. Francois Holland a precizat că Franţa va fi „nemiloasă“ faţă de barbarii din Statul Islamic, dar şi că „va acţiona prin toate mijloacele, oriunde, atât în interiorul ţării cât şi în afară“.

La polul opus în textul plasat de extremişti în spatial virtual se arată: „Într-un atac sfânt facilitat de Allah, un grup de credincioşi şi soldaţi ai Califatului — să le dea Allah putere şi victorie — a atacat capitala ororii şi a perversiunii, cea care poartă stindardul crucii în Europa, Parisul“.

Opt terorişti au murit, dintre care şapte după ce şi-au detonat centurile explozibile. Alte zece persoane înarmate ar fi reuşit să scape şi sunt căutate la ora actuală de autorităţile franceze.1

În lumina canoanelor dreptului international public urmează să observăm faptul că gruparea care a revendicat atacurile controlează efectiv o parte din teritoriul nu doar a unui stat independent, ci chiar din teriotoriul a două state vecine — Siria şi Irak, dispune de o organizare paramilitară a propriilor forţe care acţionează sub conducerea unor persoane responsabile pentru gestiunea acestora şi dispun de capacitatea de a respecta şi normele dreptului international umanitar.

De fapt, Statul Islamic este mult mai mult decât o organizaţie teroristă. Daesh este un stat terorist perfect structurat cu toate puterile pe care le presupune. Acest stat se bazează pe modul de organizare a foştilor militari ai regimului lui Saddam Hussein şi mai ales pe fanatismul religios al liderului său, califul Abu Bakr al-Baghdadi, care este înconjurat de un Consiliu de război, de ‘miniştri’ şi de guvernatori care administrează fiecare teritoriu cucerit.Astfel, această structură poate fi calificată ca fiind parte a unui conflict armat noninternaţional în raport cu guvernele legale ale Siriei şi Irakului, dar principala dilemă este calificarea raportului dintre guvernul francez şi această structură care sfidează prin acţiunile sale toate principiile dreptului international public în general şi ale dreptului internaţional umanitar în special.2

Conflictele armate contemporane şi modificările de ultimă oră pe segmentul relaţiile internaţionale ce implică utilizarea forţelor armate au evidenţiat cu lux de amănunte breşele abordării tradiţionaliste sau clasice a problematicii aplicării în timp a normelor dreptului internaţional umanitar. Astfel creşterea numărului conflictelor cu caracter noninternaţional şi a operaţiunilor militare care se plasează la intersecţia dintre conflictele armate internaţionale şi cele noninternaţionale, schimbarea tacticii de luptă şi a participanţilor în cadrul operaţiunilor militare, existenţa conflictelor netradiţionale cu obiective neconturate, apariţia conflictelor care nu admit soluţionarea pe cale diplomatică.

În lumina celor menţionate anterior, urmează să constatăm necesitatea iminentă a modificării prevederilor articolului 3 comun sau interpretarea sa extensivă în ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor acestuia asupra situaţiilor conflictuale la sfîrşitul secolului XX, începutul secolului XXI, deoarece pragul de aplicabilitatea al acestora este considerat „conflictul armat“ — noţiune susceptibilă de interpretări parţiale şi subiective, în dependenţă de interesele unei sau altei Părţi implicate.

Un exemplu inedit în acest sens îl constituie intercalarea dintre conflictele armate noninternaţionale şi cele internaţionale care generează dificultăţi de apreciere a aplicabilităţii în timp şi asupra unor situaţii a normelor dreptului internaţional umanitar, fapt concretizat prin evenimentele care au avut loc în data de 11 septembrie 2001 în Statele Unite ale Americii şi care au declanşat conflictul armat internaţional dintre SUA şi Marea Britanie şi Afganistan asupra căruia aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar este una incontestabilă. Problema constă în aplicabilitatea normelor dreptului internaţional umanitar asupra evenimentelor din 11 septembrie, chiar dacă acestea sunt considerate ca fiind suficiente pentru constatarea declanşării unui conflict armat noninternaţional între SUA şi Al-Qaeda şi care au fost acele evenimente îndreptate contra SUA care să ne permită să constatăm existenţa conflictului pînă şi după masacrul din septembrie 2001. Deasemnea membrii forţelor armate participante nu întotdeauna pot fi calificaţi drept combatanţi, ceea ce generează probleme în plus în procesul de stabilire a statutului juridic al acestora şi a garanţiilor prevăzute de normele dreptului internaţional umanitar, chiar dacă atacul a fost declanşat de peste hotarele ţării.3

Întru soluţionarea problemelor de aplicabilitate a normelor dreptului internaţional umanitar asupra conflictelor armate noninternaţionale şi identificarea pragului de aplicabilitate a acestor norme materializat în textul articolului 3 comun prin noţiunea de conflict armat implică analiza minuţioasă şi complexă a actelor normative şi interpretative posterioare adoptării Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949.

Cea mai impunătoare parte a conflictelor armate contemporane au un caracter noninternaţional, ceea ce generează frică, suferinţe şi anxietate în rîndul persoanelor civile afectate direct de acestea. În timpul conflictelor armate cu caracter noninternaţional tot mai des au loc atacuri intenţionate asupra persoanelor şi asupra obiectivelor civile. De asemenea pot fi constatate astfel de fenomene negative ca: tâlhăria şi huliganismul, distrugerea bunurilor proprietate privată a persoanelor civile, strămutarea sau deplasarea forţată a populaţiei, utilizarea populaţiei civile la crearea „scuturilor vii“, distrugerea infrastructurii care este necesară pentru supravieţuirea persoanelor civile, violuri şi alte forme de agresiune sexuală, tortură, atacuri fără respectarea principiului distincţiei şi alte forme de violenţă. Acest şir de probleme este provocat atît de lipsa unor reglementări juridice clare cît şi de nerespectarea normelor de drept internaţional umanitar existente.

Articolul 3 comun al celor IV Convenţii de la Geneva reflectă nomele de bază pe care beligerante urmează să le respecte în cadrul conflictului armat noninternaţional, care stipulează protecţia persoanelor ce nu participă direct la ostilităţi sau care au încetat să participe interzicând expres:

„a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorului sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile;

b) luările de ostatici;

c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamentele umilitoare şi înjositoare;

d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.“4 Aceste prevederi constituie un sistem minim de garanţii pe care Părţile implicate urmează să le respecte, derogarea de la acestea fiind una inadmisibilă. Pe parcursul dezvoltării reglementărilor de drept internaţional umanitar, garanţiile stipulate prin intermediul articolului 3 comun s-au transformat şi constituie acele garanţii elementare ale umanismului, drept principiu diriguitor al acestei materii, pe care urmează să la respecte Părţile beligerante indiferent de natura conflictului armat în baza normelor cutumiare ale dreptului internaţional umanitar. Astfel, aceste norme constituie punctul iniţial sau minimul de garanţii de la care nu este permisă nici chiar cea mai neînsemnată derogare şi care urmează să se aplice faţă de orişice persoană care se află în mâinile inamicului, indiferent de calificarea acesteia conform criteriilor juridice sau politice.

Normele de drept internaţional umanitar ce au drept scop primordial ameliorarea sorţii persoanelor neimplicate în cadrul operaţiunilor militare s-au dezvoltat şi s-au materializat în textul Protocolului Adiţional II la cele IV Convenţii de la Geneva adoptat la 8 iulie 1977, care: „dezvoltă şi completează art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949“.5 De asemenea art. 1 (2) al Protocolului Adiţional I stipulează: „Prezentul Protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publică, acte sporadice şi izolate de violenţă şi acte analoage, care nu sunt conflicte armate.“6

Cu toate acestea, putem afirma cu o oarecare doză de siguranţă că normele convenţionale codificate ale dreptului internaţional umanitar nu reglementează şi nu ne oferă răspunsuri univoce la toate problemele generate de situaţiile reale. Prezenta deficienţă, a fost parţial rezolvată prin intermediul elaborării normelor cutumiare cere urmează să se aplice tuturor Părţilor implicate(atît state cît şi formaţiuni nestatale) sau afectate de conflictul armat indiferent dacă acestea au ratificat sau nu convenţiile ce le stipulează expres.7 În esenţă, acestea au drept scop, lichidarea lacunelor normelor convenţionale cu precădere a celor din domeniul desfăşurării operaţiunilor militare, avînd drept obiectiv principal respectarea normelor dreptului internaţional umanitar pe timp de conflict armat noninternaţional. Deficienţa normelor cutumiare, care dispun de aceeaşi valoare juridică ca şi normele convenţionale, este incertitudinea efectelor juridice generate, graţie caracterului nescris, adică datorită formei nematerializate a acestora.

Există totuşi unele situaţii dificile în ceea ce priveşte reglementarea directă a situaţiilor create fie prin intermediul normelor codificate, fie prin intermediul nomelor cutumiare. Astfel, prevederile articolului 3 comun fixează garanţiile minime în favoarea persoanelor deţinute, dar în toate condiţiile cînd această micro convenţie urmează să fie aplicată. Spre exemplu, nu este descrisă cu lux de amănunte procedura şi garanţiile ce urmează să fie oferite persoanelor internate în urma constatării necesităţii imperioase de securitate constatate de Puterea deţinătoare.8

În opinia Comitetului Internaţional al Crucii Roşii pentru elucidarea acestor lacune urmează să se facă referinţă şi la normele altor ramuri de drept aplicabile pe parcursul situaţiilor conflictuale reglementate de art. 3 comun, adică normele dreptului internaţional al drepturilor omului şi normele dreptului naţional al statului pe teritoriul căruia se desfăşoară operaţiunile militare. De asemenea problema reglementării juridice a criteriului de participare directă la ostilităţi urmează să constituie obiectul unor vaste cercetări în cadrul mediului academic.

Un alt şir de dificultăţi sunt provocate de lipsa criteriilor univoce ale aplicabilităţii normelor codificate şi de problematica calificării unor situaţii ca fiind sau nu conflicte armate noninternaţionale. Spre exemplu, poate sau nu fi recunoscută o grupare de persoane înarmate care a făcut uz de violenţă drept parte la una conflict armat noninternaţional. Pe lîngă criteriul intensităţii violenţelor, care nu dispune de o scară concretă de determinare, fiind unul extrem de volatil din punct de vedere al interpretării juridice, mai urmează să fie luat în calcul caracterul structural al grupărilor neguvernamentale implicate. În cazul cînd structura organizaţională a grupării militare este una mai puţin stabilă, cu o ierarhie strict nedeterminată, care nu dispune de un control efectiv şi eficient asupra membrilor şi subdiviziunilor sale, atunci statutul de Parte la conflict rămîne a fi unul extrem de dubios. Judecînd conform raţionamentelor reflectate anterior, putem constata că pentru o calificare juridică corectă este nevoie de o apreciere obiectivă a tuturor condiţiilor şi factorilor care ne-ar permite să calificăm o grupare sau alte drept Parte la conflict, mai ales prin prisma „războiului contra terorismului“, situaţie de fapt, ce provoacă un şir întreg de lacune ale procesului de calificare şi aplicare a normelor de drept internaţional umanitar.

În concluzie, putem afirma cu certitudine, că dezvoltarea dreptului internaţional umanitar prin intermediul normelor cutumiare este una extrem de benefică şi necesară dar nu şi suficientă pentru a garanta aplicarea în practică a normelor juridice în cadrul unui conflict armat noninternaţional, necesară fiind diseminarea informaţiei cu privire la aceste norme şi interpretarea univocă a acestora de către nişte subiecţi imparţiali din rîndul savanţilor notorii ai domeniului sub egida organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale cu caracter umanitar.

O lacună aparte este reprezentată de lipsa unor mecanisme eficiente de aplicare în practică a normelor dreptului internaţional umanitar în cadrul conflictelor armate contemporane, fapt catalizat şi de creşterea vertiginoasă a conflictelor asimetrice. Conflictele armate noninternaţionale variază după structură şi intensitate de la cele similare unui conflict armat internaţional clasic la cele nestructurate cu explozii sporadice ale violenţei armate. Părţile în cadrul acestor conflicte sunt extrem de diferite atît ca structură cît şi ca atitudine faţă de respectarea normelor de drept internaţional umanitar. Factorii care influenţează asupra respectării dreptului internaţional umanitar de către Părţile la conflict sunt: a) consistenţa cunoaşterii normelor dispozitive ale dreptului internaţional umanitar, cît şi a sancţiunilor ce pot să survină în urma încălcării acestora; b) motivele declanşării şi participării în cadrul operaţiunilor militare; c) necesitatea sensibilizării opiniei publice internaţionale şi a atenţiei organismelor internaţionale competente; d) legitimitatea politică atît a guvernului legal, cît şi a grupărilor militare implicate etc.9

În marea majoritate a situaţiilor de conflict armat noninternaţional Guvernul legal nu este cointeresat în a recunoaşte existenţa acestuia, fapt ce ar obliga autorităţile legale să respecte normele dreptului internaţional umanitar aplicabile acestor situaţii şi ar conferi un caracter complementar normelor naţionale care se dovedesc a fi unele extrem de eficiente pentru anihilarea sau chiar distrugerea fizică a Părţii adverse, fără a genere consecinţe juridice în sarcina subiectului care le aplică. Astfel de situaţii sunt calificate drept tensiuni şi dezordini interne sau, mai nou, operaţiuni contra terorismului. Actorii neguvernamentali de asemenea nu sunt predispuşi să respecte aceste exigenţe juridice considerînd acest fapt ca fiind obligaţia exclusivă a statului care le-a ratificat, cu atît mai mult cu cît aceştia au drept obiectiv final distrugerea sau răsturnarea puterii legale care a instituit un regim sau altul.

În opinia autorilor Ampleeva E. şi Ogorodnikov M., o problemă aparte este reprezentată de faptul că în practica internaţională există situaţii cînd statele terţe se implică în cadrul conflictelor armate cu caracter noninternaţional de partea Guvernului legal pentru a-l ajuta se reinstaureze şi să garanteze ordinea legală, la iniţiativa sau invitaţia acestuia. Astfel de intervenţii se consideră a fi legale din punct de vedere a dreptului internaţional şi nu contravin principiului suveranităţii statelor. Precedentele ce au avut loc pe parcursul secolului XX: intervenţia forţelor armate ale URSS în Ungaria(1956), în Cehoslovacia(1968) şi Afganistan(1979), asistenţa militară a SUA în Republica Dominicană(1965) şi în Grenada(1983) sau dovedit a fi destul de tendenţioase, creînd o platformă propice pentru diferite abuzuri din parte forţelor armate implicate, care abuzează în unele cazuri de aşa numitele invitaţii ale puterii legale pentru a-şi realiza propriile interese strategice. Respectarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar în astfel de situaţii dubioase rămîne a fi una extrem de dificilă.10

În anul 2015 Federaţia Rusă a dat cur solicitării guvernului legal de la Damasc şi a iniţiat şi realizat un şir de atacuri aeriene cu caracter preventiv întru susţinerea regimului lui Bashar al Asad împotriva insurgenţilor. În acelaşi timp coaliţia în frunte cu SUA au generat un şir de atacuri asupra regiunilor din Siria şi Irak controlate de organizaţia numită „Statul Islamic“ sau în limba arabă Daesh.

Ne raliem poziţiei teoretice majoritate11 conform căreia toate părţile implicate urmează să respecte şi să aplice garanţiile minime instituite prin normele cutumiare de drept internaţional umanitar, indiferent de motivele declanşării conflictului şi a scopurilor urmărite prin participarea activă în cadrul acestuia. Argumentele în favoarea nerespectării normelor de drept internaţional umanitar în timp de conflict armat noninternaţional, enunţate anterior sunt de natură subiectivă şi nu au valoare juridică neavînd capacitatea de a absolvi de pedeapsă penală persoanele ce se vor dovedi a fi vinovate de încălcarea acestor norme.

În astfel de circumstanţe, aplicarea şi respectarea dreptului internaţional umanitar se dovedeşte a fi una extrem de problematică dacă nu chiar una irealizabilă, mai ales pentru actorii neguvernamentali. De asemenea partea la conflict poate să nu dispună de voinţă politică suficientă pentru aplicarea acestor norme, mai ales în cazurile cînd motivele, scopurile şi obiectivele urmărite vin în contradicţie flagrantă cu principiile şi spiritul dreptului internaţional umanitar. O dificultate aparte în procesul de respectare a normelor legale pe timp de conflict armat noninternaţional o constituie lipsa unor cunoştinţe temeinice despre acestea atît de către forţele regulate ale Guvernului legal, cît şi de către forţele militare ale grupărilor neguvernamentale participante.

Autorul Diter Flek consideră că aplicarea normelor de drept internaţional umanitar depinde de factor şi criterii obiective şi nu de opinia sau poziţia subiectivă a Părţilor implicate care au ratificat sau nu actele normative internaţionale în acest sens.12

Întru ameliorarea acestei situaţii nefaste urmează să se adopte o abordare strategică şi complexă care ar evidenţia potenţialele avantaje ale respectării acestor norme. Spre exemplu: a) creşterea eficienţei operaţiunilor militare şi a disciplinei în rîndul participanţilor la conflict, adică respectarea normelor dreptului internaţional umanitar încă în perioada planificării operaţiunilor militare, punînd accent pe respectarea principiule distincţiei şi proporţionalităţii; b) aşteptarea unui feed-beck similar din partea adversarului; c) reputaţia forţelor armate, care urmează să crească în ochii cetăţenilor statului implicat şi să genereze o susţinere efectivă din partea acestora; d) atitudinea faţă de obiectivele şi valorile cultural-religioase, care ar contribui la crearea unui climat de încredere între forţele militare implicate şi persoanele civile şi între persoanele civile de diferite confesiuni întru perspectiva soluţionării amiabile şi de lungă durată a conflictului; e) posibilitatea şi eventualitatea survenirii răspunderii penale pentru încălcarea normelor respective, care se dovedeşte a fi unul din cele mai efective mijloace de prevenire a comiterii acestui gen de infracţiuni.

Pentru garantarea creşterii efectivităţii respectării normelor de drept internaţional umanitar în cadrul unui conflict urmează să se ia în calcul şi variabila caracterului inedit al motivelor şi scopurilor părţilor implicate, atitudinea şi subtextul naţional-religios practic omniprezent în cadrul conflictelor armate contemporane, ceea ce nu înseamnă că acestea ar forma o parte a obiectului de studiu şi reglementare a dreptului internaţional umanitar, dar ar putea contribui la elaborarea unor măsuri concludente şi mecanisme eficiente de aplicare a normelor legale pentru fiecare situaţie în parte. Este incontestabil faptul că pentru a contribui efectiv la aplicarea normelor legale în cadrul unui conflict armat urmează să fie iniţiate nişte acţiuni strategice şi complexe de lungă durată care ar permite diseminarea informaţiei cu privire la dreptul internaţional umanitar nu doar în rîndul forţelor armate regulate ci şi în rîndul persoanelor civile care, aşa cum ne dovedeşte practica, rămîn a fi categoria cea mai afectată în cadrul conflictelor armate contemporane. Astfel de mijloace şi mecanisme ar fi următoarele:

a) încheiere unor convenţii bilaterale între Părţile la un conflict armat noninternaţional în care s-ar stipula expres obligaţia de a respecta normele dreptului internaţional umanitar;

b) declaraţiile unilaterale sau declaraţiile de intenţia ale grupurilor militare implicate prin care se obligă de a respecta normele de drept internaţional umanitar;

c) introducerea normelor elementare de drept internaţional în codul de conduită a grupărilor militare;

d) referinţe la normele respective în textul acordurilor de încetare a focului sau de pace;

e) acordarea amnistiei pentru simpla participare în cadrul operaţiunilor militare, cu excepţia acţiunilor care constituie componenţe de infracţiuni de contra păcii şi securităţii omenirii sau infracţiuni de război;13

Conform opiniei autoarei Nîsanbekova L., cauză neaplicării normelor de drept internaţional umanitar nu constă în imperfecţiunile sau lacunele acestei ramuri de drept, ci în voinţa politică a clasei politice sau a elitei politice a statului vizat. Pentru garantarea unei aplicări efective a acestor norme nu este suficient elaborarea unor norme legale la nivel naţional şi a unor acte juridice de natură executivă pentru realizarea acestora. Este absolut necesar de a studia şi de lua în calcul variabila specifică a mentalităţii, tradiţiilor şi culturii juridice a populaţiei vizate, pentru a putea elabora unele mecanisme particulare de diseminare şi convingere a acestora despre importanţa şi iminenţa respectării acestor norme.14

În scopul de a dezvolta şi completa prevederile articolului 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi a Înaltelor Părţi contractante a fost adoptat Protocolul Adiţional II, care a soluţionat, din punct de vedere teoretic, problemele cu privire la aplicabilitatea normelor de drept internaţional umanitar asupra situaţiilor conflictuale cu implicarea variabilei militare. În baza art. 1 al Protocolului Adiţional I: „… se va aplica la toate conflictele armate… care se desfăşoară pe teritoriul unei Înalte Părţi Contractante între forţele sale armate şi forţele armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului său, astfel încît să-i permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să aplica prezentul Protocol.“15 Raţionamentele reflectate anterior ne permit să constatăm că Protocolul Adiţional II dă o definiţie pozitivă şi concretă noţiunii de „conflict armat, fără caracter internaţional“.

În urma unui studiu mai minuţios putem afirma cu o doză suficientă de certitudine că sfera de aplicare a Protocolului Adiţional II este una mult mai îngustă decît sfera de aplicare a prevederilor articolului 3 comun. Această concluzie este confirmată de prevederile citate anterior, istoria procedurii de adoptare a Protocolului, practica statelor în domeniu şi opinia analiştilor. În rezultat, adoptarea celor două Protocoale Adiţionale permite aplicarea acestor norme asupra a patru situaţii diferite: conflictul armat între state în sensul articolului 2 comun celor patru Convenţii de la Geneva, adică conflictul armat internaţional în accepţiunea sa clasică, războaiele sau conflictele armate generate de mişcările de eliberare naţională aşa cum sunt definite în textul Protocolului Adiţional I, războaiele civile, în sensul determinat de Protocolul Adiţional II şi conflictul armat fără caracter internaţional calificat astfel în textul articolului 3 comun. Astfel, articolul 3 comun stabileşte cel mai jos nivel de aplicabilitate a normelor dreptului conflictului armat.

Un aport consistent la elucidarea noţiunii de conflict armat în sensul aplicării normelor de drept internaţional umanitar a fost creat de practica tribunalelor, care au fost primele instanţe internaţionale chemate să se pronunţe asupra criteriului aplicativ al normelor vizate în general şi a exigenţelor situaţionale ale aplicabilităţii acestora în special. În cazul Tadic, Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a evidenţia elementele principale ale noţiunii de conflict armat, drept segment de aplicare a dreptului internaţional umanitar stabilind: „conflictul armat există în situaţia cînd este utilizată forţa militară în relaţiile interstatale sau se produce o violenţă armată de lungă durată între astfel de grupuri pe teritoriul statului. Dreptul internaţional umanitar se aplică pe parcursul desfăşurării conflictului şi acţionează pînă la finisarea definitivă a operaţiunilor militare şi încheierea păcii sau, în cazul unui conflict armat intern, pînă la soluţionarea paşnică a conflictului. Pînă la acest moment dreptul internaţional umanitar se aplică pe întreg teritoriul statelor implicare, iar în caz de conflict armat intern, pe întreg teritoriul Părţii implicate indiferent de faptul dacă acest teritoriu este sau nu afectat direct de operaţiunile militare.“16

Atît timp cît în textul hotărîrii sunt evidenţiate unele restricţii sau condiţii ale aplicării dreptului internaţional umanitar s-ar putea concluziona pripit că prin intermediul acesteia ar putea fi limitată sfera de aplicare a articolului 3 comun care stabileşte pragul minim de aplicabilitate a normelor de drept internaţional umanitar la nivel convenţional. Cu toate aceste, în urme unui studiu mai minuţios, se poate constata faptul că prezenta hotărîre a Tribunalului nu a pretins şi nici nu a realizat o limitare a sferei de aplicare a normelor vizate. În ptimul rînd, nu se insistă asupra faptului ca grupurile militare implicate în cadrul unui conflict noninternaţional să deţină controlul efectiv asupra unei părţi din teritoriul statului. Determinînd condiţiile aplicabilităţii dreptului internaţional umanitar Tribunalul a stabilit: a) obiectul asupra căruia se aplică normele respective — toate conflictele armate; b) aplicarea în spaţiu — toate teritoriile afectate; c) aplicarea în timp — de la începutul şi pînă la sfîrşitul operaţiunilor militare. În caz de conflict armat noninternaţional normele respective urmează să fie aplicate atît pe întreg teritoriul, cît şi pe teritoriul care nu se mai găseşte sub controlul puterii legale. În ceea ce priveşte criteriul intensităţii şi duratei operaţiunilor militare, se menţionează că normele dreptului internaţional umanitar urmează să se aplice şi asupra acţiunile premergătoare sau incipiente ale conflictului, iar practica Tribunalului pentru Rwanda stabileşte că aceste norme se aplică şi asupra conflictelor care durează cîteva luni de zile, dacă intensitatea operaţiunilor a fost suficient de înaltă, ceea ce satisface condiţiile impuse de articolul 3 comun.

Un interes aparte îl reprezintă determinarea noţiunii de conflict armat în sensul Statutului Curţii Penale Internaţionale (în continuare Statutul CPI). Statutul CPI determina ca fiind infracţiuni unele acţiuni săvârşite pe timp de conflict armat noninternaţioanl. Sunt calificate drept fapte infracţionale încălcarea gravă a prevederilor articolului 3 comun săvârşite pe timp de conflict armat fără caracter internaţional şi astfel, normele Statutului CPI: „nu sunt aplicabile situaţiilor de tensiuni şi dezordini interne…“ De asemenea sunt calificate drept infracţiuni internaţionale o categorie destul de vastă de acţiuni prin următoarea stipulare: „alte încălcări grave ale legilor şi obiceiurilor războiului aplicabile în timp de conflict armat noninternaţional în limitele determinate de dreptul internaţional umanitar.“17

Astfel, aceste norme codificate servesc drept bază formală a incriminării încălcărilor dreptului internaţional umanitar şi contribuie efectiv la creşterea calităţi procesului de aplicare a acestora în timp de conflict armat.

O altă situaţie extrem de dificilă din punct de vedere al calificării juridice este generată de conflictele armate noninternaţionale cu caracter transnaţional, fenomen cu care ştiinţa dreptului internaţional umanitar se confruntă de ceva timp. Problema constă în faptul că în cadrul unui conflict armat noninternaţional pe de o parte este implicat statul sau un grup de state, iar cealaltă Parte la conflict este reprezentată de o organizaţie cu caracter transnaţional, adică îşi are reprezentanţele sau „celulele“ în mai multe ţări ale lumii. Un exemplu considerat deja clasic în acest sens îl constituie conflictul dintre Statele Unite ale Americii şi gruparea teroristă Al-Qaieda. Din această perspectivă, putem lesne să presupunem, în baza evoluţiei metodelor şi mijloacelor de luptă şi a caracterului noninternaţional al majorităţii covârşitoare ale conflictelor de pe Glob că toate conflictele de acest gen au sau vor avea tendinţa să se transforme în aşa numitele conflicte armate transnaţionale. Atunci, urmează să răspundem univoc la întrebarea cînd se începe şi cînd se termină aplicarea normelor de drept internaţional umanitar asupra acestor fenomene şi care este legea aplicabilă, fapt ce depinde direct de calificarea juridică a situaţiilor conflictuale.

Aplicabilitatea în timp nu implică interpretări restrictive în acest caz, fapt pe care l-am analizat anterior, adică normele respective se aplică pe toată durata conflictului armat şi asupra operaţiunilor anterioare calificării situaţiei respective drept conflict armat.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă dificultatea constă în faptul că marea majoritate a normelor de drept internaţional umanitar nu vor fi aplicabile, deoarece aceste conflicte nu sunt calificate drept conflicte armate internaţionale din lipsa calităţii de subiect de drept internaţional a Părţii adverse statului implicat care este reprezentată printr-o organizaţie sau grupare militară şi asupra acestora nu se aplică acel segment vast şi detaliat de norme reprezentat prin Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, Protocolul adiţional I din 8 iulie 1977, Convenţia cu privire la protecţia bunurilor culturale din 1954, Convenţia cu privire la interzicerea sau limitarea unor tipuri de arme convenţionale din 1980 şi Protocoalele Adiţionale etc.

Unul din scenariile posibile ale evoluţiei evenimentelor ar fi recunoaşterea organizaţiei implicate drept Mişcare de Eliberare Naţională şi implicit a statutului de subiect de drept internaţional cu respectarea tuturor procedurilor impuse legal de normele internaţionale şi recunoaşterea acesteia drept parte la conflict ceea ce ar permite calificarea acestuia drept conflict armat internaţional. În acest caz problema cu privire la aplicabilitatea în timp şi în spaţiu ar fi parţial soluţionată, însă recunoaşterea şi conferirea unei sau altei organizaţii a statutului de subiect de drept internaţional şi alte variabile enunţate anterior nu ţin de competenţa obiectului de cercetare a dreptului internaţional umanitar.

Prin metoda excluderii aceste situaţii ar fi putut fi calificate drept conflicte armate în sensul articolului 3 comun, însă, prin prisma unei interpretări restrictive putem constata că aceste prevederi nu se aplică acestor situaţii deoarece conform primului aliniatul al articolului 3 comun acesta reglementează: “.. conflictul armat cu caracter noninternaţional şi ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părţi Contractante“, adică, din momentul cînd organizaţia sau gruparea militară respectivă îşi are amplasate părţile sale structurale pe teritoriul mai multor state care nu se implică în cadrul conflictului, s-ar părea că această situaţie nu este altceva decât o lacună. Acest fapt ne mai dovedeşte o dată în plus că necesitatea stringentă şi imperioasă a elaborării unei noi convenţii care ar avea drept obiect de reglementare noile conflicte armate contemporane indiferent de denumirea acestora: asimetrice, transnaţionale, destructurate sau „lupta contra terorismului“. Totuşi, prin prisma unei interpretări extensive, actorii implicaţi în situaţiile conflictuale respective urmează să respecte cel puţin minimumul de exigenţe impuse ce articolul 3 comun care stabileşte cel mai mic grad de aplicabilitate a normelor de drept internaţional umanitar.

În urma unui studiu superficial al conflictelor armate contemporane, putem lesne constata că doar un număr foarte restrîns dintre acestea pot fi calificate ca fiind conflicte armate internaţionale în sensul clasic la acestei noţiuni. Marea majoritate a conflictelor armate contemporane sunt conflicte armate noninternaţionale care evoluează şi se pot transforma pe parcursul derulării lor în conflicte armate internaţionale şi invers sau se pot transforma, mai nou, în conflicte armate asimetrice sau destructurate, ceea ce generează o sumedenie de probleme de natură juridică în ceea ce priveşte aplicabilitatea normelor de drept internaţional umanitar asupra acestor situaţii. Urmează să evidenţiem faptul că în cazul în care în cadrul unui conflict armat noninternaţional se implică un alt stat sau grup de state de partea Guvernului „legal“, acesta îşi păstrează statutul de conflict armat noninternaţional. Situaţia este una absolut inversă în cazul în care un stat terţ sau un grup de state se implică pentru a susţine grupul sau organizaţia militară neguvernamentală, fapt ce conferă caracter internaţional acestui conflict. În urma evoluţiei evenimentelor în cadrul unui asemenea conflict acesta se poate transforma din unul internaţional în unul noninternaţional. Aceste transformări cardinale de situaţie provoacă o serie de dificultăţi de natură juridică în ceea ce priveşte variabila temporală a aplicabilităţii unui set sau altul de norme aplicabile acestor conflicte armate.

Un caz aparte în constituie aşa numitul „război contra terorismului“ sau „lupta contra terorismului“, care au dat naştere unor schimbări radicale în ceea ce priveşte abordarea conflictelor armate. Urmează să constatăm modificările esenţiale ale metodelor de ducere a războiului, utilizarea unor elemente tactice absolut necaracteristice conflictelor armate: iniţierea unor operaţiuni vaste de cercetare la toate nivelele, introducerea unor sancţiuni de natură economico-financiară, desfăşurarea unor operaţiuni contra teroriste cu participarea forţelor militare regulate ale unor state, fără însă a genera intensitatea necesară pentru a se recunoaşte existenţa unui conflict armat.

Acestea şi multe alte modificări sau chiar mutaţii la momentul actual în ceea ce priveşte structura, esenţa şi spiritul conflictelor armate contemporane ne demonstrează că societatea evoluează necontenit, iar conflictele armate rămîn a fi spre marele nostru regret un element indispensabil al acesteia, modificîndu-se doar metodele, mijloacele, părţile implicate şi scopurile vizate, consecinţele devenind din ce în ce mai negative mai ale pentru pătura cea mai vulnerabilă — persoanele civile. Respectivul raţionament ne permite să constatăm importanţa incontestabilă a normelor de drept internaţional umanitar şi necesitate stringentă a modificării şi reactualizării acestora la provocările generate de conflictele armate contemporane.

În lumina celor analizate, cele mai importante provocări asupra procesului de calificare juridical a situaţiei şi de asigurarare a aplicării normelor dreptului international umanitar rezidă în faptul că:

a) organizaţia teroristă controlează efectiv parte din tertoriile suverane ale Siriei şi Irak-ului, dar nu constituie formal un subiect de drept international public;

b) aceasta dispune de susţinători pe întreg mapamondul, care se activizează la necessitate şi a căror capacitate de mobilizare şi de intervenţie întru realizarea unor atentate teroriste nu pot fi correct şi efectiv estimate;

c) prevederile normative de drept international umanitar nu califică în nici un fel ostilităţile dintre insurgenţi şi un guvern străin care nu luptă de partea guvernului legal.

d) judecîd în lumina metodelor şi mijloacelor utilizate de către exponenţii organizaţiei Daesh (Statul Islamic) probabilitatea convengerii acestora de a aplica cel puţin la nivel cutumiar normele dreptului international umanitar rămîne a fi doar un imperative puţin probabil de a fi realizat.

e) în pofida componentelor moral-psiholigice, culturale, religioase, economice, civilizaţionale şi de altă natură ale acestei confruntări dintre organizaţia extremistă Daesh şi Coaliţia condusă de SUA, indiferent de statutul juridic al părţilor implicate în conflict şi poziţia juridică a acestora faţă de normele convenţionale ale dreptului international umanitar, respectarea şi asigurarea respectării cutumiare a acestora constituie un imperativ al momentului.