ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Incompatibilităţi juridice — aspecte ale constrângerii juridice în statul de drept

Oleg TĂNASE, magistru în drept, doctorand
Recenzent: Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar

Incompatibility is a state that is inseparable from the citizen, the human and is determined by the existence of certain restrictions that are imposed by the state as public power.

Incompatibility doesn’t affect namely the person, the individual, but its status and legal capacity, aiming at the protection of community.

Key words: incompatibility, public power, restrictions, state, legal.

Incompatibilitatea fiind o stare care este inseparabilă de cetăţean, de persoana omului, şi este determinată de existenţa anumitor restricţii ce sunt impuse de către stat, în calitatea sa de putere publică. Incompatibilitatea nu urmăreşte anume persoana, privită individual, ci statutul acesteia şi capacitatea juridică, având ca finalitate ocrotirea unor interese generale.

Cuvinte-cheie: incompatibilitate, puterea de stat, restricţii, stat, legal.

Capacitatea de folosinţă, în conformitate cu art.18 Codul civil, este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă a persoanei este generală, ea priveşte toate drepturile şi obligaţiile care sunt recunoscute în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.

Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, întrucât lipsa acesteia ar echivala cu lipa calităţii de subiect de drept civil.1

Capacitatea de folosinţă nu poate fi obiectul vreunei renunţări, înstrăinări, cesionări sau orice altă formă de modificare, ci numai restrânsă în condiţiile şi în modul prevăzute de lege.

Limitările capacităţii juridice sau restrângerea capacităţii sunt reglementate de lege în scopul ocrotirii persoanei, precum şi în interesul general al comunităţii.

Pentru persoanele juridice, capacitatea de folosinţă cuprinde aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii, care servesc realizării scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. Tocmai de aceea, în doctrina se vorbeşte despre principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice […]2.

Atunci când suntem în prezenţa ocrotirii unui interes general, sunt reglementări de drept comun, care stabilesc anumite restricţii de a desfăşura anumite activităţi sau impun în calitate de sancţiune — interdicţie de a ocupa anumite funcţii3.

În vorbirea curentă, incompatibilitatea juridică faţă de persoană fizică, este acea stare de nepotrivire între două funcţii, profesii sau sarcini, care face ca o persoană să nu le poată exercita concomitent ori ocupa în acelaşi timp, iar în limbaj juridic sunt numite incompatibilităţi.

Incompatibilităţile nu se prezumă, nu se pot deduce prin analogie sau prin interpretare, ele sunt determinate în mod expres şi restrictiv prin lege.

Având în vedere caracterul imperativ al normelor juridice care instituie incompatibilităţi, acestea nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei, ci sunt învederate pentru ocrotirea intereselor necesare într-o societate democratică.

Astfel în dreptul procesul civil, incompatibilitate pentru judecător ar putea surveni în situaţia în care judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o cauză nu poate lua parte la judecata aceleiaşi cauze în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casarea hotărârii, prin urmare aceasta ar fi împrejurarea care îl împiedică, fiindu-i interzis judecătorului prin lege să participe la judecarea cauzei în astfel de situaţii.

În linii mari, incompatibilităţile juridice au ca efect unele ingerinţe, limitări a drepturilor persoanei. Însă acestea sunt conforme statului de drept şi prin urmare nu sunt condamnabile, nu aduc atingere drepturilor şi intereselor legitime.

O astfel de ingerinţă ar încălca art. 8 din Convenţie Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Omului şi ar fi violare a articolului din Convenţia Europeană, dacă nu poate fi justificată, în temeiul art.8 §2, ca fiind „prevăzută de lege“, urmărind unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în dispoziţia respectivă, şi ca fiind „necesară într-o societate democratică“ pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

Potrivit jurisprudenţei CtEDO (cauza Mateescu vs. România4), Curtea a reiterat, în primul rând, că obiectul art. 8 al CEDO este în principal acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice, obligând statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Într-un astfel de context, trebuie să se ţină seama de justul echilibrul care trebuie păstrat între interesul general şi interesele persoanei în cauză. Marja de apreciere a statului este mai amplă în cazul în care se impune păstrarea unui echilibru just între interese private şi publice concurente sau între diverse drepturi prevăzute de Convenţie.

La fel considerăm că suntem în prezenţa incompatibilităţilor şi atunci când:

sunt stabilite măsuri de protecţie în dreptul muncii — interzicerea femeilor gravide şi a copiilor sub 18 ani, la prestarea muncii în condiţii nocive sau vătămătoare, grele periculoase, precum şi contraindicate medical (art.248 Codul muncii).

prin hotărâri judecătoreşti, pentru apărarea proprietăţii publice şi/sau celei private, nu pot fi angajate în funcţie de gestionare şi de administrare persoanele condamnate penal pentru comiterea unor infracţiunilor, care conţin astfel de pedepse complementare;

În conformitate cu normele penale5, precum şi în mod doctrinal6 interdicţia de ocupa funcţii implică exerciţiul autorităţii de stat, precum şi de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, constituie una din formele pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi. Aplicarea pedepsei este obligatorie când legea o prevede, cu menţiunea că şi în acest caz, subzistă condiţia prevăzută de lege cu privire la cuantumul pedepsei principale.

Incompatibilităţile îşi au raţiunea şi pentru prevenirea unor situaţii de conflict de interese, fiind interzis funcţionarului public exercitarea oricărei alte funcţii decât cea în care a fost numit, cu excepţia celei didactice şi ştiinţifice7.

În conformitate cu principiul fundamental al statului de drept8, persoanele aflate în funcţii de conducere trebuie să demonstreze că îndeplinesc standarde ridicate în materie de integritate. Potrivit jurisprudenţei constituţionale9, în cazul în care se constată neîndeplinirea condiţiei de integritate, ignorarea acestor constatări şi numirea/menţinerea în funcţii de conducere a unor persoane asupra cărora planează dubii privind integritatea reprezintă o sfidare a statului de drept. Or, statul de drept are valoare constituţională, iar această valoare trebuie respectată pe deplin.

În lipsa unor reglementări legale exprese10, mutatis mutandis, încălcarea condiţiilor de eligibilitate după validarea mandatului constituie motiv de incompatibilitate absolută cu calitatea de deputat în Parlament, mandatul urmând a înceta de drept, pentru motive ce derivă din condiţiile fundamentale inerente principiului constituţional al preeminenţei dreptului.

Pentru aceste consideraţiuni, incompatibilităţile juridice (atât cele instituie prin hotărâre judecătorească, cât şi care rezultă din norma legală), în aparenţă ar crea indici de încălcarea a principiului libertăţii muncii şi a dreptului la muncă. Principii care lato sensu pot fi regăsite în art.5 Codul Muncii.

Astfel potrivit Cartei Sociale Europene, la art.1, sunt rezumate concepţiile cu privire la dreptul la muncă, care: „în vederea exercitării efective a dreptului la muncă, părţile se angajează: 1. să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi, realizarea şi menţinerea nivelului cel mai ridicat şi stabil posibil al locului de muncă în vederea realizării unui loc de muncă cu normă întreagă; 2. să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă; 3. să stabilească sau să menţină servicii gratuite de angajare pentru toţi lucrătorii; 4. să asigure sau să favorizeze o orientare, formare şi readaptare profesională corespunzătoare“.

Deşi există diferenţe de conţinut şi de formă, libertatea muncii nu se confundă cu libertatea persoanei, ca principiu fundamental, recunoscut şi protejat prin normele internaţionale.

Libertăţile publice nu trebuie confundate cu noţiunea mai largă de „libertate“ umană, aceasta din urmă putând fi abordată prin prisma unor cercetări istorice, filosofice sau teologice, pe când primele se pot manifesta în cadrul unui sistem juridic determinat, respectarea şi exercitarea lor fiind asigurate de organele statului.11

Concurând aceste norme cu valoare de principiu, incompatibilităţile juridice şi libertatea de a munci, nu pot fi reţinute ca bine justificate, că prin efectul acestora sunt aduse limitări acestui din urmă principiu, or, având în vedere ocrotirea intereselor generale într-o societate democratică, se impune un anumit comportament restrictiv faţă de anumite fapte sau acte de natură să pericliteze buna funcţionalitate a statului de drept.

Astfel incompatibilităţile juridice sunt pe de o parte — de o natură provizorie — menţinându-se o anumită perioadă de timp; iar pe de altă parte — anumite sarcini, care în mod firesc sunt separabile şi nu se suprapun, având în vedere statutul persoanei sau circumstanţele specifice apărute (exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice), acestea nu pot fi exercitate în acelaşi timp.

Aceste limitări de comportament sunt instituite numai de lege, astfel încât extra legem nu pot produce efecte juridice şi sunt ilegale în fond.

În materia dreptului muncii, dreptul la muncă reprezintă o expresie a libertăţii şi personalităţii umane, constituind totodată şi un element garantat al eliminării oricărei forme de excludere sau preferinţă în raporturile de muncă. 12

Respectarea normelor şi a principiilor fundamentale care instituie incompatibilităţi juridice, reprezintă temelia unor raporturi constituţionale, fiind expresia unor garanţii care conduc la respectarea interesului general şi a valorilor statului de drept.

Aceste restricţii sunt „proporţionale“ cu interesul comunităţii, sunt „prevăzute de lege“ şi „necesare într-o societate democratică“, iar cumularea acestor reguli nu au ca efect atingerea dreptului fundamentale ale omului.

1 Gabriel Boroi, Drept Civil, Partea Generală, Editura ALL BECK 1999, pag.49.

2 Ibidem, pag.51

3 Restricţii care rezultă a priori din actele de constituire a persoanei juridice, entitatea dispunând de activitatea regăsită în actele de constituire; precum şi pentru faptele penale comise, atunci când legiuitorul a stabilit în calitate de pedeapsă penală asemenea restricţii (art.185/1 alin.1 lit.g) Cod Penal, sancţionează persoana juridică cu amendă[…] şi cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 1 la 5 ani).

4 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 ianuarie 2014 în cauza Mateescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20.06.2014.

5 art.65 Codul Penal al Republicii Moldova, defineşte această pedeapsă şi condiţiile de aplicare.

6 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul Muncii, Casa de Editură şi presă „ŞANSA”SRL 1998, pag.169.

7 Cu titlu exemplificative — art.3 Legea nr.39-XIII din 07.04.1994 despre statutul deputatului în Parlament.

8 Principiul statului de drept — presupune preeminenţa legii în reglementarea relaţiilor sociale.

9 Hotărârea nr.2 din 20.01.2015 a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, pentru interpretarea art.1 alin.3 combinat cu art.69 şi 70 din Constituţia Republicii Moldova (imunitate şi încetarea mandatului deputatului).

10 Ibidem.

11 Romulus Gidro, Despre unele tendinţe privind încălcarea principiului libertăţii muncii şi a dreptului la muncă, în Revista română de dreptul muncii, nr.2 an.2003, pag.60.

12 Alandru Ţiclea, Piaţa muncii. Noţiune, Limite., în Revista română de dreptul muncii, nr.2 an.2003, pag.13-15.