Drepturile economice ale omului — drepturi subiective sau libertăţi publice

Valeriu BAEŞU, master în drept, lector superior
Recenzent: Lilia MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar ad interim

The economic humans rights can be considered as some fundamental rights which characterize the welfare of the person, the prosperous property of citizen, or the richness conditions of individual characterized by a economic satisfaction integration that enable him to establish as a separate subject of a community organized by people who livse in strictly defined rules as a collective member of economically dominant class in society, which aims to defend the economic order, existing policies and repression against opposing classes within it. Economic humans rights as a public freedoms exist only in the extends of sphere of individual autonomy, a reserved area of the individuals, placed the protection of public power and the relationship between economic humans rights and public power is manifested through the evolutive from a total domination of the state over the individual liberal principle of non-interference,, in ensuring the public interest, and to create a legal framework to guarantee and insure economic rights. Keywords: economic humans rights, personal welfare, public liberty, subjectiv right, general interest, social phenomenon, the concept of free, natural rights, social contract etc.

Drepturile economice ale omului pot fi considerate ca sunt nişte drepturi fundamentale ce caracterizează bunăstarea persoanei, situaţia materială prosperă a cetăţeanului, sau stare de prindoare a individului caracterizat printr-o satisfacţie economică deplină ce permite acestuia să se afirme ca subiect separat a unei colectivităţi organizate de oameni care convieţuiesc după anumite reguli strict determinate comune cât şi ca membru colectiv a clasei economiceşte dominante în societate, care are drept scop apărarea ordinii economice, politicilor existente şi reprimarea împotriva claselor opuse din interiorul acesteia. Drepturile economice ale omului ca libertăţi publice nu există decât în măsura în care există o sferă de autonomie individuală, un domeniu rezervat al individului, pus la protecţia puterii publice, iar relaţia dintre drepturile economice ale omului şi puterea publică se manifestă printr-o trecere evolutivă de la o dominare totală a statului asupra individului la un principiu liberal de neamestec al statului, pentru asigurarea atât a interesului general, cât şi pentru crearea unui cadru juridic adecvat de garantare şi asigurare a drepturilor economice. Cuvinte cheie: drepturi economice ale individului, bunăstarea personală, libertate publică, drept subiectiv, interes general, fenomen social, concepţie liberală, drepturi naturale, contract social etc.

Bunăstarea persoanei cât şi starea de prindoare a individului există de la originea societăţii umane şi durează, în timp, de mai multe milenii. Ea se prezintă ca un fenomen natural şi rădăcinile ei pornesc din însăşi structura organică a societăţii omeneşti. Este cert că divizarea tuturor valorilor obiectelor lumii înconjurătoare între atîtea comunităţi şi atîţia indivizi din cadrul fiecărei comunităţi a fost posibilă datorită dezvoltării de-a lungul istoriei umanităţii a două instituţii fundamentale: a statului, pe de o parte, şi a dreptului de proprietate, pe de altă parte. Relaţia dintre aceste două instituţii este uneori dialectică, alteori complementară şi constituie subiectul multor controverse teoretice1.

În paragraful precedent am făcut o analiză a interacţiunii drepturilor economice ale omului cu regimul constituţional al statului , concetrîndu-ne pe faptul că drepturile economice ale omului sunt baza sistemului economic al statului. Dar, practica de zi cu zi, constată faptul că drepturile economice ale omului mai apar şi în alte ipostaze: ca drepturi fundamental ale omului privite ca o libertate publică sau privite ca drepturi subiective.

Drepturile economice ale omului ca libertatăţi publice nu există decît în măsura în care există o sferă de autonomie individuală, un domeniu rezervat individului, pus la adăpost de intervenţia puterii, căci libertăţile publice sînt o insulă în mijlocul constrîngerii.

Drepturile economice ca libertăţi publice presupune existenţa statului. Acest stat nu este decît un instrument necesar protejării libertăţilor2. Drepturile economice ale omului ca libertatăţi publice nu se confundă cu drepturi subiective, care sunt nişte drepturi ce aparţin unui subiect, în timp ce libertatea publică aparţine tuturor subiecţilor de drept, în mod egal, din punct de vedere juridic, o libertate juridică universală. Astfel, drepturile economice ale omului sunt nişte drepturi subiective în sensul că titularul lor are posibilitatea de a se bucura singur de acele privilegii stabilite de stat.

După cum argumentează Pierre Pescatore „dreptul subiectiv este o facultate concedată, în timp ce o libertate publică nu este concedată de ordinea juridică, ci doar constatată şi apărată de aceasta“3. Noţiunea de libertate publică, totuşi, se distinge uneori cu greu de cea de drept subiectiv. Distincţia se dovedeşte însă foarte necesară, căci o multitudine de acte juridice interne şi internaţionale fac apel la noţiunea de libertăţi publice sau drepturi fundamentale în domenii care ţin tradiţional de dreptul privat, ceea ce ar putea da naştere la numeroase confuzii.

Drepturile economice ca drepturi subiective caracterizează prin apartenenţa unei persoane determinate, iar raporturile juridice se derulează între diferite persoane private. De menţionat faptul că în cadrul drepturilor economice există şi o latura de drept public a drepturilor economice ca drepturi subiective, ea constituidu-se pe baza atribuţiilor pe care le are puterea publică de a reglementa drepturile economice în raport cu diferite categorii de titulari, cît şi în baza raporturilor dintre subiecţii drepturilor economice şi puterea publică.

Raportarea drepturilor economice la puterea publică rezultă din pledoariile cunoscutului filosof englez Thomas Hobbes care afirma că în afara puterii publice nu se poate vorbi despre un drept subiectiv, dat fiind că el este creaţia acestei puteri, ca şi dreptul obiectiv, în general4.

După cum am menţionat puţin mai sus, bunăstarea persoanei este indispensabil legată de fenomenul proprietăţii privit ca o legătură dintre un subiect şi bunurile materiale ale acestuia care se află în bogăţia sa. Deci, dreptul de proprietate, fiind după esenţa sa o putere asupra lucrurilor personale, nu este subordonată schimbărilor politice şi sociale ce succed evoluţia societăţii, dar în procesul de înaintare de la simple la mult mai complexe organizări, aşa cum ar fi sistemele juridice actuale, natura juridică a relaţiilor dintre puterea publică şi individul, sub aspectul bunăstării acesteia, se modifică esenţial, observându-se o legitate şi anume legătura strânsă a acesteia cu ideologia factorilor de decizie.

O predispunere clară în acest sens poate fi evidenţiată în manifestările epocii timpurii ale evoluţiei sociale, de a consfinţi o lege supremă a instituţiei proprietăţii, care de alt fel şi reprezintă punctul de început a bunăstării individului şi a situaţiei de prindoare a acestuia, şi de a-i oferi un caracter veşnic. Este evident că termenul de lege supremă a proprietăţii este utilizat în sens generic şi nici de cum în sensul unei constituţii scrise existente.

Profesorul italian U. Mattei, în această ordine de idei, afirma că motivul acestei ficţiuni de drept este evident. De vreme ce dreptul de proprietate se ocupă de probleme fundamentale de distribuire şi de vreme ce nu există un acord general referitor la legitimitate sau o expunere raţională a distribuirii resurselor în cadrul societăţii (de ce bogaţii trebuie să fie bogaţi, iar săracii, săraci?), problemele de distribuire legate de proprietate nu pot fi în mod constant rediscutate dincolo de anumite limite. În caz contrar, ar surveni o instabilitate socială avansată5.

Împărtăşim punctul de vedere precum că bunăstarea individului prin prisma fenomenului proprietăţii era examinată şi studiată încă din antichitate prin aşa-numitele Constituţii ale lui Solon din Atena (circa 650 î.e.n.) ce consacrau dreptul de proprietate al proprietarilor mici şi mijlocii6. Mai tîrziu, în Evul Mediu, Magna Charta-Libertatum (1215), din Anglia, considerată primul act constituţional scris, se preocupă de asemenea de dreptul de proprietate, interzicînd regelui deposedarea unei persoane de bunurile sale fără un motiv prevăzut de lege7. În epoca modernă, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (1789) din Franţa revoluţionară a exprimat temeiurile juridice ale concepţiei liberale despre proprietate. Astfel, „Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sfînt, nimeni nu poate fi lipsit de ea, afară numai de cazul în care nevoia publică, constatată conform legii, o cere în mod evident, şi cu condiţia unei juste şi prealabile despăgubiri8“.

Vorbind despre drepturile economice ca libertăţi publice şi ca drepturi subiective, este necesar să menţionăm că acestea fiind un mod de realizare a unei puteri umane asupra „resurselor limitate“, a făcut obiectul unor controverse grupate în două curente, care au fost, sunt şi vor fi alimentate cu noi teorii şi concepţii.

Primul curent a fost elaborat de adepţii comunităţii colective, aceştea formulînd critici grave referitoare la proprietatea privată. Astfel, unul dintre cele mai faimoase rechizitorii împotriva dreptului de proprietate îl întîlnim în ideea expusă de Jean-Jacques Rousseau — unul dintre fondatorii şcolii drepturilor naturale: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună „acesta este al meu“ şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-1 creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De cîte crime, războaie, omoruri, de cîte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea cel care, scoţînd ţăruşii sau astupînd şanţul, ar fi strigat semenilor săi: feriţi-vă s ă-1 ascultaţi pe acest impostor; sînteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sînt ale tuturor şi că pămîntul nu este al nimănui“9.

Ideile respective au fost preluate de către părinţii Bisericii, de către utopiştii Renaşterii, ca mai tîrziu Marx, Engels şi alţii să elaboreze baze ideologice împotriva dreptului de proprietate, acesta fiind considerat generator de exploatare a omului de către om10.

Cel de al doilea curent este susţinut de marii apărătorii ai proprietăţii private ca Aristotel, Auguste B. Spinoza, D. Locke, Ch. Montesquieu şi alţii, care au evedenţiat avantajele proprietăţii private ca garanţie a libertăţii individuale. Astfel, G.N. Luţescu menţionează că proprietatea privată are meritul nepreţuit de a răspunde celor mai elementare sentimente de demnitate şi umanitate ale individului; fiind stimulentul cel mai puternic al activităţii omeneşti şi măsura cea mai evidentă a capacităţii, a posibilităţilor de creaţie şi de afirmare ale fiecăruia, care — în ultimă analiză — converg spre realizarea binelui general11. Cel de-al doilea curent îndeamnă să nu dăm nici un crezămînt acelor sisteme utopice care susţin că pămîntul este proprietatea tuturora şi care nu respectă dreptul nimănui. Adversarii proprietăţii au putut avea pentru un moment puterea şi forţa în mîna lor, n-au avut însă şi nici nu vor avea vreodată justiţia şi raţiunea de partea lor12“. O aceiaşi idee o regăsim şi la savantul rus Sklovskii: „Sarcina dreptului constă nu în faptul ca lumea cuprinsă de rele să se transforme în paradis, ci să nu să se prăbuşească în infern. În baza tezei „progresului neutru şi a eliberării elementare a umanităţii“ putem afirma cu certitudine că proprietatea nu este un rău, chiar dacă în final nu este un bine, ea ne conduce spre bine şi o altă cale nu a fost descoperită“13.

Cât de banal nu ar părea, dar ambele curente au contribuit asupra cicatrizării doctrinei juridice de specialitate şi au înlesnit elaborarea normelor juridice menite să reglementeze dreptul de proprietate, fie prin încercare unora de a demonstra necesitatea lichidării proprietăţii private şi transformării ei forţate în proprietate colectivă, fie prin susţinerea că aceasta constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, o garanţie a libertăţii etc.

Împărtăşim convingerea că tot sub influenţa acestor două concepte s-a fundamentat şi relaţia dintre puterea publică şi bunăstarea individului, acesta fiind motivul pentru examinarea mai detaliată a unora dintre ele.

Doctrina de specialitate prevede că drepturile economice ca drepturi naturale ale individului, îşi au rădăcini încă din ideile stoicilor greci. Astfel, încă Aristotel susţinea că „omul are două mobiluri puternice — proprietatea şi dorul“. Aceste mobiluri au un rol hotărîtor în acţiunile şi opţiunile umane. „Desfiinţarea proprietăţii private“ ar fi „împotriva tendinţelor naturale14“.

Drepturile naturale individuale a fost preluate în secolele XVI-XVII de şcoala dreptului natural şi în sec. al XVIII-lea de filozofii francezi, din ideile raţionaliste ale cărora se va elabora teoria contractului social caracterizată prin situarea raporturilor între puterea publică şi indivizi ca raporturi instituite pe seama unui contract social în baza căruia nici una din părţi nu are posibilitatea de a modifica conţinutul acestuia, fără prezenţa consimţămîntului valabil a celeilalte părţi.

Putem afirma că originea drepturilor economice ale omului ca drepturi de bunăstare a individului este legată de existenţa unui drept anterior şi superior statului, ce rezultă din însăşi natura omului. Individul, ca creatură firească, se înfăţişează ca un subiect aparte în raport cu societatea, ceea ce ar argumenta că acesta nu necesită a fi neapărat o fiinţă socială. Societatea şi statul sunt nişte produse intelectuale ale indivizilor în baza existenţei unui contract social, adică a unui act bilateral în temeiul căruia indivizii, în schimbul unei anumite protecţii, cedează o parte limitată din libertăţile lor naturale astfel încât sferă largă a libertăţilor fiind în afara sferii de intervenţie a puterii. Mai mult, chiar în interiorul zonei de acţiune a puterii, guvernanţii nu pot acţiona fără limite, individul trebuie să aibă posibilitatea să se opună unei acţiuni prea puternice a statului15.

Promotorul conceptului de drept natural şi al contractului social poate fi considerat Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea „Contractul social“, apărută în 1762, susţinea „că omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri“. Pentru a se apăra, el preconizează contractul social prin care îşi pierde libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl tentează, cîştigînd în schimb libertatea civilă şi proprietatea a ceea ce posedă16.

În aceiaşi ordine de idei în doctrină se afirmă că anume proprietatea, posedarea ei îl fac pe om deosebit, individ autonom cu un statut personal şi independent în societate17 şi că principalele drepturi naturale, după J. Locke, pe care omul nu le-a transmis statului sunt libertatea, egalitatea şi dreptul de proprietate18.

Concepţia precum că originea drepturilor economice ale omului ca drepturi de bunăstare a individului este legată de existenţa unui drept anterior şi superior statului, ce rezultă din însăşi natura umană, numită şi individualistă, dat fiind faptul că individul se află în centrul atenţiei sale, a fost preluată şi consacrată de Declaraţia drepturilor omului si ale cetăţeanului din 178919.

Amendamentele 5 şi 14 la Constituţia Federală al Statelor Unite ale Americii stabilesc aceiaşi reglementare prin includerea proprietăţii, ca fenomen ce caracterizează bunăstarea individului, alături celelalte două valori fundamentale ale acestuia ca viaţă şi libertate (“…nici o persoană nu va putea …să fie privată de viaţă, libertate sau proprietate fără a urma cursul firesc al legii procesuale; nici o proprietate privată nu va putea fi luată pentru interes public fără o justă despăgubire“)20.

Din analiza conţinutului Constituţiei Federale al Statelor Unite ale Americii evidenţiem că garantarea dreptului de proprietate a avut menirea să limiteze amestecul statului în economie, să asigure libertatea individului de a dispune de proprietatea sa. În textul documentelor era inclusă şi norma care permitea să fie controlate impozitele, stabilite de către stat, şi care admiteau doar acele impozite care erau stabilite prin lege. În acelaşi context, conform Petiţiei engleze a drepturilor din anul 1628, introducerea unor noi impozite era admisă numai cu consimţămîntul parlamentului; era legalizat refuzul de a plăti impozitele nelegale21 Articolul 8 din Constituţia SUA stipulează că stabilirea impozitelor ţine de competenţa exclusivă a Congresului. Afară de aceasta, dreptul de proprietate include garanţia contra exproprierii în scopuri obşteşti fără plata unei compensaţii echitabile, garanţia contra implicării în dreptul de proprietate într-un alt mod decît cel prevăzut de lege22.

În această modalitate de interpretare a lucrurilor drepturile economice ale omului, ca drepturi de bunăstare a individului, sunt cercetate ca libertăţi publice aflate în opoziţie faţă de puterea publică şi sunt numite libertăţi negative a individului deoarece cer de la stat o abţinere de la o anumită intervenţie.

Un alt curent filozofic introdus de Auguste Comte, a cărui teză principală este că singura cunoaştere autentică a lumii înconjurătoare este cea ştiinţifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei ştiinţifice este pozitivismul23 care cu privire la drepturile economice ale individului stabileşte că nu există nici un drept anterior şi nici unul superior statului: singurul drept existent este cel cuprins în regulile în vigoare într-o societate şi prin aceasta este inutil să căutăm drepturile economice ale individului ca drepturi naturale, ele fiind nişte creaţii ale legiuitorului care la rîndul său le-a consacrat, consfinţit şi stabilit limitele de exercitare.

A restrânge drepturi economice ale individului la dreptul pozitiv înseamnă a nega libertatea individului, căci fundamentul acestui drept pozitiv înţeles ca singur existent nu poate fi decît constrîngerea. În această viziune Toma d’Aquino arăta că „lucrurile de drept natural sînt impuse pentru că sînt bune şi sînt interzise pentru că sînt rele“, pe cînd „lucrurile de drept pozitiv sînt bune pentru că sînt impuse şi sînt rele pentru că sînt interzise“24.

În aceiaşi ordine de idei este importantă şi afirmaţia lui Portalis din „Expunerea de motive la Codul civil francez“: “…principiul dreptului este în noi; el nu este deloc rezultatul unei convenţii umane sau al unei legi pozitive; el este în însăşi constituţia fiinţei noastre şi în diferitele noastre relaţii cu obiectele care ne înconjoară…25“.

Suntem de acord cu relatarea că ambele concepte analizate mai sus, au un pic de de adevăr şi în acelaşi timp ambele concepte pot deveni distructive în formele sale extremiste fiindcă drepturile economice ale individului ca libertăţi publice presupune intervenţia statului pentru a le consacra, consfinţi şi pentru a le asigura respectul lor ceea ce prezumă că statul nu creează aceste libertăţi, ci doar le exprimă. Statul garantează protecţia libertăţilor individuale în care nu pot avea imixtiune nici ceilalţi subiecţi de drept, nici statul însuşi decît în condiţii foarte restrictive şi în situaţii bine determinate. Statul dă aspect normativ acestor libertăţi publice, dar ele există înainte de orice normare. Drepturile economice ale individului nu sunt libertăţi publice pentru că sunt atribuite sau reglementate de către stat, ele existînd independent de orice lege care nu intervine decît pentru a împiedica statul şi ceilalţi subiecţi de drept să aducă atingere acestui drept.

Drepturile economice ale individului, ca libertăţi publice, nu au alte limite decât drepturile egale ale celorlalţi indivizi. Atunci cînd scopul social este considerat a fi individul, împlinirea personalităţii umane, libertăţile sînt exercitate de fiecare după bunul său plac, cu singura limitare de a nu aduce atingere libertăţilor celorlalţi, căci aceste libertăţi publice sînt stabilite egal pentru toţi. Puterea publică nu pune de fapt limite, ci arbitrează26.

Practica internaţională confirmă că se poate face abuz de propriile drepturi. Acest abuz de drept poate fi limitat prin asigurarea unei tendinţe a acestora, stabilite în funcţie de modul în care este concepută relaţia generală între individ şi societate precum şi de modul în care este conceput scopul social.

Dacă analizăm profund concepţia mixtă a Codului civil francez de la 1804 cu privire la proprietate ca drept economic al individului constatăm că acesta este un drept exclusiv şi absolut, dar în limitele determinate de lege şi regulamente. Articolul 544 din acest cod declară că proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege şi de regulamente. Survine prima lovitură dată absolutismului dreptului de proprietate. Se creează, astfel, breşa prin care va pătrunde puterea publică tot mai mult, în funcţie de regimurile politice pe care le exprimă — în intimitatea dreptului de proprietate, pînă la transformarea lui într-o quasi-stare de fapt27.

Prin reglementarea de mai sus se produce senzaţia unui paradox: ori este vorba despre un drept exclusiv şi absolut, ori el poate fi limitat oricînd de puterea publică, pin lege sau regulamente. În acest sens, doctrina juridică a convenit că caracterele exclusiv şi absolut se referă la relaţiile dintre particulari, iar partea a doua a sintagmei are în vedere relaţiile dintre aceştia şi puterea publică28.

Concepţia liberală a drepturilor omului a fost supusă unor critici grave. În acest sens Marx scria: „Pretinsele drepturi ale omului, distinsele drepturi ale cetăţeanului nu sînt decît drepturi ale lumii, ale societăţii civile, adică ale omului egoist, ale omului separat de om, de esenţa comună. Este vorba de libertatea unui om considerat ca o monadă izolată, pliat asupra ei însăşi; dreptul omului nu este bazat pe legătura omului cu omul, ci mai degrabă pe separaţia omului de om … pe scurt, nici unul din pretinsele drepturi ale omului nu trece dincolo de omul egoist“29.

Odată cu avansarea progresului economic şi social, se stabileşte un alt mecanism de percepere a relaţiilor dintre puterea publică şi libertăţile fundamentale ale individului, astfel încît libertăţile individului se înfăţişează ca relaţii de subordonare faţă de intereselor generale reprezentate prin puterea publică, care de alt fel are o origine mult mai veche, fiind oglindită atît în filosofia platoniană ce insistă asupra asigurării de către stat, a „binelui comun“, cît şi în „contractul social“ al luj Jean Jacques Rousseau, care exprimă ideea subordonării intereselor particulare faţă de interesul public sau general. Acestm mecanism purcede de la faptul că libertăţile individului au un anumit scop social şi că drepturile acordate acestuia nu sunt decât nişte mijloace de a dezvolta solidaritatea socială.

Nuanţa de stabilire a intereselor generale are semnificaţie politică, lucru evident şi bine cunoscut, ce poate conduce la anumite excese sociale. În baza unor reglementări constituţionale desăvârşite se poate camufla o realitate extraordinară în care Constituţia este doar un înscris de propagandă, nu şi o garanţie a drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, drepturile fundamentale ale individului apar ca drepturi socializate şi exercitate nu în favoarea sa, ci a societăţii reprezentată prin puterea publică, autoritatea care atât defineşte binele comun cât şi stabileşte ce este bine şi ce rău pentru individul său.

O astfel de concepţie pentru îndreptăţirea unor excesuri ale puterii publice a fost utilizată de doctrina germană naţional-socialistă din timpul celui de-al treilea Reich care stipula că dreptul subiectiv de proprietate este estompat de dreptul obiectiv public. De aceea, proprietarul îşi poate exercita dreptul său numai în limitele stricte stabilite de stat, în vederea satisfacerii intereselor superioare ale comunităţii30.

Funcţia socială a drepturilor economice ale omului va fi promovată pînă la absurd în societăţile socialiste, care limitează proprietatea individuală doar la bunurile de consum, mijloacele de producţie fiind trecute în întregime în proprietatea statului, transformînd proprietatea mai mult întro stare de fapt decît de drept, datorită lipsei oricăror limite ale intervenţiei statului pentru asigurarea prevalenţei „intereselor colective“, singurele recunoscute în mod oficial31.

Totuşi, funcţia socială a drepturilor economice ale individului nu trebuie să justifice tentativa de distrugere însuşi a esenţa ei; de aceea „legiuitorul trebuie să se ferească a face două lucruri: să lovească în principiul şi în forma proprietăţii individuale, transformînd-o în proprietate colectivă, şi să confişte, sub forma exagerării impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe succesiuni, bogăţia economisită32“.

Libertăţile publice nu trebuie pricepute nici ca servind doar scopurilor individului, căci scopul individului este determinat în mare măsură de scopul social, nici ca servind doar interesului general. Trebuie să conciliem cele două tendinţe: cea care afirmă c ă individul este totul, că societatea are drept scop doar fericirea indivizilor, care ignoră dependenţa acestora de structurile sociale, cu cea care afirmă că individul îndeplineşte doar o funcţie socială, că el nu are drepturi sau libertăţi, ci doar competenţe33.

Doctrina franceză contemporană precaută funcţia socială a drepturilor economice ale omului sub două aspecte. În primul rând, se evidenţiază nevoia fiecăruia de a se manifesta prin exercitarea drepturilor sale economice materializată prin pofta continuă de îmbogăţire, atît din partea individului, în special, cât şi din partea societăţii, la general. Dintr-un alt punct de vedere, nu poate fi admisă situaţia ca titularul drepturilor economice ale omului să frîneze bunăstarea societăţii, printr-un exces al exercitării drepturilor sale. Funcţia socială a drepturilor economice ale omului nu este în opoziţie cu stimulare şi protecţia proprietăţii private de către puterea publică. Din contra, în Franţa există mule reglementări care facilitează dobîndirea unei proprietăţi particulare cu scopul de a se remarca personalitatea fiecărui individ.

Deci, drepturile economice ale omului erau privite, în aspectul liberal, ca trăsături sacre şi inviolabile prin faptul că dreptul de proprietate, cel care conferă nuanţa de sporire a bunăstării individului, era considerat ca un drept absolut şi necontestat, aspect care însă curând a fost abandonat de majoritatea actelor fundamentale ale statelor. Astfel, Constituţia de la Weimar afirma că proprietatea creează şi obligaţii şi că dreptul de proprietate trebuie exercitat în serviciul interesului general. Proprietăţii se dă o finalitate socială, ceea ce o relativizează. Legea fundamentală actuală pentru RFG face aceeaşi transformare a dreptului absolut de proprietate într-un drept relativ, imprimîndu-i o funcţie socială pe care el nu o avea în primele declaraţii de drepturi. Constituţia Italiei arată de asemenea în art. 42 că „legea determină limitele proprietăţii în scopul de a asigura funcţia sa socială34“.

Aceleaşi reglementări constituţionale de consacrare a principiilor proprietăţii private pe de o parte şi admiterea amestecului statului pe de altă parte, reieşind din cerinţele interesului public sunt prevăzute în aşa acte supreme ca: constituţiile Republicii de la Weimar, RFG, Franţei, Spaniei, Italiei etc.

Tendinţa respectivă a contribuit la crearea unei noi concepţii europeane (îndeosebi, franceză) care prin identificarea rolului interesului general, creează un termen mediu între excesele individualiste şi cele socializante privind proprietatea. Aceasta presupune acceptarea aspectului de drept public al relaţiilor de proprietate şi a rolului intervenţionist al statului, însă strîns ataşat de latura de drept privat a acestor relaţii, ceea ce necesită acordarea unor garanţii ferme pentru particulari. Deci, după cum s-a menţionat mai sus, dreptul de proprietate este absolut şi inviolabil în raporturile dintre particulari, dar devine relativ în raport cu puterea publică35.

În aceiaşi ordine de idei e oportun să-l cităm pe savantul rus S.S. Alexeev: „… în societatea civilă omul trebuie să posede numaidecît o proprietate — una care să-i ţină de sprijin în viaţă, care să-i asigure o existenţă independentă şi care, prin urmare, să-l situeze în postura de persoană independentă de putere şi, mai mult ca atît, capabilă ca în prezenţa altor premise să dispună, în raport cu puterea, de împuterniciri publice imperative36“.

Perioada postbelică, adică cea de după cel de-al doilea război mondial, în raport cu relaţia dintre drepturile economice ale omului sau individului şi puterea publică, s-a remarcat printr-o viziune nouă asupra drepturilor omului în general alături de alte valori inalienabile ale persoanei umane ca viaţa, libertatea, egalitatea în faţa legii unde aşa drepturi economice ca: dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la muncă şi la protecţia muncii, dreptul la grevă, dreptul de a se afilia în sindicatea etc. fost considerate ca drepturi fundamentale al omului şi consacrat nu numai în constituţiile naţionale, ci şi în actele internaţionale avînd ca obiect declararea şi protejarea drepturilor omului.

Astfel, Declaraţia universală a Drepturilor Omului prevede, în articolul 17: „(1) Orice persoană are dreptul la proprietate, atît singură, cît şi în asociaţie cu alţii. (2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa37“ [1]. De asemenea, Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului dispune în art. 1 alin. 1 că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul să i se respecte bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional38“.

Convenţia privind organizarea activităţii de folosire a forţei de muncă adoptată la San-Francisco la 9 iulie 1948, reglementează modul de folosire a forţei de muncă şi alte sarci puse la dispoziţia statului ca activitatea de folosire a forţei de muncă să fie realizată în cooperare cu alte organisme publice39.

Convenţia privind eliminarea descriminării în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, adoptată a Geneva la 25 iunie 1958, obliga statele părţi să practice o politică naţională care să urmărească promovarea, prin metode adoptate condiţiilor şi uzanţelor naţionale, a egalităţii de posibilităţi şi tratatment în materie de ocupare a forţei de muncă şi de exercitare a profesiei, indiferent de rasă, sex, religie, convingeri politice, ascendenţă naţională sau origine socială a persoanei40.

Convenţa cu privire la protecţia salariului, adoptată la Geneva la 1 iulie 1949 prevede că nimeni nu poate reţine salariul muncitorului, numai dacă cazul este prevăzut de legislaţia naţională. Este obligatorie plata salariului la intervale regulate; în caz de desfacere a contractelor de muncă, lichidarea finală a întregului salariu datorat va fi efectuată în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, ale contractului colectiv de muncă ori cu cele ale unei hotărîri arbitrare41.

Dreptul la grevă reglementat de Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 87 din 1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical42.

Astăzi, drepturi economice sus nominalizate se află chiar în vîrful ierarhiei drepturilor subiective, alături de astfel de drepturi cum sunt dreptul la viaţă, dreptul la justiţie, la libera exprimare şi altele. Indiferent de faptul în care sistem de drept (naţional sau internaţional) sînt fixate normele cu privire la drepturile economice, ele formează, împreună cu alte norme ce ţin de drepturile omului, fundamentul ordinii publice atît naţionale, cît şi internaţionale. Un astfel de statut al drepturilor economice în sistemul drepturilor subiective şi în sistemul juridic în general nu poate fi asigurat fără intervenţia şi protecţia activă a puterii publice.

În acest context, puterea publică apără drepturile economice mai întâi de toate de intervenţia celorlalţi indivizi, căci imperfecţiunea morală a individului este singurul factor care face ca statul să intervină în asemenea relaţii. În al doilea rînd, drepturile economice ca libertăţi publice trebuie protejate contra grupului, căci asocierea colectivă comportă şi ea riscul ei. În sfîrşit, drepturile economice trebuie consfinţite şi garantat de stat, adica de legiuitor, prin controlul constituţionalităţii legilor; de funcţionarii publici printr-un control jurisdicţional din ce în ce mai accentuat asupra legalităţii actelor administrative; de instanţele judecătoreşti la soluţionarea litigiilor ce au drept obiect încălcarea acestora.

Deci, drepturile economice trebuie apărate contra funcţionarilor, care se fac deseori personal culpabili de atingerile ce le sunt aduse. Trebuie atunci o minuţioasă reglementare a responsabilităţii acestora, a condiţiilor angajării ei şi a sancţiunilor ce le pot fi aplicate43. Deci, drepturile economice ale omului au nevoia unei protecţii sporite la cel mai înalt nivel, prin înlăturarea normativismului excesiv, lucru, ce poate fi realizat doar de titularul acestora.

În concluzie considerăm oportun să menţionăm că relaţia dintre drepturile economice ale omului şi puterea publică a evoluat de la o dominare totală a statului asupra individului la un principiu liberal de neamestec al statului, pentru asigurarea atât a interesului general, cît şi pentru crearea unui cadru juridic adecvat de garantare şi asigurare a drepturilor economice. Problema nesoluţionată fiind doar gradului de intervenţie a puterii publice în domeniul drepturilor economice ale individului.