Dreptul de a dispune de sine însăşi — componentă a vieţii intime a persoanei

Iulia Butnaru, doctorandă, ULIM
Recenzent: Victor Popa, doctor habilitat în drept, profesor universitar

One of the main aspects of intimate life is a person’s right to dispose of herself. A person’s right to dispose of itself is one of the most natural, inalienable and imprescriptible human rights. This law has a special value to their life and freedom of the person. Under him, the man has a right to participate or not as the subject of inquiries, investigations, sociological, psychological, medical or otherwise, accept to undergo medical, scientific experiments, to accept any legal transplantation of human tissues and organs, to participate as subject to genetic engineering operations etc. Keywords: human rights, private life, intimate life, family life, Constitution.

Unul din principalele aspecte ale vieţii intime îl constituie dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. În temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică etc. Cuvinte cheie: drepturile omului, viaţă privată, viaţă intimă, viaţă familială, Constituţia.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului constituie unul dintre pilierii esenţiali ai societăţii democratice. Democraţia nu există decît dacă practică recunoaşterea, aplicarea şi respectarea drepturilor omului. Drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă patrimoniul juridic comun al umanităţii, pentru că ele se referă la valori universal recunoscute în relaţii internaţionale1.

Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată este un drept apărut relativ recent în catalogul de drepturi ca drept de generaţia a treia, acesta are un conţinut complex şi este de o mare importanţă pentru libertatea şi personalitatea omului. Acest drept este reglementat şi în constituţiile altor state ca Olanda, Spania, Portugalia, Japonia etc.2.

Este unul dintre drepturile fundamentale ale omului care iniţial a fost explicat ca — dreptul de a fi lăsat în pace, însă evoluînd în zilele noastre, poate fi definit ca dreptul unei persoane fizice de a decide ce informaţie personală să divulge cui şi pentru ce anume.

În legislaţia fiecărei ţări-membre a Uniunii Europene, dreptul la viaţa privată îşi găseşte aplicarea în special în dispoziţiile constituţionale, legislaţia privind protecţia datelor cu caracter personal şi, uneori, şi în alte acte specifice unui domeniu (cum este cel medical).

Dreptul la viaţa privată face parte din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, reglementate de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor, care prin dispoziţiile art.8, stipulează: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale“3.

În prezent, noţiunea de viaţă privată înglobează atît aspecte tradiţionale, precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenenţa religioasă, integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentală, dar şi aspecte moderne, legate de percepţii noi ale vieţii sociale, cum ar fi avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, prostituţia. Recent ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare, au loc dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale corespondenţei electronice, la utilizarea bazelor de date personale informatizate4.

Dreptul la respectarea vieţii private este un drept complex, deoarece viaţa privată vizează sfera intimă a persoanei, dar înţeleasă într-un sens foarte larg5.

Acest drept îşi găseşte reflectarea în articolul 28 al Constituţiei Republicii Moldova, după cum urmează „Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată“6.

Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată este consacrat în Constituţia României în articolul 26 al acesteia, după cum urmează: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri“7.

Prin urmare, atît Constituţia Republicii Moldova, cît şi ce a României impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscîndu-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria viaţă intimă, familială şi privată. Constituţiile vizate utilizează trei noţiuni — viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată — pe care în mod firesc nu le defineşte. Acesta pentru simplul motiv că dispoziţiile constituţionale nu dau definiţii, nu clasifică, acestea fiind de domeniul ştiinţei dreptului. Trebuie să observăm că o definire a acestor trei noţiuni este dificilă, ele fiind trei noţiuni largi, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămînînd în sarcina autorităţilor care operează cu ele în cazurile concrete şi într-un context determinat. Aceste trei noţiuni deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, ele într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentru care au trebuit menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cît posibil, din punct de vedere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţă familială se înţelege privitor la familie (destinat familiei, aparţine familiei), viaţa intimă şi viaţa privată, sunt mai dificil de diferenţiat. Aceasta pentru că viaţa intimă este, prin ea însăşi privată, iar viaţa privată poate fi, prin ea însăşi, intimă8.

Viaţa intimă, din punct de vedere semantic, este partea esenţială, profundă, apropiată a unui lucru sau a unei fiinţe, ceva care se referă la viaţa particulară sau familială. După cum s-a menţionat, viaţa intimă este sinonim al noţiunii viaţă privată, de cele mai multe ori viaţa privată cuprinzînd-o şi pe cea intimă. Totuşi, dacă ar fi să se definească succint, viaţa intimă ar însemna dreptul individului de a trăi aşa cum înţelege, protejat de publicitate (dacă doreşte) şi respectînd drepturile altora. Unul din principalele aspecte ale vieţii intime îl constituie dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi9.

Doctrinarul Ioan Muraru menţionează că dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai tîrziu în vocabularul constituţional acest drept era încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit. Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite din 4 iulie 1776 arată că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai mult căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi.

Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea ea apare explicit în legislaţii mult mai tîrziu decît alte drepturi şi libertăţi10.

În constituţiile unor state, spre exemplu, Constituţia României, art.26 alin. (2), se stipulează că persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Din conţinutul dispoziţiilor constituţionale decurge următoarele:

— Numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa;

— Orice persoană are dreptul de a dispune de corpul său;

— Persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, are dreptul de a accepta transplantul de organe şi ţesuturi11.

Profesorul Ioan Muraru susţine că dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său este o veche revendicare feministă, strîns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului maternităţii. În timp această libertate a cuprins în conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort, transsexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică12.

Libertatea corporală este indisolubil legată de dreptul la integritatea fizică şi psihică, care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant. Orice atingere adusă integrităţii persoanei trebuie sancţionată de lege, însă dacă totuşi aceasta se impune din considerente sociale, ea se face numai prin lege. (spre exemplu, recoltarea de probe de sînge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, etc.).

O problemă controversată este aceea de a şti cînd începe să fie operant şi cînd încetează dreptul la viaţă şi la integritate fizică. Astfel, dacă se porneşte de la concepţiile religioase, atunci întreruperile voluntare ale sarcinii nu ar trebui să fie acceptate decît în cazuri extreme (spre exemplu, atunci cînd viaţa mamei este în pericol). În sfîrşit, dacă dreptul la integritate fizică este prelungit şi după moarte, preluarea autorizată în scopuri medicale de organe ale unor persoane decedate ar fi ilegală, la fel ca şi utilizarea pentru disecţii a cadavrelor13.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că numeroase măsuri pe care statele decid să le adopte pentru protejarea persoanelor împotriva diferitelor pericole nu pot fi considerate ingerinţe în viaţa privată, referindu-se, inter alia, la dispozitivele de securitate din industrie, la obligaţia de a folosi trecerile de pietoni sau pasajele subterane şi la centurile de siguranţă obligatorii.

O intervenţie medicală obligatorie, chiar şi de natură minoră, este o imixtiune în viaţa privată. Deşi, în practică, intervenţiile fizice pe motive de sănătate au fost considerate a fi justificate în temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Vaccinarea obligatorie, testele TBC sau radiografiile pulmonare la copii au fost considerate ca încadrîndu-se în sfera protejării sănătăţii, în timp ce dezavantajele amintite nu sunt comparabile cu ravagiile care pot fi produse de boală. Acolo unde, în unele cauze, au apărut pagube severe şi decese ca rezultat a unei scheme de vaccinare oferite de stat, Comisia European[ a Drepturilor Omului a găsit că nu a fost vorba de nici o lipsă de consimţămînt, s-au cunoscut toate riscurile potenţiale, iar statul a luat măsuri raţionale.

Testarea obligatorie a fost considerată, de asemenea, ca fiind justificată în contextul închisorilor, unde se impune testarea obligatorie a urinei deţinuţilor, pentru a se constata consumul de droguri. Această măsură este primită, în general, ca fiind una necesară, pentru a preveni delictele şi dezordinea din închisori, deşi Comisia Europeană a Drepturilor Omului a sugerat ca asemenea măsuri nu ar trebui să fie acceptate, dacă s-ar aplica la persoane care nu se află în detenţie. Testarea obligatorie a sîngelui a fost justificată ca fiind necesară pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor celor din jur, în timp ce examinarea psihiatrică obligatorie a unei persoane învinuite de acte criminale a fost justificată de prevenirea unei crime, chiar dacă cercetarea vieţii private nu este relevantă pentru crima respectivă, ci numai responsabilitatea criminalului. Testele de sînge cerute de tribunal pentru a rezolva paternitatea au fost considerate, de asemenea, ca fiind justificate pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor celor din jur14.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. În temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică etc.

Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu. Uneori acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decît o eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale15.

Conţinutul dispoziţiilor menţionate decurge din prevederile cuprinse într-o serie de izvoare internaţionale în materia protecţiei drepturilor omului. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în art.12 dispune următoarele: „Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri“16.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic şi în art.7 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante şi care interzice în special „ca o persoană să fie supusă, fără consimţămîntul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice“17.

Vorbind de reglementările din constituţiile altor state cu referire la acest drept, Constituţia Spaniei garantează fiecărui „dreptul la onoare, la intimitate personală şi familială şi la propria imagine“, iar Constituţia Olandei prevede că „orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private, în afara restricţiilor stabilite prin lege“18.

Deşi fiind foarte larg, dreptul persoanei la viaţa intimă, privit sub aspectul dreptului de a dispune de ea însăşi, comportă limite determinate de necesitatea protecţiei tuturor celorlalţi indivizi, a grupului social.

Dreptul persoanei de a dispune de sine însăşi este îngrădit de unele cazuri prevăzute de lege, cum, spre exemplu, ar fi: examinarea sănătăţii solicitată conform legii pentru angajarea în serviciu sau în perspectiva încheierii căsătoriei; impunerea unui tratament medical forţat în vederea combaterii bolilor venerice, a toxicomaniei şi narcomaniei; vaccinarea obligatorie.

În contextul celor relatate, concluzionăm că dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, fiind unul dintre cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi, reprezintă o valoare incontestabilă pentru viaţa şi libertatea persoanei. Avînd în vedere importanţa dreptului în cauză, putem afirma că gradul de dezvoltare a democraţiei şi umanitatea regimului politic a statului sunt determinate de nivelul garantării aspectelor vieţii private a persoanei, de limita pînă la care statul poate interveni în viaţa privată a individului şi de temeiul în conformitate cu care statul poate exercita o astfel de ingerinţă.