Dimensiunea juridico–morală a principiului aflării adevărului în procesul civil

Nicolae FALĂ, lector universitar, ULIM
Lilia Mărgineanu, doctor în drept, conferenţiar universitar ad interim, ULIM

The establishment of truth constitutes the primary goal in the examination of civil causes, as well as a factor that imposes a moral line of the judicial activity as a whole. The negation of truth in the civil process could be assimilated with the negation of the idea of justice and ontologically, of the civil process law, as a branch of law, science and judicial activity. From the perspective of the civil judiciary process, the principle of establishment of truth enounces the idea that all facts of the cause that are examined have to be established exactly as they took place in their objective reality. Only by finding the truth according to an equitable civil procedure, meaning — regulated by accessible, predictable and socially-economically actual norms, has as an effect the adequate reestablishment of legitimate broken rights and interests, by default developing democracy and creating real premises for an efficient and attractive economy for local and foreign investments. Key-words: truth, objective truth, judicial truth, judicial facts, probation, evidence, solid judicial decision

Aflarea adevărului constituie o sarcină primordială în judecarea pricinilor civile, dar şi un factor care trasează o linie moralizatoare a întregii activităţii judiciare reglementată de către normele dreptului procesual civil. Negarea aflării adevărului în procesul civil ar fi asimilată cu negarea ideii de justiţie şi ontologic al dreptului procesual civil, ca ramură de drept, ştiinţă şi activitate judiciară. Din perspectiva procesului judiciar civil principiul adevărului evocă ideea ca toate faptele pricinii ce se judecă să fie stabilite întocmai aşa cum s-au petrecut în realitatea lor obiectivă. Numai constatarea adevărului conform unei proceduri civile echitabile, adică reglementată de norme accesibile, previzibile şi actuale cu cerinţele vieţii social-economice, are ca efect restabilirea adecvată a drepturilor şi intereselor legitime încălcate, implicit dezvoltă democraţia şi creează premise reale pentru o economie eficientă şi atractivă pentru investiţiile autohtone şi străine. Proclamarea şi abordarea teoretică a principiului aflării adevărului nu se limitează ca scop în sine, dar mai este necesar ca legea procesuală să prevadă instituţii procedurale concrete şi eficiente pentru realizarea acestuia în practica judiciară, Cuvinte cheie: adevăr, adevăr obiectiv, adevăr judiciar, fapte juridice, probaţiune, probe, hotărâre judecătorească temeinică

„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.“
Sf. Evanghelie după Ioan, Cap. 8, vers. 32

Scopul procesului civil constă în căutarea adevărului referitor la împrejurările de fapt pe care le invocă părţile în susţinerea pretenţiilor şi obiecţiilor lor. Aflarea adevărului constituie o sarcină primordială în judecarea pricinilor civile, dar şi un factor care trasează o linie moralizatoare a întregii activităţii judiciare reglementată de către normele dreptului procesual civil. Dar este oare îndeajuns numai căutarea adevărului într-o pricină civilă concretă? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Adevărul la judecarea unei cauze civile concrete urmează nu numai a fi căutat dar şi constatat, stabilit în modul, şi prin mijloacele procesuale prevăzute de legislaţia procesuală. Întregul instrumentar procesual pus la îndemâna participanţilor la proces nu reprezintă un scop în sine, ci are misiunea de a da posibilitate acestora şi instanţei de judecată de a stabili realitatea juridică pe care o invocă una sau cealaltă parte a procesului judiciar civil. Adevărul evocă ideea de justiţie dreaptă, de proces echitabil, de aplicare corectă a izvoarelor dreptului pozitiv, care reglementează un raport juridic litigios asupra căruia instanţă de judecată, legal investită, este obligată să aplice dreptul (iursdictio), astfel, soluţionând litigiul de drept, cu putere de lucru judecat.

Negarea aflării adevărului în procesul civil ar fi asimilată cu negarea ideii de justiţie şi ontologic — al dreptului procesual civil, ca ramură de drept, ştiinţă şi activitate judiciară (proces civil). Justiţia reprezintă o idee în virtutea căreia fiecăruia i se dă ceea ce merită conform faptelor realizate şi reglementate de norma juridică.

Adevărul reprezintă ceea ce este conform sau coerent cu realitatea obiectivă, în mod particular, ceea ce este adevărat în sens absolut. În istoria doctrinelor filosofice adevărul a fost conceput cel puţin din două perspective, una ontologică, iar altă strâns conexă discursului uman1. Din punct de vedere ontologic adevărul constă într-o trăsătură intrinsecă a fiinţei, adică ceea ce reprezintă esenţialul.

Fără a intra într-o polemică filosofică milenară suntem de părerea că adevărul reprezintă o valoare absolută ce are o existenţă în sine, iar fiinţei umane nu-i este dat decât să caute un cutare sau altul adevăr despre fiinţe, fenomene etc. şi să-l proclame; a descoperi adevărul înseamnă a afla esenţa despre un fenomen sau altul.

Codul de procedură civilă a Republicii Moldova nu reglementează în mod expres principiul aflării adevărului la înfăptuirea justiţiei civile, însă acest vid legislativ nu poate constitui drept premisă pentru formarea concluziei, precum că stabilirea adevărului nu interesează pe legiuitor şi instanţa de judecată, ori că aflarea adevărului este o problemă exclusivă a părţilor litigante. Scopul esenţial al procesului judiciar este anume de a stabili adevărul şi în felul respectiv de a pronunţa o hotărâre judecătorească temeinică şi legală2 în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor litigante. Prin urmare, stabilirea adevărului interesează, în condiţiile normelor de procedură, atât instanţa de judecată cât şi participanţii procesului. Sarcinile procesului civil consacrate în art.4 din CPC ar fi de nerealizat, dacă adevărul nu este stabilit de către instanţa de judecată la judecarea unei pricini civile concrete. Una din sarcinile procedurii civile o constituie consolidarea legalităţii, astfel conceptul, în sens larg, de hotărâre legală cuprinde în sine un act judecătoresc de dispoziţie temeinic; temeinicia fiind legată de stabilirea exactă a faptelor juridice pe care părţile le invocă drept suport faptic al pretenţiilor şi obiecţiilor lor.

Principiul aflării adevărului în procesul civil se deduce din interpretarea şi analiza unor anumite norme procesuale. Art. 25 alin.(1) CPC consacrând principiul nemijlocirii, prevede că instanţa de judecată trebuie să emită hotărârea numai în temeiul circumstanţelor constatate (s.n) şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţa de judecată. Sintagma circumstanţele constatate evocă stabilirea adevărului cu privire la situaţia de fapt a pricinii civile. În acelaşi sens, art. 26 alin.(2) CPC stabileşte că „Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea … de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt (s,n) şi … care are legătură cu pricina dată judecăţii…, iar aliniatul prevede că instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi obiectivitatea, creează condiţii pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a circumstanţelor reale (s.n) ale pricinii. Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în alte articole ale Codului de procedură civilă, cum ar fi art.118, art. 166 alin.(2) lit.e), art.183 alin.(2) lit.b), art.2413.

Astfel, normele procesuale menţionate, fie într-o măsură mai mare sau mai mică, conţin ideea de aflare a adevărului în cadrul unei cauze civile concrete prin activităţi şi mijloace procesuale realizate de către instanţă şi părţi. Din această perspectivă nu am greşi să afirmăm că pe bună dreptate probele şi probaţiunea judiciară se fundamentează pe ideea de aflare a adevărului obiectiv şi au ca scop de a convinge judecătorul a qua despre împrejurările de fapt care-i formează conţinutul.

Din punct de vedere a procesului judiciar civil, principiul adevărului exprimă cerinţa ca toate faptele pricinii ce se judecă să fie stabilite întocmai aşa cum s-au petrecut în realitatea lor obiectivă4. Deşi această opinie este acceptată de majoritatea autorilor totuşi este necesar de a face unele precizări referitor la conceptul de adevăr obiectiv şi adevăr judiciar.

Ideea de adevăr obiectiv sau material evocă, pe bună dreptate, stabilirea faptelor în conformitate cu realitatea lor. Dacă e să facem o retrospectivă istorică în legislaţia şi doctrina procesuală socialistă, definiţia adevărului obiectiv era strâns legată de concepţia materialismului dialectic. Astfel, adevărul într-un proces nu putea fi stabilit decât prin metoda dialectică şi un rol activ, exercitat în mod excesiv de către judecător, situaţie care evident se repercuta negativ asupra libertăţii şi activismului judiciar al părţilor. De fapt, ideal şi în aparenţă metoda dialectică avea un scop nobil până la momentul în care adevărul era conform doctrinei marxist-leniniste, altfel, în altă ipostază — adevărul nu interesa instanţa. În rest, tot ce nu concorda cu ideologia comunistă era considerat un mare neadevăr. Este evident că o asemenea abordare a adevărului obiectiv nu poate fi acceptată în societatea democratică, unde respectarea şi promovarea drepturilor omului constituie pilonul de bază a politicii şi justificării necesităţii organizării societăţii în stat. Însă în acelaşi context nu poate fi abandonată ideea de adevăr obiectiv în judecarea pricinilor civile. Acest principiu fundamental urmează a fi abordat în lumina statului democrat şi social, care are la baza o doctrină mixtă. Astfel, stabilirea adevărului implică cu desăvârşire ca faptele cauzei civile să fie stabilite în materialitatea sa, şi anume nu din altă raţiune decât cea a dreptăţii, adică adevărul urmează a fi căutat şi stabilit din pura dorinţă a aflării adevărului şi aplicării corecte a normelor de drept la soluţionarea unui litigiu juridic.

Cu referire la adevărul obiectiv sau material, în doctrină s-a menţionat că pentru ca o hotărâre judecătorească să fie dreaptă, este necesar, pe de o parte, să fie conformă cu normele de drept, iar pe de altă parte să corespundă situaţiei de fapt relevante unei pricini civile concrete. Astfel, prima condiţie reprezintă un postulat al legalităţii pe când cea de a doua constituie un postulat al adevărului material5. În sensul enunţat, autorul citat menţionează că prin „adevăr material“ se are în vedere o corespundere a hotărârii judecătoreşti cu împrejurările de fapt reale ale cauzei6.

Având în vedere cele expuse, putem concluziona că adevărul obiectiv în procesul judiciar civil reprezintă o cunoaştere deplină, obiectivă şi multilaterală de către judecător a împrejurărilor de fapt ale pricinii civile, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor ce aparţin părţilor litigante, adică o cunoaştere a faptelor care nasc, modifică sau sting un raport juridic concret. Prin raport juridic înţelegându-se raporturile civile, de muncă, comerciale etc.

Adevărul judiciar se fundamentează pe ideea că, din perspectiva dreptului procesual, constituie adevăr tot ceea ce este stabilit printr-o hotărâre judecătorească cu putere de lucru judecat. Or, descoperirea adevărului absolut, adeseori, întâmpină probleme practice serioase, fapt datorat imperfecţiunii umane şi a procedeelor judiciare utilizate. Prin urmare, adevărul consfinţit printr-o hotărâre judiciară poate fi diferit de cel obiectiv, fapt ce fundamentează teza adevărului judiciar.

Adevărul stabilit printr-o hotărâre judecătorească nu poate fi considerat însă un adevăr absolut, ci un adevăr judiciar relativ, obţinut în conformitate şi cu respectarea formelor prescrise de legislaţia procesuală. A subscrie tezei că adevărul judiciar este unul absolut înseamnă a crede că sistemul de justiţie civilă este unul infailibil; sistemul judecătoresc, în persoana judecătorului, nu dă greş niciodată. Astfel, acceptarea unei asemenea ipoteze ar constitui cu siguranţă nu doar o utopie, dar şi un factor de desfiinţare a căilor de atac în cadrul procesului civil, precum şi a altor instituţii procesuale. De asemenea, nu poate fi înlăturată nici ideea că adevărul judiciar poate coincide în multe cazuri cu adevărul obiectiv.

În doctrina procesuală civilă sovietică conceptul de adevăr judiciar nu a fost dezvoltat precum cel de adevăr obiectiv, deoarece în legislaţia de pe atunci era expres consfinţit principiul aflării adevărului obiectiv sau cum mai era numit „adevăr material“.

Adevărul judiciar constă în cunoaşterea de către judecător a împrejurărilor de fapt, bazată pe probele administrate şi apreciate conform normelor de procedură civilă, indiferent dacă cunoaşterea judiciară respectivă corespunde sau nu adevărului obiectiv. Adevărul judiciar mai este numit şi „adevăr formal“ dat fiind faptul că acesta se constată cu respectarea formelor prescrise de normele procesuale.

Conceptul de adevăr formal nu poate fi considerat unul amoral în raport cu adevărul obiectiv, adică ceva care tinde de a aborda superficial împrejurările de fapt ale cauzei civile, ci din contra un factor determinat al activismului judiciar al părţilor între care este legat procesul. Ideea de adevăr judiciar mobilizează părţile şi reprezentanţii acestora de a desfăşura o activitate activă de căutare, acumulare şi prezentare a probelor, cu respectarea formelor prevăzute de legea procesuală, în vederea probării adevărului privitor la faptele alegate în susţinerea pretenţiilor şi obiecţiilor lor. Nu întâmplător în literatura de specialitate se susţine teza dominantă precum că probaţiunea judiciară reprezintă o activitate a părţilor şi tangenţial al instanţei de judecată7 în ceea ce priveşte stabilirea circumstanţelor importante pentru justa soluţionare a cauzei.

Dacă e să ne referim la procesul civil acuzatorial, conceptul de adevăr judiciar priveşte în mod preponderent părţile procesului; judecătorul este un arbitru pasiv pe terenul procesului civil, iar părţile sunt acei actori care în funcţie de activismul exercitat formează convingerea instanţei referitor la adevărul circumstanţelor pricinii, astfel, determinând soarta procesului8. Iniţiativa părţilor şi autonomia voinţei reprezentând motorul de bază în căutarea, afirmarea şi stabilirea adevărului real prin intermediul mijloacelor de probă consfinţite în legea procesuală.

O altă problemă teoretico-practică ce vizează subiectul cercetat se referă la conţinutul care formează principiul aflării adevărului în procesul judiciar civil, adică în ce constă obiectul aflării adevărului?

Întră-o primă ipoteză, se consideră că în categoria de adevăr urmează să se includă, pe lângă faptele cauzei civile şi calificarea lor juridică, inclusiv drepturile şi obligaţiile ce rezultă din acestea.

Într-o altă ipoteză opusă, se consideră că noţiunea de adevăr obiectiv nu include de cât faptele pricinii civile, deoarece calificarea juridică dată acestora de către instanţa de judecată ţine de conştiinţa judecătorului pe când faptele au un caracter obiectiv existent în afara acestei conştiinţe şi independent de ea9.

Răspunsul la aceste întrebări şi explicarea lor rezidă după părerea noastră în conceptul de obiect al probaţiunii judiciare civile. Or, scopul probei este anume descoperirea adevărului real despre circumstanţele de fapt ale pricinii10. Tot acelaşi autor explică că adevărul este legătura dintre conţinutul conştiinţei noastre şi faptele de ordin fizic sau moral, ori fenomenele naturii sau ale sufletului omenesc supuse cercetării noastre. Întrucât aceste situaţii obiective corespund stării noastre subiective, concepţii noastre despre viaţă, suntem în domeniul adevărului. În aceste afirmaţii teoretice se regăsesc premisele adevărului judiciar, adică ideea precum că faptele trebuie determinate şi constatate în vederea probării pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor, pentru ca ulterior să fie calificate juridic conform textelor legale.

În dezvoltarea ideii supra expuse, specificăm că, obiectul probaţiunii judiciare îl formează faptele care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Nu întâmplător în doctrină s-a menţionat că ceea ce formează obiectul probei judiciare prin urmare, întotdeauna, sânt faptele (s.n.) din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile, cu privire la care părţile se află în litigiu11.

Obiectul probaţiunii este format din ansamblul circumstanţelor de fapt relevante, care sânt necesare de stabilit pentru soluţionarea justă a cauzei civile12. În acelaşi sens, un savant de prestigiu menţionează, că fiecare din părţi trebuie deci să-şi dovedească faptele (s.n.) care formează baza acţiunii, excepţiei sau apărării sale; căci într-o acţiune desfăşurată înaintea justiţiei, părţile devin pe rând reclamante şi pârâte, după cum îşi prezintă cererile lor, aşa că orice propunere făcută în instanţă trebuie să fie dovedită de cel ce o face13.

Astfel, din prevederile doctrinare menţionate rezultă că obiect al probaţiunii îl constituie actele juridice şi faptele juridice în sens restrâns din care rezultă drepturile şi obligaţiile cu privire la părţile în litigiu, deci izvoarele dreptului subiectiv pretins, şi nu dreptul subiectiv invocat şi nici elementele de drept care reprezintă temeiul juridic al dreptului invocat14.

Adagiul latin „da mihi factum, dabo tibi ius“ evocă convingător şi la zi, teza despre aceea că conţinutul aflării adevărului, fie obiectiv sau judiciar, îl formează faptele juridice materiale sau psihologice.

În doctrina procesuală s-a reţinut că faptele, care trebuiesc dovedite pot fi clasificate în diferite categorii, după cum urmează:

a) fapte generatoare de drepturi şi obligaţii, fapte modificatoare de drepturi şi obligaţii, fapte extinctive de drepturi şi obligaţii, fapte de ineficacitate15;

b) fapte materiale (care se exteriorizează, precum dărâmarea unei construcţii, cauzarea de pagube prin comiterea unui accident rutier, strămutarea ilegală de hotare etc.) şi psihologice (dolul, reaua-credinţă etc.)16;

c) faptele pozitive şi faptele negative, ultimele pot fi probate prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Proba unui fapt negativ nu este, nici mai mult nici mai puţin dificilă de realizat de cât prin dovedirea unui fapt afirmativ, deoarece orice negaţie în ultimă instanţă se probează prin afirmaţie şi vice-versa17. Într-adevăr dovada unui fapt negativ se face prin probarea faptului pozitiv incompatibil cu faptul negativ alegat de către o parte a procesului.

De asemenea, se mai menţionează că obiectul probei este format din aşa categorie de fapte cum ar fi cele pe care judecătorul le cunoaşte personal precum şi faptele necontestate18.

Teza precum că conţinutul aflării adevărului în procesul civil este format din faptele juridice în lato sensu se deduce şi din actele normative ale statelor străine, astfel, art. 2803 alin.(1) Codul civil din Quebec, prevede regula potrivit căruia cel ce face o afirmaţie în justiţie trebuie să o dovedească, iar în aliniatul următor este stipulat că „Cel ce pretinde că un drept este nul, a fost modificat sau a fost stins trebuie să dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţia sa“19.

Astfel, suntem de părerea că conţinutul principiului aflării adevărului este configurat de faptele cauzei civile. Or, procesul cunoaşterii într-o pricină civilă concretă se finalizează cu stabilirea stării de fapt, iar calificarea juridică a acestora rămâne a fi o operaţiune logico-juridică independentă de procesul cunoaşterii conţinutului aflării adevărului. Menţionăm că, în practică se poate întâmpla ca stabilirea faptelor să fie conformă cu adevărul, însă calificarea lor juridică eronată20. În asemenea ipoteză hotărârea judecătorească va fi întemeiată, dar nu şi legală din punct de vedere a interpretării şi aplicării legii.

Proclamarea şi abordarea teoretică a principiului aflării adevărului nu se limitează ca scop în sine, dar mai este necesar ca legea procesuală să prevadă instituţii procedurale concrete şi eficiente pentru realizarea acestuia în practica judiciară. În doctrina procesuală mai veche s-a formulat teza potrivit căruia, problema centrală constă pe de o parte, în organizarea adecvată a sistemului probator, iar pe de altă parte, în definirea rolului şi atitudinii judecătorului faţă de materialul probator existent21. Suntem de părerea că pe lângă rolul judecătorului în vederea aflării adevărului, este necesar de definit şi reglementat cu claritate şi previziune rolul părţilor şi reprezentanţilor, în mod special rolul avocatului în sistemul probator. În sistemul actual al procesului civil observăm tot mai des accentuarea rolului instituţii avocaturii în acumularea şi prezentarea probelor care confirmă sau infirmă acele fapte juridice ce formează conţinutul principiului aflării adevărului în procesul civil. Cu precădere această ipoteză capătă un rol covârşitor în procesul judiciar-civil de tip acuzatorial, în cadrul căruia rolul judecătorului este tipic unui arbitru pasiv, pe când reprezentanţii părţilor exercită un adevărat activizm în plan probator în vederea demonstrării faptelor alegate pentru susţinerea şi promovarea poziţiei uneia sau altei părţi.

Referitor la ideea de organizare adecvată a sistemului probator, este necesar de specificat faptul că în sfera ştiinţelor naturii omul investighează în mod nemijlocit fenomenul pe care îl poate repeta în condiţii de laborator, pe când în domeniul dreptului, judecătorul nu poate sesiza direct faptele generatoare de drepturi şi obligaţii, ci trebuie să le reconstituiască, iar pentru ajungerea la un asemenea rezultat, judecătorul are nevoie de a apela la probe, fie recurgând la înscrisuri, declaraţiile martorilor, expertize etc. La rândul lor, părţile, pentru a face dovada faptelor invocate ca fiind adevărate, de asemenea au nevoie de a apela la diferite probe prevăzute de legislaţia procesuală, deoarece judecătorul nu caută probele, cu unele excepţii, şi nu se substituie în această activitate părţilor litigante22. Anume această nevoie socială de stabilire a adevărului, poate fi concepută şi realizată prin intermediul unui sistem probator adecvat şi corespunzător evoluţiei sociale, economice şi juridice ale societăţii.

Printre condiţiile generale ce se cer a fi îndeplinite pentru aflarea adevărului în procesul civil, putem menţiona:

— înlăturarea formalismului excesiv, păstrând numai acele forme, reguli procesuale care asigură buna administrare a justiţiei, şi care garantează drepturile procesuale ale participanţilor23. Într-adevăr formalităţile excesive denaturează adevărul, predominând forma asupra conţinutului ideea de dreptate rămâne fără substanţă, care în esenţă semnifică justiţie formală ce duce inevitabil la încălcarea drepturilor persoanei. Înlăturarea formalismului excesiv nu poate fi concepută ca o idee care ar determina înlăturarea caracterului formal al dreptului procesual civil, deoarece aceasta ar însemna;

— probele să fie apreciate de judecător potrivit principiului intimei convingeri, astfel desfiinţându-se regimul probelor formale, ceea ce înseamnă că valoarea probelor era stabilită de imperativele legii, judecătorul nemaiavând rolul şi dreptul discreţionar de a aprecia valoarea acestora în contextul celorlalte probe.

— consacrarea juridică a principiului rolului activ a judecătorului în procesul civil şi îmbinarea armonioasă a acestuia cu principiul disponibilităţii. Disponibilitatea este un principiu specific a procesului civil prin intermediul căruia se realizează atât delimitarea ramurii dreptului procesual civil de dreptul procesual penal cât şi reprezintă nervul central ce ţine vie activitatea judiciară a instanţei de judecată privind apărarea drepturilor civile şi intereslor legitime.

— organizarea unui sistem judecătoresc eficient pentru a realiza un control judiciar ce ar asigura garanţiile dreptului la un proces echitabil. În mod special se impune reglementarea exhaustivă şi deplină a temeiurilor de retractarea a hotărârilor judecătoreşti pentru asigurarea unui echilibru între securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice şi necesitatea constatării adevărului obiectiv. Astfel, se impune limitarea clară prin lege a condiţiilor şi formelor de elucidare a conţinutului principiului aflării adevărului în instanţa de fond şi căilor de atac devolutive. Nu putem fi de acord în sensul abordat cu prevederea art.445 alin. (1) lit. b) Codul de procedură civilă care stipulează  că instanţa, după ce judecă recursul, este în drept „să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre“. În opinia noastră se impune de lege ferenda revăzută această dispoziţie legală. Pronunţarea unei noi hotărâri cu casarea hotărârii instanţei de fond şi apel evocă ideea căilor de atac devolutive şi ordinare, în care se judecă atât starea de fapt cât şi cea de drept, fapt, care nu ţine de esenţa căilor nedevolutive, precum este recursul în casaţie asupra deciziilor instanelor de apel. Este lesne cunoscut faptul, că în cadrul cailor de atac nedevolutive nu administrează probe noi24. De accea împuternicirele procesuale ale instanţei de recurs trebuie să fie echilibrate cu caracterul nedevolutiv al recursului.

— dezvoltarea rolului avocatului în procesul civil, în special ce ţine de activitatea de administrare a probelor. Probaţiunea judiciară nu este o activitate exclusivă a instanţei de judecată, dar preponderent a părţilor, mai ales în ce priveşte acumularea şi prezentarea probelor. Astfel, nu întâmplător art. 119 alin.(1) Codul de procedură civilă al Republicii Moldova prevede că „Probele se adună şi se prezintă de către părţi şi de alţi participanţi la proces“.

— sancţionarea concretă şi promtă a abuzului de drepturi procedurale. Nu poate fi abstractizată în sensul enunţat ideea precum că, drepturile procedurale au ca scop de a propulsa activitatea procesuală în vederea soluţionării temeinice a litigiului de drept. Şicana şi abuzul de drept reprezintă cu certitudine fapte ilicite şi nici sub o formă nu se încadrează în categoria mijloace procesuale de apărare în cadrul activităţii judiciare.

— existenţa unor mijloace procesuale eficiente ce ar permite aplicarea uniformă a normelor de drept substanţial şi procesual asupra faptelor constatate. De şi problemele de drept şi cele de fapt sunt două categorii distincte, totuşi între ele există o strânsă legătură care se realizează prin intermediul probei şi hotărârii judecătoreşti25. Lipsa unor mijloace eficiente de aplicare uniformă a dreptului pozitiv are repercusiuni în profilul probaţiunii judiciare. Astfel, normele de drept material constituie un izvor al obiectului probaţiunii, neaplicarea unitară a acestor creează premize de stabilire echivocă a faptelor de probat în situaţii practice identice.

— reglementarea expresă a conceptului de act procesual civil şi condiţiile generale de valabilitate. Fixarea adevărului în activitatea de judecare a pricinilor civile se realizează prin activitatea pluralităţii subiecţilor procesuali26, activitate care îmbracă forma actelor procesuale. Din acest considerent actul procesual urmează să fie bine conturat din punct de vedere juridic, inclusiv sub aspectul condiţiilor de valabilitate.

În concluzie menţionăm că aflarea adevărului nu reprezintă numai o activitate fundamentată pe normele morale, dar în principal un processus ce se desfăşoară cu respectarea normelor legale. Legiuitorul în activitatea de legiferare a dreptului procesual civil trebuie să ţină cont de principiul proporţionalităţii în aflarea adevărului în procesul judiciar şi formalizmul procesual, deoarece în caz de predominare a formalizmului excesiv în detrimentul principiului aflării adevărului denegrează însăşi ideea de dreptate, fapt, ce nu poate fi admis într-o societate contemporană în care consacrarea şi protecţia drepturilor omului constiuie un pilon de bază. De asemenea, propunem de lege ferenda reglementarea expresă în Codul de procedură civilă a principiului aflării adevărului prin comasarea acestuia cu principiul rolului activ a judecătorului în procesul civil. În acest sens, art.9 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova urmează a fi modificat atât sub aspectului denumirii cât şi sub aspectul conţinutului, inclusiv reglementarea legală a acestuia la cpaitolul „Principii fundamentale a dreptului procedural civil“.