Aspecte teoretice conceptuale privind răspunderea juridică de drept public

Veaceslav CERBA, doctorand ULIM
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferenţiar universitar

The paper is consecrated entirely to the study of legal liability and its manifestation within the branches of public law. The article begins with a presentation of the legal liability’s definitions, the characters of public law etc. The author makes an analysis of the manifestation of legal liability within public law branches. Key-words: legal liability, public law, legal liability within public law branches

Articolul vizat este dedicat studiului instituţiei răspunderii juridice şi manifestării acesteia în cadrul ramurilor de drept public. Lucrarea demarează cu prezentarea unor definiţii regăsite în doctrină în ceea ce priveşte fenomenul răspunderii juridice, a caracterelor specifice dreptului public, dar şi a celor specifice răspunderii juridice de drept public. În cele ce urmează autorul analizează unele aspecte de manifestare a răspunderii juridice în dreptul public. Cuvinte-cheie: răspundere juridică, drept public, răspundere specifică dreptului public.

În cadrul prezentului articol urmează să prezentăm unele aspecte privind aprecierea răspunderii juridice de drept public.

Aşa cum se cunoaşte dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept cu caracteristici comune dar şi diferite. Cel mai important element comun specific este reprezentat de obiectul de reglementare al ramurilor dreptului public dar şi metoda de reglementare.

Răspunderea juridică reprezintă elementul vital ce poate pune în mişcare şi transforma imperativul legal într-unul cu adevărat conştientizat de societate şi dorit a fi realizat de eu-l fiecărui membru al societăţii. Pentru transpunerea practică a acestui deziderat se impune studierea diferitor forme şi ipostaze ale răspunderii juridice şi, cel mai important, utilizarea soluţiilor găsite întru soluţionarea problemelor existente.

Răspunderea juridică, prin executarea funcţiilor ce-i revin, atât în dreptul public, cât şi în cadrul dreptului privat, poate să contribuie eficient la instaurarea legalităţii şi la un respect special faţă de normele de drept din partea fiecărui participant la raporturile juridice. Corectitudinea cu care se stabileşte existenţa sau inexistenţa condiţiilor ce implică răspundere juridică condiţionează atitudinea societăţii faţă de reglementările legale, care poate fi atât pozitivă, cât şi negativă. Bineînţeles că interesele societăţii o reclamă să fie pozitivă şi să genereze respectul legii.

Gh. Boboş defineşte răspunderea juridică ca fiind un raport juridic de constrângere, care are ca obiect sancţiunea juridică1.

Altă opinie ce invocă raportul juridic la definirea răspunderii juridice este că răspunderea juridică reprezintă situaţia derivată dintr-un raport juridic anterior, reprezintă raportul juridic ce îşi găseşte izvorul într-o faptă ilicită2.

În general, orice abatere de la normele sociale existente atrage după sine o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică, care constă în „obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unei reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestei reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite“3.

Simpla identificare a răspunderii juridice cu un complex de drepturi şi obligaţii juridice ne-ar conduce eronat spre concluzia că orice complex de drepturi şi obligaţii poate să reprezinte un raport de răspundere juridică, ceea ce, în mod evident, nu este adevărat. Afirmaţia inversă ar fi întotdeauna valabilă, adică oricând un raport juridic de răspundere va reprezenta un complex de drepturi şi obligaţii. De aceea, dacă se porneşte de la definirea răspunderii drept complex de drepturi şi obligaţii, este absolut necesară indicarea trăsăturilor definitorii ale acestei categorii de raporturi juridice sau cel puţin a uneia dintre ele, acest lucru prezumând celelalte caractere: sunt izvorâte din comiterea unei ilegalităţi, au un caracter de constrângere şi nicidecum benevol, se realizează cu aplicarea sancţiunii juridice corespunzătoare.

În general, semnele comune generale ale dreptului public sunt:

— interesul public care se apără prin metode specifice şi se reglementează în maniera specifică acestui bloc de ramuri de drept;

— importanţa care se acordă interesului public implică şi cerinţe speciale faţă de subiectele dreptului public; subiectul director este mereu statul sau alte autorităţi ale acestuia, se acordă importanţă autoadministrării locale, formelor de organizare a societăţii etc.;

— subiectelor dreptului public le este specifică deţinerea de autoritate şi competenţă prescrisă de lege. Deciziile acestora reflectă autoritatea statului, de aceea este foarte importantă delimitarea clară a competenţelor atât pe verticală, cât şi pe orizontală4;

— metoda specifică de reglementare în dreptul public este cea autoritară, fiind important aici ca şi aceasta să nu fie aplicată abuziv, reglementările ţinând cont de drepturile şi libertăţile celorlalţi participanţi ai raporturilor juridice;

— limitele de hotar ale dreptului public se modifică funcţie de interacţiunea dreptului intern cu cel internaţional;

— dreptul public reglementează mecanismele şi procedurile de apărare a drepturilor tuturor categoriilor de subiectelor de drept. De aici se naşte şi instituţia coliziunii normelor de drept sau chiar dreptul colizional5.

Toate semnele indicate mai sus specifice ale dreptului public se concentrează în aria de reglementare a acestuia cu aplicarea metodei autoritare6.

Represivitatea şi educaţionalitatea dreptului public urmăresc evidenţierea „capacităţii acestuia de a antrena o reacţie colectivă constrângătoare faţă de cel ce violează norma de drept şi a cărei anticipare este în măsură să inducă respect şi conformare din partea membrilor societăţii care nu vor să atragă asupra lor sancţiuni juridice“7. Observăm la I. Craiovan o altă manieră de a exprima esenţa răspunderii juridice.

Dacă ne uităm spre formele răspunderii juridice, putem şi aici vedea unele abordări interesante ale răspunderii juridice. Spre exemplu în doctrina şi legislaţia civilă întâlnim răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, care au temeiuri diferite. Astfel, răspunderea civilă delictuală va surveni doar în urma comiterii unui delict civil, iar cea contractuală va surveni doar dacă nu se execută obligaţiile contractuale sau se execută necorespunzător de către părţile contractante. În general, răspunderea civilă este caracterizată mai cu seamă prin aceea că se concretizează de regulă într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită8.

Reieşind din multiplele caractere pe care le întruneşte răspunderea juridică, se poate deduce că aceasta reprezintă consecinţele negative determinate de lege pe care urmează a le suporta persoana, prin comportamentul căreia s-a cauzat o daună de interes atât general cât şi personal, apărat de lege. Condiţia proximă este ca acest comportament să fie stabilit de lege ca pasibil răspunderii9.

Deseori se confundă răspunderea juridică cu sancţiunea juridică. Drept exemplu în acest sens vom aduce identificarea răspunderii civile delictuale cu sancţiunea civilă „care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului său“10. Opinăm că nu se poate confunda răspunderea juridică cu sancţiunea juridică. Acest lucru nu face însă ca noi să excludem legătura existentă între ele. Această legătură este evidentă şi este caracterizată prin indisolubilitate, astfel încât dacă nu ar fi necesară survenirea răspunderii juridice pentru exercitarea influenţelor sale, nu s-ar mai aplica sancţiunea. Altfel spus, sancţiunea este un element prin intermediul căruia se realizează răspunderea juridică. Şi invers, răspunderea juridică nu s-ar putea nicidecum realiza fără existenţa şi aplicarea sancţiunii juridice. De aici concluzia că ele nu pot exista în mod separat, dar nici nu se identifică. După cum menţionam anterior, putem spune că sancţiunea reprezintă unul dintre elementele caracterizatoare ale răspunderii juridice sau ale raportului juridic de răspundere.

În altă opinie, între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Astfel, sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, deoarece răspun­de­rea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Pe de altă parte, s-a arătat că obiectul răspunderii juridice este reprezentat de sancţiune, ea având ca­li­tatea de scop, finalitate a răspunderii juridice, deşi nu unica. Din această perspectivă, răspun­de­rea juridică apare ca un cadru juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice11.

Astfel, răspunderea juridică prezintă o serie de particularităţi, care-i conturează şi prefigu­rează personalitatea şi o delimitează de toate celelalte forme de răspundere, rolul şi importanţa sa practică fiind în continuă creştere12.

În general însă sancţiunea este considerată o modalitate de constrângere utilizată în relaţiile sociale în vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport de criterii morale sau juridice explicite13.

Răspunderea de drept public este indisolubil legată de reglementările de drept public. Iar dinamismul ramurilor dreptului public trebuie luat în consideraţie în mod obligatoriu la studierea instituţiei răspunderii de drept public şi mai cu seamă în procesul de determinare a modelului teoretic al acesteia. În plus, ramurile de drept public au ca element specific pentru normele lor juridice fie obligarea la un comportament concret, fie interzicerea acestuia. Corespunzător se divid normele în onerative şi prohibitive, iar comportamentul subiectelor se încadrează în comportament ce se echivalează cu executarea dispoziţiilor legale sau care se echivalează cu abţinerea de la comiterea comportamentului interzis.

Între timp obligaţiile pozitive, la fel ca şi prohibiţiile, normele juridice şi raporturile juridice pot fi numite mijloace juridice chiar dacă îndeplinesc funcţia de modalităţi de reglementare. În esenţă ele au un caracter substanţial formând materia dreptului ca o realitate obiectivă, doar cu evidenţierea diferenţei că ele au un caracter profund şi se referă la acele rădăcini ale dreptului de la care pornesc construcţiile dreptului pozitiv, tipurile de reglementare14.

Un element clar de delimitare a ramurilor de drept se referă la modalitatea de reglementare — centralizată sau descentralizată, fiind vorba aici de centralizarea şi descentralizarea juridică. Este relevantă în acest sens şi metoda de reglementare.

Într-un sistem juridic dezvoltat, obligaţiile pozitive ca expresie a autorităţii de stat sunt completate cu caracteristici şi specific de reglementare, dar şi cu principii şi valori ale unei forme de drept fundamentate pe reglementare permisivă. Acest adevăr se referă în parte şi la răspunderea juridică atâta timp cât catalogăm răspunderea drept obligaţie (obligaţia făptuitorului de a suporta măsurile de constrângere şi punitive reflectate în hotărârea organului competent al autorităţii de stat). De aici şi importanţa acordată constrângerii de drept.

În ceea ce priveşte prohibiţiile juridice, acestora le este specifică fixarea strictă în cadrul normelor juridice. Iar din punctul de vedere al reglementării, acestea la fel sunt nişte obligaţii juridice, sau se exprimă cu ajutorul lor, doar că în acest caz este vorba despre obligaţii de abţinere de la anumite comportamente, deci de obligaţii pasive. Garantarea respectării şi executării acestor obligaţii se exprimă prin răspunderea juridică la necesitate, iar realizarea rezidă în respectarea dispoziţiei normei juridice15.

Prohibiţiile juridice, spre deosebire de toate celelalte categorii de obligaţii juridice permisive spre exemplu, sunt înzestrate în mod obligatoriu cu răspundere juridică în caz de nerespectare a lor. În dispoziţiile normei juridice prohibiţiile se pot exprima anume prin enumerarea faptelor interzise sau prin sancţionarea unor acte/fapte, ceea ce duce la ideea de prohibiţie, dar într-un oarecare fel indirectă. Nu este directă deoarece statul nu exprimă această prohibiţie prin indicarea faptului că nu se admite ceva, ci exprimă intenţia sa de a sancţiona orice acţiuni indicate expres în dispoziţiile normelor juridice. În acest sens, este absolut evidentă obligarea în sens negativ a participanţilor la raporturile juridice.

Ceea ce prezintă un interes deosebit este conexiunea organică dintre prohibiţiile juridice şi permisiunile juridice. În esenţa lor, ele trebuie să acţioneze în comun. Această acţiune comună prezintă interes în sensul general, adică atunci când ne referim la prohibiţii generale şi la permisiuni generale/universale. Ideea este că pornim în ambele cazuri de la logica precum că tot ce nu este interzis de lege se admite, deci dacă legea nu interzice expres, atunci orice altceva ce nu este interzis se admite şi este legal. Aici suntem în prezenţa unei permisivităţi cu caracter general, nici o normă juridică nu stabileşte expres lista a ceea ce se permite, dimpotrivă, prin excluderea a ceea ce indică expres, admite orice altceva. La fel se întâmplă în cazul interdicţiilor generale/universale. Aici deja norma juridică expres indică comportamentul concret ce urmează a fi adoptat de către un subiect anume într-o situaţie la fel de concretă, orice altceva fiind ilegal. Spre exemplu obligaţia medicului de a acorda primul ajutor la necesitate reprezintă o obligaţie concretă ce nu admite alt comportament al medicului în situaţia expres indicată în norma juridică.

Elementele structurale ale mecanismului reglementării juridice, anume permisiunile şi prohibiţiile juridice luate în ansamblu, ne oferă posibilitatea de a delimita două tipuri de reglementare juridică de drept public: reglementarea general permisivă şi reglementarea general prohibitivă16. Autorul aici invocă anume expresiile demult înrădăcinate în doctrina juridică: se admite totul ce nu este expres interzis de lege şi este interzis orice ce nu este admis de lege. Aceste expresii nu sunt deloc întâmplător formulate, ele de fapt conţin nişte adevăruri profund juridice şi logice. Acestea exprimă nişte legităţi ale dreptului care se referă mai întâi de toate la prohibiţiile şi permisiunile cu caracter general ale dreptului.

Din punctul de vedere al conţinutului intern al dreptului, ni se evidenţiază două tipuri de reglementare juridică: permisiv şi general admis. Aici ne vine şi răspunsul la întrebarea referitoare la scopurile generale ale reglementării juridice: cel de a indica prohibiţiile generale ce vizează toate subiectele raporturilor sociale sau de a permite acţiuni tuturor subiectelor implicate în raporturile sociale, permisiuni ce sunt limitate la rândul lor de prohibiţiile numite mai sus. Aici putem să vedem şi felul în care metoda de reglementare juridică acţionează şi direcţionează exerciţiul drepturilor şi libertăţilor subiectelor raporturilor juridice.

În aceste situaţii avem câteva legităţi ce se evidenţiază: dacă legiuitorul stabileşte o prohibiţie generală, atunci acestei prohibiţii generale îi corespund anumite acţiuni permise, expres stabilite de către legiuitor în normele juridice şi invers: dacă legiuitorul a instituit permisivitate generală, atunci cu siguranţă acestei permisivităţi cu caracter general îi corespunde una sau mai multe norme juridice ce stipulează expres prohibiţiile corelative. Aici devine evidentă conexiunea dintre general/universal şi particular. Iar în consecinţă, în dependenţă de regimul de reglementare care prevalează într-un sistem de drept nivelul de cultură şi conştiinţă juridică, de responsabilitate a membrilor societăţii atinge anumite niveluri specifice. Dar este evidentă şi legătura inversă dintre fenomenele nominalizate mai sus. Astfel, am putea adăuga faptul că în funcţie de nivelul conştiinţei şi culturii juridice a societăţii legiuitorul trebuie să se orienteze şi să construiască sistemul dreptului în aşa fel încât acesta să dea randament maxim anume în cadrul societăţii concrete căreia îi este destinat acest sistem. În plus, în partea în care ne referim la relaţii publice, la interes public, la reglementare ce trebuie să inducă în categoria de subiecte destinatare ordine şi responsabilitate, este foarte important ca metoda de reglementare să fie aleasă corect. Astfel, cerinţa de maximă legalitate şi stricteţe cu care se asigură această legalitate este specifică reglementărilor de drept public. Atunci când norma juridică stabileşte competenţa autorităţilor statului, când se stabilesc condiţiile de aplicare a constrângerii din partea statului şi în toate celelalte categorii de raporturi similare, este absolut necesar să se folosească metoda de reglementare autoritară, normele juridice indicând expres comportamentul, competenţa, măsurile de răspundere etc. ce vizează activitatea în sfera publică şi în sfera de asigurare a interesului public.

În acest sens legiuitorul foloseşte două metode de reglementare: imperativă şi cea dispozitivă. Cea mai apropiată ca esenţă de domeniul relaţiilor publice este cu siguranţă metoda de reglementare imperativă unde se stabileşte expres obligaţia ce urmează a fi executată în condiţiile exprese de către subiectul concret. Iar elementele-cheie ce trebuie luate aici în consideraţie se referă fără doar şi poate la obligaţia juridică şi la răspunderea juridică. Acest model de construcţie juridică atinge însăşi însăşi esenţa juridică a reglementării juridice, are o semnificaţie universal-valabilă pentru toate ramurile dreptului public şi trebuie luată în consideraţie în orice activitate de legiferare sau de practică juridică.

În ceea ce priveşte metodologia de construire a unui fenomen complex menţionăm că este ineficientă utilizarea strictă şi exclusivă a metodelor vechi. Ele chiar dacă şi-au dovedit eficienţa şi productivitatea, oricum nu pot da rezultate maxime la etapa când tehnologiile evoluează mai rapid decât alte fenomene, când evoluţia socială şi economică este cu mult diferită de ceea ce exista la momentul elaborării acestor metode tradiţional folosite în cercetarea şi construirea fenomenelor complexe de importanţă teoretică şi normativă. Aici am invoca necesitatea completării cadrului metodologic cu abordarea sinergetică a modelării sistemelor de reglementare.

Este vorba de un câmp energetic (câmpul activismului şi cel al abţinerii) generat şi condiţionat de necesităţile şi interesele obiective. Este foarte important ca sarcinile ce se realizează în procesul de reglementare juridică să coincidă cu sarcini-interese ale subiectelor concrete de drept, purtătoare de drepturi şi obligaţii juridice. Când sarcina se manifestă ca o sarcină-interes, interesul ca un factor cu influenţă puternică însoţeşte realizarea sarcinii, susţinând şi stimulând chiar această activitate, creând astfel energia activismului, care pe întreg parcursul procesului va alimenta interesul subiectului, care la rândul său va alimenta realizarea eficientă a sarcinii.

Iar dacă interesul exprimat în sarcini reprezintă punctul de pornire şi totodată cel de orientare pentru elaborarea mecanismului de aplicare a resurselor de drept, suntem totuşi în prezenţa a doar unui punct de pornire. Acţiunea altor factori nejuridici se realizează fără implicarea obligatorie a acestui punct de pornire. Sarcina, fiind indisolubil legată de interesul urmărit, se fortifică şi se susţine de interes în procesul de realizare a acesteia. Esenţa totuşi rezidă în faptul că paralel există o multitudine de interese ce interacţionează şi care reprezintă canalul de acţiune a tuturor factorilor nejuridici. De aceea, procesul de realizare a sarcinilor până la atingerea obiectivului final se află în câmpul de acţiune al acestor energii. În dependenţă de categoriile de interese ce interacţionează, câmpul energetic creat poate fi cu semnul minus, adică este vorba aici de inacţiuni care influenţează în sens negativ realizarea sarcinilor; sau dimpotrivă, acest câmp poate fi pozitiv, când toate sarcinile se realizează graţie unei împletiri fericite a circumstanţelor, care generează conjunctura propice în acest sens.

Acţiunea modelului permisiv al reglementării juridice, eficienţa lui, siguranţa, justificarea depind de categoria câmpului energetic generat.

Aici însă ne ciocnim de o situaţie paradoxală. La o primă vedere eficienţa sistemului de reglementare ce obligă/compulsoriu (obligaţie juridică + răspundere) ar trebui să fie suficient de eficient. Însă când acţiunea acestuia se realizează sub influenţa unui sistem energetic negativ întrucât oamenii nu sunt întotdeauna atât de receptivi la un atare sistem, nefiind în măsura cuvenită responsabili chiar dacă neexecutarea obligaţiei echivalează cu răspundere juridică. Acest lucru, la rândul său, creează premisele necesare pentru diversificarea instrumentarului de constrângere. Însă deseori se constată că nici în aceste condiţii nu survine rezultatul aşteptat.

Pentru comparaţie vom examina şi modelul de reglementare dispozitivă/permisivă, care se fundamentează pe drepturi şi garanţii. La prima vedere acest model nu este susţinut de suficiente garanţii sociale. Acest lucru e generat de faptul că dreptul doar oferă posibilitatea de a întreprinde anumite acţiuni/de a se abţine de la ele, dar faptul alegerii acestui comportament de către subiectul vizat nu mai intră în sfera de acţiune a instrumentelor pe care le are la îndemână dreptul. La fel de neputincios pare a fi dreptul şi în ceea ce priveşte survenirea rezultatului scontat anume din motivul neputinţei de a obliga subiectul la un anume comportament.

Totuşi aici se admite combinaţia drept + garanţie în cazul în care modelul acţionează sub influenţa unui câmp energetic negativ. Totuşi nu putem uita de faptul că în sine acest sistem de drepturi + garanţii este creat pentru a acţiona sub influenţa unui câmp magnetic pozitiv, când conjunctura este tocmai prielnică pentru exercitarea dreptului concret. La atingerea rezultatului scontat contribuie şi realizarea interesului care se conectează pe parcursul realizării sarcinilor concrete. De aici ar fi oportună tragerea unei concluzii — eficienţa acestui din urmă model pare a fi mai înaltă ca cea a primului model examinat.

În urma cercetării tipurilor de reglementări de drept public care sunt indisolubil conectate răspunderii juridice, ajungem la câteva concluzii de impact:

— dincolo de dispoziţiile prohibitive ale normelor juridice şi cele ce reglementează expres răspunderea juridică, sistemele de reglementare nu mai conţin alte prohibiţii;

— prohibiţiile juridice reprezintă un mijloc prin intermediul cărui se poate determina limita admisiunilor şi permisiunilor juridice, iar prin intermediul întregului arsenal de mijloace juridice se asigură rigiditatea conservării lor;

— înaintarea exigenţelor de legalitate strictă în domeniul dreptului public presupune o construcţie specifică a răspunderii juridice, astfel încât reglementările ce vizează activitatea organelor competente în aplicarea acestei categorii de norme să fie de o permisivitate strictă, formulările fiind de obicei următoarele: se admite exclusiv… sau nu se admite altceva decât…

— răspunderea de drept public nu survine decât ca o consecinţă a încălcării normelor de drept public17.

În general compararea şi delimitarea formelor răspunderii juridice au o importanţă specială atât pentru teorie, cât şi pentru practică. Importanţa practică rezultă din importanţa calificării corecte a unei fapte juridice. Criteriile la care apelează ştiinţa juridică contemporană pentru delimitarea formelor existente şi posibile de răspundere juridică sunt:

a) natura şi importanţa socială a interesului lezat prin fapta ilicită;

b) particularităţile definitorii ale conduitei ilicite din punctul de vedere al normei juridice şi al interesului social lezat18.

Există şi alte opinii care, spre exemplu, delimitează răspunderea ca formă în funcţie de norma juridică încălcată. În plus, se întâlnesc opinii care spun că şi felul în care survine răspunderea tot ar putea servi în calitate de criteriu pentru determinarea formei răspunderii juridice care survine, acestea însă vor face obiectul altor cercetări asupra cărora ne vom orienta în viitor atenţia.