Monografia „Extrateritorialitatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: obligaţii pozitive şi jurisdicţie“ reprezintă o cercetare, prin care se încearcă a se evidenţia principalele direcţii de dezvoltare a unui domeniul ce are tangenţă cu mai multe ramuri de drept, în special — dreptul internaţional public şi dreptul constituţional. Deşi drepturile omului au apărut ca idee în contextul dreptului naţional ale unor state occidentale, în special Franţa, codificarea acestuia a fost posibilă în mare măsură graţie evoluţiei dreptului internaţional şi a recunoaşterii în cadrul acestuia a caracterului imperativ al principiului respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, acest principiu a fost recunoscut în calitate de normă imperativă şi pe continentul european, unde şi a evoluat în mare parte pe parcursul ultimelor secole. Toate acestea ne demonstrează importanţa acestei instituţii care constituie o veritabilă punte între cele două ramuri de drept — dreptul internaţional public şi dreptul constituţional.
La finele secolului XX şi începutul secolului XXI comunitatea internaţională a devenit martor al unei largi interpretări a conceptului drepturilor omului. Pe de o parte, garantarea acestora este strict limitată de jurisdicţiile instanţelor judiciare specializate, iar pe de altă parte Înaltele Curţi, prin intermediul unei interpretări largi a domeniului jurisdicţional, şi-au lărgit „indirect“ domeniul de aplicare a competenţelor sale. Este vorba şi despre jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Doar un exemplu, este bine cunoscut că Curtea examinează speţe doar în contextul în care este încălcată o prevedere a Convenţiei de la Roma din 1950, dar practica sa judiciară ne demonstrează că aceasta se expune şi referitor la încălcarea a ceea ce experţii în domeniul dreptului internaţional umanitar numesc „legile şi cutumele de război“. Nu este vorba despre o abatere de la jurisdicţie de către Curte, ci dincontra — este vorba despre o interpretare mai largă a încălcării unui drept fundamental al omului (în caz de conflict armat) prin prisma prevederilor Convenţiei de la Roma.
Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se ciocneşte deseori de chestiunea conflictului de jurisdicţii ale statelor. Iar în ultimele decenii s-a răspândit pe larg un alt principiu — principiul jurisdicţiei universale. În acest context, instanţelor internaţionale specializate le revine un rol deosebit în promovarea caracterului imperativ al instituţiei drepturilor omului atât la nivel universal, cât şi la nivel regional. Iar acest fenomen, în condiţiile în care statele recunosc „nucleul“ drepturilor omului ca parte componentă a dreptului internaţional cutumiar, va apărea ca o obligaţie juridică internaţională de a implementa normele şi mecanismele respective în ordinea juridică naţională. Ori, în caz contrar, se impune un alt principiu de drept internaţional — pacta sunt servanda — nerespectarea căruia duce în mod inevitabil la responsabilitatea statului pe plan internaţional.
Cele menţionate vin să argumenteze actualitatea şi importanţa crescândă a domeniului propus pentru cercetare, fiind luate în consideraţie tendinţele actuale ale evoluţiei şi interpretării instituţiei drepturilor omului. Lucrarea prezintă un interes sporit nu doar pentru specialişti în domeniu, dar şi poate fi recomandată în calitate de „carte de căpătâi“ în procesul de familiarizare a societăţii cu un domeniu care constituie piatra de temelie a unei societăţi democratice, aşa cum se pretinde a fi şi Republica Moldova.
Vitalie Gamurari, doctor în drept, conferenţiar universitar
