Particularităţi de recoltare şi interpretare a urmelor de sânge uman la faţa locului

Sorin ADAM, doctorand, ULIM
Recenzent: Mihail GHEORGHIŢĂ, doctor habilitat în drep, profesor universitar

The paper deals with the problems of detection, fixation, preliminary examination and lifting of human biological traces at the crime scene. The authors present some general rules, particularities and procedures of processing this kind of traces outside the laboratory. Keywords: human biological traces, blood traces, preliminary examination of traces, luminol.

În lucrare este abordată problematica căutării, fixării, examinării prealabile la faţa locului şi ridicării urmelor de sânge uman. Autorul prezintă regulile generale, particularităţile şi procedeele de procesare a astfel de urme în condiţii de teren. Cuvinte cheie: urme biologice umane, urme de sânge, examinare prealabilă a urmelor, luminol.

Sângele lichid şi petele de sânge sunt cele mai răspândite obiecte de cercetare criminalistică în cazul investigării locului faptei privind infracţiunile grave şi deosebit de grave (omoruri, violuri, vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, accidente rutiere ş.a.). Examinarea acestora permite a soluţiona un rând de probleme precum, spre exemplu: — a stabili condiţiile în care s-au format urmele, pornindu-se de la forma, numărul şi localizarea lor pe obiectele purtătoare sau în spaţiul locului faptei; — a diferenţia sângele după grupele biologice în baza metodelor tradiţionale, ceea ce permite a restrânge grupul de suspecţi, printre care trebuie căutat făptuitorul crimei sau, aplicând metoda genetico-moleculară (ADN) să stabilim cu un grad sporit de verosimilitate apartenenţa urmei de sânge expertizat unei persoane concrete; — a determina implicaţia unui individ anume în comiterea infracţiunii prin depistarea pe corpul lui sau pe obiectele ce-i aparţin a urmelor de sânge; — a decide dacă urma de sânge provine de la bărbat sau femeie, unei persoane adulte sau unui copil de faşă; — a stabili apartenenţa sângelui anumitui gen de animale ş.a.1

De notat că, odată cu apariţia metodei de genotipare, posibilităţile examinării sângelui şi altor obiecte biologice umane, au sporit simţitor. Spre deosebire de alte metode de cercetare medico-legală, capacităţile cărora se reduc la determinarea grupei generice şi nu la identificarea individuală, analiza genetică permite a formula concluzii categorice cu privire la apartenenţa materialului biologic anumitei persoane. Metoda în cauză se bazează pe examinarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) — purtător de informaţie genetică, ce se conţine în toate celulele organismului omenesc.

Descoperirea urmelor de sânge la faţa locului se sprijină pe principiile generale şi speciale privind activitatea de căutare ce presupun, cel puţin două condiţii principale: prezenţa specialistului biocriminalist instruit ce posedă cunoştinţe speciale şi asigurarea lui în aceste scopuri cu tehnici şi tehnologii adecvate. Specialistul în cauză trebuie să cunoască procedeele, metodele şi regulile criminalistice generale de cercetare a locului faptei şi, totodată, să deţină cunoştinţe specifice domeniului biologiei (medicinei legale) privind particularităţile de depistare şi procesare a urmelor de natură biologică.

Pornind de la specificul de detectare a urmelor de sânge, cercetătorul rus В.И.Попов le diferenţiază în urme clar vizibile şi slab vizibile2. La prima grupă el cataloghează acumulările semnificative de sânge pe suporturi plate (bălţi), precum şi alte forme de urme sanguine pe suprafeţe de culoare deschisă. Urmele slab sesizabile sunt cele vechi sau cele ce şi-au schimbat nuanţa de culoare în brun, roşcat, uneori şi în sur, precum şi urmele localizate pe suporturi întunecate sau spaţiate în locuri greu accesibile pentru observare (crăpăturile podelei).

Luând în considerare cele menţionate, trebuie observat că activitatea de căutare a astfel de urme pe diversele obiecte din scena infracţiunii (uneltele infracţionale, corpul, vestimentaţia victimei, dar şi hainele sau corpul persoanei suspectate în comiterea faptei) presupune iniţiativă, creativitate, scop bine determinat, realizându-se consecutiv şi treptat, odată cu consemnarea a însăşi stării de fapt de la faţa locului în procesul-verbal al acţiunii respective de urmărire penală3. Descoperirea urmelor în cauză se va efectua cu luarea în calcul a datelor faptice obţinute în procesul de cercetare a locului infracţiunii concrete. În cazul în care n-au avut loc tentative de distrugere a acestora, depistarea lor nu prezintă dificultăţi deosebite: se cere doar atenţie, minuţiozitate, iluminare suficientă şi manipularea fără grabă a obiectelor-suporturi de urme.

Astfel, pentru căutarea petelor de sânge pe obiectele vestimentare, realizată, de regulă, în cadrul examinării corporale, se va ţine seama de locurile, în care urmele sunt dificil de a fi observate şi înlăturate. Deaceea examinarea hainelor se va înfăptui la o lumină puternică, incidentă, de asupra unei pânzi albe, curate, cu ajutorul unei lupe. Spre exemplu, paltonul, sacoul, cămaşa ş.a. se examinează prin analiză minuţioasă mai întâi a părţilor din faţă şi de jos a acestor obiecte, inclusiv buzunarele, mai apoi haina în întregime. Uneori infractorul scoate cu mâina însângerată din buzunare careva obiecte şi lasă în interiorul lor particule de sânge. Dacă există bănueli că urmele respective au fost înlăturate prin spălare, se desfac cusăturile ţesăturii de deasupra, căptuşeala şi se analizează atent zonele respective, întrucât printre fibrele ţesăturii căptuşelii adeseori se păstrează resturi de sânge. La examinarea pantalonilor o atenţie sporită se acordă manşetelor, intrărilor în buzunare, pardoselei; la examinarea încălţămintei — rama pantofilor, flecul, pingeala, interiorul ei. În scopul unei examinări depline uneori este necesar a desprinde tocul şi pingeala încălţămintei. Vestimentaţia de culoare neagră este oportun a o examina şi în radiaţii IR cu ajutorul transformatoarelor optico-electonice, urmele de sânge, evidenţiindu-se ca pete întunecate pe fundalul general. Pentru observarea urmelor de sânge foarte mici pe ţesături închise la culoare, este recomandată şi folosirea stereoscopului.

Localizarea rănilor pe corpul şi vestimentaţia victimei permite a judeca despre unealta folosită de către făptuitor şi, respectiv, despre spaţierea, forma urmelor de sânge pe haina agresorului. În acest sens, există o anumită legătură corelativă dintre urmele de sânge rămase pe obiectele vestimentare ale făptuitorului şi modul de comitere a infracţiunii. Dacă leziunile corporale se aplică cu un cuţit, box, palmar, piatră, adică cu o unealtă ce are un mic braţ de aplicare a loviturii, petele de sânge urmează a fi căutate pe mânile, faţa, pieptul agresorului sau pe haina ce acoperă aceste zone ale corpului. Însă, dacă loviturile sunt executate cu un topor, ciocan, nunciacu etc., adică cu o unealtă ce prezintă un braţ mare de aplicare a forţei, urmele de sânge trebuie căutate mai cu seamă pe suprafaţa din spate a hainei acestuia, umerii sau pieptul lui, întrucât infractorul, ridicând mânile de asupra capului în mod repetat, scutură particule de sânge de pe unealtă mai semnificativ pe partea din spate a vestimentaţiei. Relevant în acest sens este exemplul adus de cunoscuţii criminalişti olandezi A. Svensson şi O. Vendel: „Un oarcare busenesman a fost ucis cu câteva lovituri de topor peste cap în momentul când acesta stătea la masă în biroul său… stropi de sânge abundau în toate direcţiile, cu excepţia zonei din spatele scaunului pe care stătea victima“. Pornind de la datele cercetării locului faptei, a fost elaborată următoarea versiune: ucigaşul este un cunoscut al victimei, întrucât se afla în spatele acestuia. Haina infractorului, inclusiv partea din spate a vestimentaţiei, este stropită de sânge. Ulterior aceste presupuneri s-au dovedit a fi conforme realităţii4.

Oricum, în practică, mai cu seamă la examinarea hainelor agresorului, se respectă şi alte reguli criminalistice: — folosirea unor surse de lumină puternice, cu posibilităţi de schimabare a culorilor şi a lungimilor de undă; — dezbrăcarea hainelor de pe suspect şi aşezarea lor pe manechine corespunzătoare, care facilitează examinarea; — marcarea urmelor descoperite cu cercuri, săgeţi sau alte semne vizibile; — fixarea prin fotografiere a urmelor descoperite după ce acestea au fost marcate; — urmele descoperite vor fi descrise, măsurate şi marcate pe schiţe în care să apară forma, aspectul, mărimea şi direcţia din care se presupune că au venit stropii care le-a creat; — verificarea cutelor şi buzunarelor în scopul descoperirii eventualelor urme create prin contactul cu mâinile murdare sau cu uneltele însângerate; — verificarea atentă a ciorapilor, a manşetelor pantalonilor, precum şi a tălpilor, ramelor şi feţei încălţămintei; — la examinarea hainelor spălate, uneori pot fi observate urme ale difuziei sângelui spre zone nepătate anterior5.

Examinarea corporală a agresorului cu scop de a descoperi urme de sânge începe cu părţile descoperite ale corpului (faţa, mâinile, pavilioanele urechilor, capul, corpul în întregime), atenţie sporită acordându-se urmelor de pe zonele corpului pe care făptuitorul, spălându-se, nu le-ar fi observat. Este indicat ca bănuitului să i se taie unghiile de la degetele mâinilor, însă dacă există date că acesta la faţa locului a operat disculţ — se taie şi unghiille degetelor de la picioare.

În cazul în care făptuitorul agresează fizic victima cu picioarele, lovind părţile neacoperite ale corpului, urme de sânge în formă de stropi sau mângituri pot fi depistate pe încălţăminte, pe pantaloni. Loviturile aplicate cu pumnii crează pe suprafeţele dorsale ale palmelor mângituri de sânge, iar pe mânecele hainei — stropi şi mângituri.

În alternativa unor violuri, în cadrul comiterii infracţiunilor ce ţin de viaţa sexuală, urme de sânge pot fi depistate pe lengeria intimă, în zona incheetoarei pantalonilor, în conţinutul subunghial, în zona organelor sexuale ale făptuitorului. Legat de comiterea a astfel de infracţiuni, cercetătorul rus П.Т.Скорченко scrie, că „făptuitorul aproape totdeauna apucă cu mâinile organele sexuale ale victimei, uneori aceasta soldându-se cu deteriorări ale lor, iar din rănile create sângele se depozitează şi sub unghiile agresorului, păstrându-se acolo timp îndelungat“6. În cauzele de omor prin împuşcare cu ţeava lipită sau de la distanţă mică, pe arma folosită pot fi depistate urme de sânge provenite de la corpul victimei în formă de stropi, mângituri sau amprente (ştanţ-marca retezăturii anterioare a ţevii).

O atenţie deosebită trebuie acordată căutării şi descoperirii urmelor de sânge pe mijloacele de transport sau obiectele folosite pentru transportarea cadavrului din locul unde s-a produs omorul (accidentul rutier) la locul în care acesta a fost abandonat (autoturisme, saci, căruţe etc.)7. Practica demonstrează că astfel de verificări făcute în grabă şi în condiţii nefavorabile (noaptea, vânt, temperaturi scăzute etc.) se soldează cu rezultate negative. De aceea, este bine ca cercetarea autovehiculelor în vederea detectării urmelor de sânge să se facă într-un garaj curat, bine încălzit şi luminat. Mai întâi se examinează părţile proeminente, deteriorările şi depresiunile transportului, mai apoi suprafeţele inferioare care posibil au contactat cu corpul sângerând al victimei, iar în final — salonul şi portbagajul automobilului. Interiorul vehicolului, inclusiv portbagajul urmează a fi examinat pe sectoare, sistematic şi minuţios. Agresorul poate transfera sânge pe volan, huse, pedale, mânerele de ridicare a geamurilor. Părţile de dedesupt se vor examina la înălţimea potrivită cu ajutorul rampelor hidraulice existente în garaje. Întrucât zonele dedesuptului maşinei sunt în permanenţă acoperite de praf şi noroi, urmele de sânge, ce pot păstra şi fire de păr, microfragmente de oase, se vor descoperi cu un fascicol puternic de lumină sub forma unor pete mai dense cu mai mult praf, cu umflături, care trebuie secţionate pentru examinare. Nu rămân fără atenţie şi cauciucurile roţilor transportului de pe care se scobesc particulele de murdărie cu posibile resturi de sânge pentru analizele ulterioare de laborator. Aceasta, mai cu seamă, când se produc şi călcări de pietoni. Pe lângă roţile transportului se examinează atent şi alte părţi proeminente, precum farul, bara de protecţie, învelişul radiatorului, aripile, parbrizul, inclusiv zonele deteriorate, crăpăturile şi depresiunile pe care pot fi găsite microparticule de sânge, fibre vestimentare, ţesut din corpul victimei.

Anumite particularităţi prezintă şi examinarea încăperilor. Uneori infracţiunile de omor se săvârşesc de către rudele sau vecinii victimei cu scop cupidant sau în legătură cu relaţiile duşmănoase. Cadavrul în astfel de cazuri, se scoate din apartament în întregime sau pe părţi şi se îngroapă, persoana respectivă anunţându-se dispărută fără urmă. Investigarea a astfel de cauze se întinde pentru perioade îndelungate, urmele de sânge, dacă acestea au existat la locul faptei, se distrug. Făptuitorii, pentru a camufla omorul încearcă să înlăture petele de sânge prin spălare, răzuire sau revopsire a suprafeţelor respective. Deaceea, prezenţa unor obiecte umede, a semnelor de reparaţie sau tapetare nejustificată a unor pereţi, de înoire a căptuşelei mobilei etc. poate semnala despre o tentativă de a ascunde sau a distruge urmele de sânge. Exemplu elocvent în acest sens este următorul: „Pe locul viran situat la intersecţia străzilor Trafic greu şi Calea Rahovei au fost descoperite trei fragmente ale unui cadavru bărbătesc (picioarele împreună cu bazinul, trunchiul şi capul) aruncate la distanţă unele de altele între bălării şi moloz. După reconstituirea grafică a părţii superioare a corpului şi a îmbrăcămintei acestuia, a fost publicat în presă portretul realizat. Văzând fotografia în ziar, fiica şi ginerele victimei au anunţat poliţia despre dispariţia tatălui lor, comunicând şi adresa acestuia. Deplasându-se la locuinţa indicată, poliţiştii l-au găsit acolo pe autor care lucra la zugrăvirea apartamentului. Unul din pereţi, cel care conţinea cele mai multe urme de sânge, era zugrăvit cu o vopsea de culoare roşie“8.

Autorul faptei, în încercarea de a se curăţa înainte de a părăsi locul faptei, poate transfera sau depozita sânge în canalizare, toaletă, stativele pentru prosoape etc. De aceea, în camerele de baie, instalaţiile sanitare, chiuvete, vase şi obiecte care au servit la înlăturarea urmelor pot rămâne resturi de sânge diluat în diverse crăpături şi depresiuni sau în formă de stropi pe pereţi, apărute ca rezultat al scuturării mâinilor însângerate. Examinării minuţioase sunt supuse şi căldările, ligheanurile, unitazele din aceste camere9.

Dacă examinarea locului faptei se desfăşoară în loc deschis, atenţie deosebită se atrage frunzişului, erbii, altor obiecte presupuse a fi purtătoare de urme sanguine. Practica demonstreză că scena infracţiunii a faptelor penale comise în aer liber şi generatoare de astfel de urme, rămâne, de regulă, neschimbată de făptuitor, însă condiţiile meteorologice (ploaie, vânt, zăpadă) pot modifica esenţial aspectul lor, făcându-le greu de recunoscut. Cercetătorul român Gh. Păşescu menţionează cu acest prilej, că aici suprafeţele purtătoare de urme „sunt mai frecvent rugoase decât cele din interior. Interpretarea urmelor de sânge rămase pe pietre, beton sau iarbă este mult mai greu de făcut în privinţa direcţiei şi a unghiului de impact. Petele de sânge care au fost expuse la umezeală pot suferi alterări în aspect şi se vor prezenta difuze şi diluate“10 Solul, înbibat cu sânge are culoare mai întunecată decât zonele adiacente, iar scurgerile de sânge pe suprafeţe umede par a avea un volum mai mare ca atunci când sângele este diluat. Uneori agresorul, pentru a ascunde aceste urme, le acoperă cu frunze, pământ, vreascuri de aceea, locaţiile proaspăt acoperite cu nisip, frunziş, rumeguş de lemn etc., la necesitate, se curăţă atent pentru o examinare minuţioasă a porţiunilor respective de teren.

Petele vizibile suspecte se testează în prealabil pentru a se stabili prezenţa sângelui în ele prin diverse metode: — fizice (microscopia optică, refractometria11); — chimice (apa oxigenată, reactivul Voskoboinikov, HemoPHAN, luminol, leucomalachitul verde, reacţia Adler cu benzidină ş.a.) care reacţionează la catalaza sângelui sau a însuşirilor peroxidaze ale acestuia ori la fierul sau albuminele sângelui. Urmele latente se detectează mai frecvent prin tratarea suporturilor cu soluţie de luminol. Procedura de detectare cu acest reactiv poate fi efectuată şi în prezenţa bănuitului, asupra căruia însuşi faptul apariţiei luminiscenţei resturilor de sânge, poate provoca o influenţă determinantă în a-l impulsiona să-şi recunoască vina în comiterea omorului şi să indice locul înmormântării cadavrului sau a fragmentelor acestuia. Oricum, folosirea reacţiilor de orientare va trebui să fie aplicată numai asupra unei cantităţi reduse din petele depistate, restul substanţei rămânând pentru bioexaminările de laborator.

Urmele sanguine descoperite se vor fixa în procesul-verbal al cercetării locului faptei, se vor fotografia (videoînregistra) conform regulilor fotografiei metrice, la necesitate se va indica şi localizarea lor pe schiţele şi crochiurile executate la faţa locului. Ca particularitate privind consemnarea urmelor de sânge în procesele-verbale respective, trebuie menţionat faptul poziţionării lor spaţiale pe obiectele-purtătoare, indicându-se obligatoriu: — locul, data şi ora depistării urmelor, starea obiectelor pe care se află (murdare, umede, uscate etc.); — culoarea, starea fizică (uscate, umede pe centru, uscate pe circumferinţă, ) şi dimensiunile urmelor (două dimensiuni sau diametrul fiecărei urme); — forma acestora: stropi, amprentă, mângitură, baltă, prelingere, pată alungită sau rotundă cu margini zimţate ori netede; picături multiple sau izolate.

În cazul descrierii urmelor de sânge pe obiecte, (gen — ştergare, ciarşafuri, băsmăluţe de buzunar ş.a.) se vor folosi menţiunile convenţionale: una din laturi se va considera faţa, iar alta — dosul obiectului, fixându-se de acestea bucăţi de hârtie cu inscripţiie respective12. Tot în aceste scopuri pot fi valorificate şi diferenţele de lungime sau formă ale marginilor obiectului. Alteori pentru localizarea urmelor pe obiect, marginile acestuia se numerotează cu cifre, fixându-se (cu scoci sau mai curând prin coasere) de ele fragmente de hârtie cu indicaţiile numerice respective. Consemnarea exactă a localizării lor este necesară pentru a urmări în continuare dacă toate urmele descrise în procesul-verbal au fost sau nu supuse expertizării şi în care din ele şi ce concret s-a dscoperit — informaţii utile şi pentru efectuarea expertizei repetate13.

După depistarea, examinarea şi fixarea urmelor de sânge, ele se ridică pentru a fi expediate la laborator. Dacă dimensiunile obiectelor purtătoare sunt nu prea mari (unelte infracţionale, arme, vestimentaţie etc.), acestea se ridică în întrejime, însă în cazul în care, acestea sunt voluminoase, urmele urmează a fi răzuite, scobite, desprinse prin orice altă modalitate. Dacă acestea se află pe sol, nisip, ele se ridică pe toată adâncimea de pătrundere, preluându-se din preajmă şi mostre de sol fără sânge. În cazul în care, apare necesitatea de a recolta rămăşiţe de sânge de pe zăpadă, acestea se ridică împreună cu zăpada pe care sunt depozitate cu ajutorul unei bucăţi de tifon stratificat. După topirea zăpezii sângele este îmbibat de fibrele tifonului, păstrându-se pe el. Este contraindicat a plasa zăpada cu petele de natură sanguină într-un borcan, întrucât sângele după topirea zăpezii se va dilua, reducând posibilitatea de a stabili ulterior provenienţa generică a acestuia. La fel se procedează şi în cazul ridicării sângelui lichid — pe tampon steril, lăsat sa se usuce sub formă de crustă, sau în eprubetă ce conţine soluţie de conservare — EDTA. Nu se va recolta sângele în recipiente închise ermetic, întrucât degradarea anaerobă va compromite total proba. Probele materiale umede cu urme de sânge se vor usca la temperatura camerei, fără a folosi în aceste scopuri aparatele caloriferice, evitându-se şi căderea razelor solare directe14.

Ambalarea probelor materiale se efectuează în aşa mod ca, suprafaţa pe care se află urma de sânge să nu se atingă de materialul ambalajului. Petele de sânge pe vestimentaţie se acoperă cu hârtie sau tifon prinse de haină prin coasere. Obiectele fragile sau confecţionate din sticlă se vor pacheta în cutii de carton, fiecare din ele fiind ambalat separat în hârtie de filtru. Toate probele materiale recoltate, conservate şi ambalate trebuie etichetate astfel, încât să nu fie cu putinţă de a le schimba sau înlocui fără a viola ambalajul respectiv. Pe pachet se vor inscripţiona date despre felul de probe ce se află în ambalaj, când, cine şi pe ce cauză anume au fost ridicate — toate acestea certificându-se prin semnătura organului de urmărire penală.

În altă ordine de idei trebuie menţionat că, în calitate de informaţie incipientă necesară elaborării versiunilor şi a planului de investigare a faptelor penale, îndeosebi a celor însoţite de violenţă, pot servi şi datele desprinse din analiza prealabilă şi interpretarea urmelor de natură biologică umană depistate la faţa locului în cadrul efectuării diverselor acţiuni de urmărire penală (percheziţii, cercetări a locului faptei, examinări corporale, ridicări de obiecte şi documente ş.a.). Potrivit p.7 alin.2 al art.93 CPP a Republicii Moldova15, astfel de analize-constatări, de rând cu expertizele judiciare, prezintă o formă procesuală de utilizare a cunoştinţelor speciale în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Rezultatele acestor analize prealabile de teren, conform alin.3 a art.141 CPP a Republicii Moldova, sunt incluse în procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală respective şi prezintă probe în procesul penal. Ele permit a stabili atât legătura cauzală a urmelor descoperite în câmpul infracţional cu fapta cercetată, cât şi obţinerea de date privind mecanismul creării lor, alte împrejurări importante pentru cauza penală.

Studierea urmelor de sânge depistate de specialiştii-criminalişti la faţa locului prin prisma traseologiei, deschide posibilităţi de a stabili condiţiile apariţiei lor, de a reconstitui cele întâmplate cu luarea în calcul a dinamicii formării lor. Situaţia şi împrejurările în care acestea s-au format oferă imagine clară despre anumite momente ale evenimentului: zona corpului unde prezumtiv există răni şi deteriorări ale ţesutului, numărul şi consecutivitatea creării lor, poziţia reciprocă a victimei şi a agrsorului în momentul aplicării leziunilor corporale, înălţimea de la care au căzut picăturile de sânge, direcţia şi viteza de deplasare a corpului însângerat ş.a.

La ora actuală, actele normative ce reglementează cercetările medico-legale a obiectelor biologice de natură umană nu prevăd soluţionarea problemelor privind mecanismul formării a astfel de urme de către medicii-legişti. Însă nu încape îndoială, că studiul urmelor de sânge poate fi realizat doar cu folosirea cunoştinţelor speciale din domeniul biologiei privind însuşirile acestor obiecte biologice ce determină de cele mai multe ori forma acestor urme. Este ştiut că forma urmelor se află într-o dependenţă directă şi destul de rigidă faţă de intensitatea scurgerilor de sânge, poziţia reciprocă a sursei şi a suprafeţei primitoare de urme, dar şi de alţi factori.

În literatura de specialitate există păreri împărţite cu privire la faptul cine trebuie să se ocupe la faţa locului de analiza acestor urme — medicii-legişti sau specialiştii criminalişti. Profesorul В.И. Шиканов problema stabilirii mecanismului formării urmelor de sânge după forma lor o atribuie specialiştilor medici-legişti. El î-şi justifică părerea prin faptul că „medicii legişti se ocupau cu studiul formei urmelor de sânge cu mult înainte de apariţia expertizei criminalistice ca ramură de sinestătătoare“16. O părere de opoziţie exprimă expertologul rus И.Г. Корухов, care consideră că examinarea în cauză ţine de competenţa expertizei traseologice17.

În ce ne priveşte, considerăm că urmele de sânge pot deveni obiect al expertizei traseologice în cazul în care, în ele se reproduc forma, dimensiunile, microrelieful altui obiect, creator de urmă. De regulă, acestea sunt amprente operante pentru identificare şi formate ca rezultat al contactului de acţiune reciprocă a două obiecte, unul din care este însângerat (spre exemplu, amrenta mâinei făptuitorului rănit etc.). La fel, urmele de sânge devin obiect al cercetărilor criminalistice şi în situaţia relevării urmelor latente sau slab vizibile, când se aplică diverse metode fizice, chimice de examinare ori în alternativa stabilirii direcţiei de deplasare a sursei de sânge după forma picăturilor căzute ş.a. Deci, soluţia în problema discutată este una de mijloc. În funcţie de situaţie, poate apărea necesitatea coroborării eforturilor specialiştilor criminalişti, medicilor legişti, biologilor şi altor reprezentanţi ai domeniilor ştiinţifice. În fapt, este vorba de expertiza complexă. În cadrul investigării infracţiunilor, examinarea expertă a formei şi altor particularităţi a urmelor de sânge ce ţine de mecanismul apariţiei lor şi analiza biologică a acestora sunt strâns legate între ele, oferind posibilitatea verificării reciproce a rezultatelor. Dincolo de aceasta, fiecare dintre aceste examinări se manifestă ca expertize de sine stătătoare, purtând caracter independent din punct de vedere procesual.

Revenind la problema posibilităţii obţinerii de informaţii utile pentru stabilirea împrejurărilor cauzei în cadrul examinării prealabile şi interpretării urmelor de sânge la locul faptei, trebuie menţionat că acestea sunt numeroase şi diverse, unele cu un grad mare de probabilitate, altele de certitudine. Cercetătorul român Gh.Păşescu, sistematizând informaţiile în cauză, a întocmit şi o listă de posibilităţi cu valoare practică incontestabilă18. Cu titlu de exemplu, prezentăm câteva spicuiri, în acest sens19:

1) Calcularea înălţimii de la care s-a scurs sângele care a format urmele. Aici calculele se bazează pe diametrul urmei de sânge localizate pe suportul primitor, care variază în funcţie de volumul picăturii, înălţimea de cădere şi textura de impact. Diametrul maxim se obţine atunci când înălţimea sursei de sânge (pentru picături cu volum mediu de 0,05 ml este de 2,2 m) permite picăturilor să atingă viteza limită (în aer liber — 8 m/sec).

2) Stabilirea direcţiei de deplasare a persoanei care sângerează şi a drumului parcurs de aceasta la locul faptei. Direcţia de deplasare poate fi dedusă din forma urmei şi caracteristicile marginilor. Picătura ce cade perpendicular pe o suprafaţă netedă formează o pată circulară, dimensiunile şi forma marginilor căreia depind de înălţimea de la care cad. Picăturile ce se scurg pe suprafeţele care nu sunt orizontale, vor forma urme mai mult ovale, alungite, în funcţie de unghiul de impact. Cu cât unghiul este mai ascuţit, cu atât mai alungite sunt urmele, lungimea lor crescând, iar lăţimea scăzând. Capătul cel mai ascuţit al urmei de sânge este îndreptat în direcţia de mişcare20. Picăturile de sânge de consistenţă normală ce cad de la o înălţime de până la 10 cm, formează pete rotungite cu margini netede cu diametru ce nu depăşeşte 10 mm. Odată cu sporirea distanţei până la obstacol diametrul petei creşte, marginile ei devin simţate care, fiind căzute de la înălţimi mai mari, zimţii se alungesc asemănător unor raze. Numărul zimţilor şi a liniilor radiale treptat creşte, iar începând cu înălţimea de 50 cm, apar stropi azvârliţi (pete de plan secundar), numărul cărora la început creşte (la distanţe de până la 200 cm), iar ulterior (la distanţe de până la 300 cm) descreşte.

Cercetătorul Ю.П. Эдель notează că, în cazul deplasării sursei de sângerare cu o viteză orientativă de 2 km/oră (deplasarea unei persoane grav rănite), picătura căzută de la o înălţime de 60 cm formează o pată rotungită cu diametrul mediu de 15,5 mm. Conturul petei este zimţat, numărul zimţilor — cca 29, pete secundare lipsesc. Însă la viteza 5-6 km/oră (mers rapid), picătura ce cade de la aceiaşi înălţime formează o pată de aceeaşi formă cu dimensiuni medii 12,5 x 13,6 mm, pe marginea căreia se formează până la 26 zimţi, clar manifestaţi şi alungiţi în direcţia mişcării; aici există şi stropi secundari. Iar la viteza de cca 13 km/oră (fugă) se formează pete ovale de dimensiuni medii 13 x 18 mm cu contur zimţat pe latura ovalului orientat în direcţia deplasării, având margini netede de cealaltă parte. Numărul zimţilor nu depăşeşte 4, în preajma lor apar şi stropi secundari21. În cazul scuturării mâinilor pline de sânge, picăturile ce cad obţin viteză suplimentară în direcţia mişcării braţelor. Dacă persoana aleargă, braţele acestuia se mişcă alternativ — înainte şi înapoi creând urme caracteristice deplasării în două direcţii contrare: o parte din urme sunt alungite într-o direcţie, iar alta — în altă direcţie.