Lupta împotriva crimei organizate: mecanisme de cooperare judiciară şi instrumente de informare, aplicabile în statele membre şi nemembre ale Uniunii Europene

Silvia CAPCELEA, doctorandă, ULIM
Recenzent: Alexandru MARIŢ, doctor în drept, conferenţiar universitar

Globalization and the opening of goods, services and capital markets have proven to be growth factors beyond precedent, but that has also facilitated an expansion of the international organized crime, seldom developing independent criminality itself, an imposing problem for the individual and the collectivity of citizen being the sensation of insecurity. This sensation does not necessarily correspond to reality, but is, still, fundamental in the evaluation of the citizen life quality. As a reaction to such a decadent phenomenon, the authorities have understood the limits of traditional sanctioning measures of penal systems and have developed, in diverse degrees, additional initiatives for crime prevention. Key-words: organized crime, criminal organization, judicial cooperation, jurisdiction.

Globalizarea şi deschiderea pieţelor de mărfuri, servicii şi de capital au lucrat ca factori de creştere, fără precedent, dar ele au facilitat şi o expansiune a crimei organizate transfrontaliere, adesea, dezvoltînd independent criminalitatea însăşi, problema principala a percepţiei individului sau a colectivităţii de cetăţeni fiind sentimentul de insecuritate. Acest sentiment nu corespunde în mod necesar realităţii, dar este totuşi, fundamental în evaluarea calităţii vieţii cetăţenilor. Împotriva acestui fenomen decadent, autorităţile au devenit conştiente de limitele masurilor tradiţionale de sancţionare ale sistemelor penale si au dezvoltat, deşi în diferite grade, iniţiative suplimentare de prevenire a infracţiunilor. Cuvinte-cheie: crimă organizată, organizaţie criminală, cooperare judiciară, jurisdicţie.

Crima organizată poate fi percepută ca un proces social „pătruns în viaţa noastră socială şi politică“, ce izvorăşte din tendinţa diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială1 şi chiar de acaparare a puterii2. Această teorie dezvoltată de A.J. Ianni şi Daniel Ball3 afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social.

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii şi a modului de viaţă. O doctrină retrogradă, de înăbuşire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se prăbuşeşte şi alta, opusă, îşi face loc pe vaste spaţii geografice, îndeosebi în Europa de Est dar şi în Asia, Africa şi America Latină. Era, deci, natural ca această schimbare să se repercuteze şi asupra fenomenului infracţional, având în vedere că acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerţului, al pieţelor financiare, al protecţiei mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. Această tendinţă a provocat două rezultate simultane: primul, dispariţia limitelor dintre naţional, regional şi internaţional, lumea devenind aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice şi sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate. În cadrul acestei tendinţe, globalizarea s-a extins şi în sfera criminalităţii. A apărut astfel crima organizată la nivel transnaţional şi transcontinental.

Respectiv, de-a lungul existentei sale, Comunitatea a fost preocupata de drepturile si libertăţile fundamentale ale omului, de liniştea si siguranţa cetăţenilor săi, precum si de securitatea din cadrul „graniţelor“ sale, toate acestea fiind asigurate printr-o prevenire şi combatere eficienta a infracţiunilor savîrşite împotriva valorilor fundamentale apărate de ea. De 20 de ani, toate Statele s-au confruntat cu fenomenul diversificării criminalităţii la o scara alarmanta, avînd ca ţinta cetăţenii şi proprietatea lor, lumea afacerilor şi sectorul public, acest fenomen fiind scump pentru societatea noastră (pierderi de vieţi omeneşti, costuri sociale şi politice, costuri economice).

Astfel, criminalitatea organizată reprezintă o ameninţare la adresa economiei şi societăţii europene. Răspunsul Uniunii Europene în lupta împotriva criminalităţii organizate este adaptat la complexitatea acestui fenomen şi vizează atât traficul de persoane, arme şi droguri, cât şi criminalitatea economică şi financiară, corupţia şi spălarea banilor. Acesta acoperă şi noile aspecte ale criminalităţii organizate, cum sunt criminalitatea informatică şi infracţiunile de mediu.

Abordarea integrată care ghidează acţiunile UE merge de la prevenire până la aplicarea efectivă a legii. Aceasta se bazează pe o cooperare eficace între autorităţile statelor membre, în special a organelor responsabile cu aplicarea legii, inclusiv în ceea ce priveşte schimbul de informaţii şi asistenţa reciprocă pentru capturări şi confiscări. Lupta împotriva criminalităţii organizate este o luptă globală, care afectează numeroase domenii de acţiune şi politici ale UE.

Astăzi, fenomenul crimei organizate atrage din ce în ce mai mult atenţia publicului, guvernelor naţionale şi organizaţiilor internaţionale. În măsura în care grupurile criminale sunt implicate în periculosul joc al proliferării armelor, în migraţia ilegală, în coruperea guvernelor naţionale şi în penetrarea sistemului financiar global — tot mai independent — crima organizată transfrontalieră este o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Prin spălarea banilor, prin corupţie, prin slăbirea instituţiilor statului şi pierderea încrederii cetăţenilor în existenţa statului de drept, crima organizată subminează bazele democratice şi economice ale societăţii.

Acest fapt a determinat conducerea a numeroase state să lanseze apeluri pentru încheierea unor convenţii multilaterale, prin care să se acorde puteri mai mari şi noi sarcini autorităţilor naţionale cu competenţe în combaterea criminalităţii organizate.

La etapa actuală există numeroase preocupări ale statelor democratice pentru a identifica şi anihila grupurile criminale transnaţionale. Acestea sunt definite ca grupări sau organizaţii:

— predispuse la crimă;

— structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste structuri;

— dispuse să folosească violenţa, intimidarea şi corupţia pentru obţinerea de profituri şi pentru a controla teritorii, oameni şi pieţe;

— care, pentru a-şi mări averile şi pentru a se infiltra în economiile legale, sunt gata să-şi „spele“ procedeele ilicite;

— capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau „curate“, şi peste frontierele naţionale;

— deschise la cooperarea cu alte structuri criminale sau de presiune care au obiective similare;

— capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, în vămi, poliţie, justiţie şi chiar în parlamentele naţionale.

Preocuparea actuală cea mai stringentă este aceea de a anihila organizaţiile criminale. Scopul fundamental al acestora este, fără îndoială, obţinerea de profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei organizate este atât de înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui „monopoluri“ locale prin eliminarea fizică a concurenţei îi conferă un avantaj extraordinar la stabilirea preţurilor.

Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul de „crimă organizată“ tinde să fie înlocuit de cel de „afaceri criminale“ sau „industrie criminală“. De asemenea, organizaţiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor (profitul) — corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida sau elimina concurenţa sau autorităţile care încearcă să le stea în cale. 

Este din ce în ce mai clar că eforturile naţionale şi internaţionale de contracarare a crimei organizate nu pot să ţină pasul cu organizaţiile criminale tot mai inventive şi periculoase. Totuşi, atunci când guvernele şi-au fixat clar scopurile, printr-o cooperare multilaterală între agenţii, au fost înregistrate unele succese.

Angajate în lupta împotriva crimei organizate, autorităţile statului trebuie să acopere un mare număr de domenii: economic, financiar, juridic şi să depăşească barierele sociale şi lingvistice. În acelaşi timp, trebuie să respecte doctrinele democratice fundamentale cu privire la dreptul la o judecată corespunzătoare, precum şi alte drepturi civile. Dar ele se confruntă cu un grav paradox produs de globalizare: capacitatea crimei organizate transnaţionale de a exploata deschiderea frontierelor, pe de o parte şi modalităţile de aplicare a legii şi practicii judiciare, care rămân prerogativele suverane ale statului naţiune sau chiar ale guvernelor regionale şi locale, pe de altă parte.

Statele şi instituţiile internaţionale care doresc să coopereze în lupta împotriva crimei organizate trebuie să-şi actualizeze permanent legislaţia în domeniile extrădării şi criminalităţii informatice. Guvernele occidentale, din ce în ce mai conştiente de provocarea reprezentată de crima organizată internaţională, au început să-şi întărească mecanismul necesar pentru contracararea acestei ameninţări.

La nivelul Consiliului Europei au fost înfiinţate, în decursul timpului, unele structuri specializate. Comitetul European pentru Probleme Criminale (prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C.), creat în 1957, îşi bazează activitatea pe subcomitete şi grupuri de lucru şi acţionează pentru realizarea unor proiecte de convenţii şi de rezoluţii, transmise spre adoptare Comitetului Miniştrilor. Activitatea C.E.P.C. şi implicit a Consiliului Europei, vizează două aspecte de mare importanţă, şi anume: armonizarea legislaţiilor ţărilor membre şi asistenţa juridică în materie penală. În acest ultim domeniu, C.E.P.C. a creat o operă importantă, constând în elaborarea a 16 convenţii şi 4 protocoale care depăşesc principiile tradiţionale ale dreptului penal; prin intermediul lor justiţia penală încetează de a se mai opri la frontierele naţionale apreciindu-se că un spaţiu judiciar european este pe cale de a fi creat. De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat în cercetarea criminologică a fenomenului criminalităţii organizate.

În anul 1963 a fost creat Consiliul Ştiinţific Criminologic, iar din 1963, anual sunt organizate Conferinţe şi Colocvii de cercetări criminologice. Concomitent, C.E.P.C. acordă atenţie deosebită evoluţiei ideilor privitoare la justiţia penală şi tratamentul delincvenţilor, acordând prioritate mijloacelor preventive şi demersurilor pentru evitarea intervenţiei sistemului justiţiei penale în cazuri individuale minore, prin măsuri de dejudiciarizare, 55 conciliere şi mediere, precum şi prin promovarea unor măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate.

C.E.P.C. a jucat un rol important în adoptarea Rezoluţiei privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi a Recomandării privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei poziţii comune a statelor membre în problematica protecţiei victimei, în organizarea şi desfăşurarea conferinţelor miniştrilor europeni ai justiţiei şi, de curând, ai celor de interne.

Din anul 1980, Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului şi traficului ilicit de droguri (grupul Pompidou), constituit în 1971 la iniţiativa fostului preşedinte francez, şi-a continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei. Grupul are un secretariat care este condus de un secretar general şi îşi desfăşoară activitatea în baza unor programe de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferinţa ministerială care urmăreşte reducerea rolului sistemului penal în domeniu, atenuarea cererii şi găsirea de soluţii noi de îngrădire a traficului ilicit de droguri prin perfecţionarea cooperării internaţionale.

În anii 1991 şi 1994, Grupul a organizat două conferinţe ministeriale paneuropene asupra cooperării în problemele abuzului şi traficului ilicit de droguri, la care au luat parte şi reprezentanţii unor importante organizaţii internaţionale (O.N.U., O.I.P.C. — Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu adoptarea unor Declaraţii Finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a susţine cooperarea europeană în domeniu în cadrul unei strategii globale, echilibrate şi multidisciplinare.

În aproape 40 de ani, Consiliul Europei a elaborat un întreg ansamblu de convenţii privind cooperarea internaţională în materie penală care, completate printr-un mare număr de recomandări, conţin un adevărat corp de drept european în acest domeniu. Prezentat, pentru prima dată, în 1977, de către fostul preşedinte francez Valery Giscard d’Estaing, proiectul „spaţiului judiciar penal european“ şi-a găsit concretizarea în activitatea normativă a Consiliului Europei, a cărui operă penală este astfel concepută încât să nu afecteze atributele suveranităţii naţionale a Statelor membre, majoritatea convenţiilor penale conţinând prevederi în acest sens.

Dacă în domeniul clasic al asistenţei juridice penale internaţionale, reglementată prin convenţiile amintite în rândurile anterioare, uniformizarea legislaţiilor penale ale ţărilor membre ale Consiliului Europei întâmpină inerente dificultăţi, se apreciază că, în privinţa noilor forme ale crimei organizate transnaţionale, cum ar fi criminalitatea informatică, ambientală, nucleară etc., această uniformizare va fi mult mai uşor de realizat, întrucât experienţa în materie a ţărilor europene este încă neînsemnată, iar o reglementare unitară, la nivel continental, va fi convenabilă tuturor, uşor de pus în aplicare la nivel naţional şi internaţional. Acest lucru nu va face decât să întărească cuvintele omului politic francez Robert Schumann, care, în 1950, spunea: „Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu, ci prin realizări concrete care să creeze mai întâi o solidaritate de fapt“4.

Stimulate de activitatea intensă a Consiliului Europei, a O.N.U., a altor organisme internaţionale, statele au trasat o strategie de luptă ale cărei direcţii le vom prezenta în rândurile următoare.

O abordare sistematică vizând identificarea celor mai eficiente strategii de luptă împotriva crimei organizate presupune, în mod obligatoriu, luarea în calcul a două elemente principale, respectiv: obiectivele urmărite şi metodele folosite. Cu cât legătura dintre aceste elemente este mai raţională, cu atât este mai eficient sistemul de prevenire şi reprimare a fenomenului crimei organizate.

Raţionalitatea legăturii dintre cele două elemente se manifestă prin aceea că o comunitate sau o anumită ţară va trebui să-şi determine priorităţile, ţinând seamă de obiectivele urmărite, fiind gata oricând să accepte anumite constrângeri politice şi legale minime.

Lupta împotriva crimei organizate este de mult un obiectiv important al Uniunii Europene şi al instituţiilor sale. În acest context, ar trebui să menţionăm, de exemplu, următoarele:

— Acţiunea Comună din 21 decembrie 1998 (98/733/JAI);

— Planul de acţiune al Consiliului şi Comisiei de aplicare a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam privind crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei (JO C 19, 23.01.1999, pp.1-15), care stabilea ca obiectiv al Uniunii intensificarea acţiunilor împotriva crimei organizate, în lumina posibilităţilor apărute în urma semnării Tratatului de la Amsterdam;

— Prevenirea şi controlul crimei organizate: o strategie a Uniunii Europene pentru începutul noului mileniu (JO C 124, 03.05.2000, pp.1-33), care determina Comisia să dezvolte impulsuri strategice pentru a lupta împotriva crimei organizate;

— Programul de la Haga — 10 priorităţi pentru următorii cinci ani (JO C 236 din 24.09.2005) şi Comunicarea Comisiei către Consiliu şi către Parlamentul European din 2 iunie 2005 [COM (2005) 232], în care au fost stabilite priorităţile strategice.

Consiliul Uniunii Europene, la 4/5 noiembrie 2004, a cerut, de exemplu, Parlamentului şi Comisiei, în conformitate cu Programul de la Haga (JO C 053, 03.03.2005, pp.1-14), să dezvolte un concept strategic de combatere a crimei organizate. În Comunicarea Comisiei către Consiliu şi către Parlamentul European [COM (2005) 232] se menţiona deja faptul că va fi necesară o armonizare şi mai mare a legislaţiei5.

În consecinţă, scopul deciziei-cadru a Consiliului, menţionată mai sus, este armonizarea legislaţiei pentru a îmbunătăţi capacitatea comună a Uniunii Europene şi a statelor membre de a combate crima organizată transnaţională. După cum se specifică şi în Programul de la Haga (punctul 3.3.2), armonizarea dreptului penal material are ca scop facilitarea recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

Este necesară o atenţie sporită în domenii atinse de criminalitate deosebit de gravă, cu implicaţii transfrontaliere; de asemenea, trebuie acordată prioritate domeniilor menţionate explicit în cadrul tratatelor.

Prin urmare, definiţia infracţiunilor privitoare la participarea la o organizaţie criminală ar trebui armonizată în statele membre. În consecinţă, decizia-cadru în speţă ar trebui să privească infracţiunile comise de obicei în cadrul unei organizaţii criminale. De asemenea, pentru persoanele fizice sau juridice care au comis asemenea infracţiuni sau sunt responsabile de comiterea acestora, ar trebui prevăzute pedepse care să corespundă gravităţii infracţiunilor. Este lăsat la latitudinea statelor membre să clasifice alte grupuri de persoane ca organizaţii criminale, de exemplu, grupuri al căror scop nu este de a aduce beneficii financiare sau materiale de nici un fel. Aceasta se aplică şi pentru interpretarea termenului de „activităţi criminale“ în sensul că acesta presupune realizarea de acte materiale.

Prezenta decizie-cadru nu are ca scop reducerea sau restricţionarea normelor naţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, cum ar fi dreptul la un proces echitabil, dreptul la grevă, libertatea de reuniune, de asociere, libertatea presei sau libertatea de expresie, inclusiv dreptul oricărei persoane de a forma şi de a se alătura sindicatelor pentru apărarea intereselor proprii, precum şi dreptul conex la manifestaţii publice.

Mecanisme de cooperare judiciară şi instrumente de informare

1. Legislaţia Uniunii Europene incluzând deciziile-cadru poate fi accesată pe pagina de internet (http://eur-lex.europa.eu). Această pagină de internet este disponibilă în limba română, precum şi în toate celelalte limbi oficiale ale statelor membre ale UE. EUR-Lex oferă acces liber la legile Uniunii Europene şi la alte documente considerate publice. Pagina de internet conţine informaţii nu doar despre legislaţia Uniunii Europene, ci şi despre procedurile legislative şi instituţiile UE.

2. Reţeaua Judiciară Europeană (RJE) este o reţea cu puncte naţionale de contact pentru facilitatea cooperării judiciare în materie penală. Reţeaua a fost creată prin Acţiunea Comună 98/428 JAI în data de 29 iunie 1998 pentru a îndeplini recomandarea nr. 21 din Planul de acţiune în vederea combaterii crimei organizate adoptat de Consiliu la 28 aprilie 1997. RJE a fost primul mecanism practic structurat al cooperării judiciare în vederea operaţionalizării depline.

Din 24 decembrie 2008, o nouă bază legală a intrat în vigoare, şi anume Decizia 976/2008/JAI a Consiliului din data de 16 decembrie 2008 privind Reţeaua Judiciară Europeană (menţionată în continuare „Decizia RJE“), care a consolidat caracterul legal al REJ, păstrându-i intenţia din 1998. RJE este formată din puncte de contact ale statelor membre, precum şi ale Comisiei Europene şi ale Secretariatului cu sediul la Haga.

Punctele de contact naţionale sunt alocate per stat membru din rândul autorităţilor centrale responsabile de cooperarea judiciară internaţională, autorităţi judiciare şi autorităţi competente cu responsabilităţi specifice în domeniul cooperării judiciare internaţionale, atât în formă generală şi specifică a criminalităţii grave, precum crimă organizată, corupţie, traficul cu droguri şi terorism. Alocarea punctelor de contact se face în conformitate cu regulile constituţionale, cutumele legale şi structura internă a fiecărui stat. Singura condiţie este să acopere în mod eficace toate formele de criminalitate la nivelul statului. Rezultatul constă în existenţa a peste 300 de puncte de contact naţionale din cele 27 de state membre.

Printre punctele de contact, fiecare state membru va numi un corespondent naţional. Fiecare state membru va numi şi un corespondent de instrumente care se va ocupa de aspectele referitoare la instrumentele electronice ale REJ.

3. Eurojust a fost creat în urma unei cereri lansate în cadrul Consiliului European de la Tampere, iar importanţa Eurojust ca organism specific în vederea îmbunătăţirii cooperării judiciare a fost stabilită în Tratatul de la Nisa. Misiunea Eurojust este de a îmbunătăţi cooperarea şi coordonarea punerii sub urmărire penală individuale, dar şi la un nivel mai strategic. Stimulează şi îmbunătăţeşte coordonarea investigaţiilor şi punerii sub urmărire penală dintre autorităţile competente din statele membre şi îmbunătăţeşte cooperarea dintre autorităţile competente ale statelor membre, în special prin facilitarea executării asistenţei juridice reciproce internaţionale şi implementarea cererilor de extrădare. Eurojust susţine în orice fel posibil autorităţile competente din statele membre să facă mai eficace investigaţiile şi punerile sub urmărire penală în domeniul criminalităţii transfrontaliere. La cererea unui stat membru, Eurojust poate asista investigaţiile şi punerile sub urmărire penală referitor la respectivul stat membru sau la un non-stat membru, dacă a fost încheiat un acord de cooperare sau dacă există un interes semnificativ în asigurarea asistenţei în cauză.

Competenţa Eurojust acoperă aceleaşi tipuri de infracţiuni pentru care are competenţă Europol, cum ar fi terorism, trafic cu droguri, trafic de persoane, contrafacere, spălarea banilor, criminalitate informaţională, crime împotriva proprietăţii sau bunurilor publice inclusiv fraudă şi corupţie, acte penale ce afectează interesele financiare ale Comunităţii Europene, crime împotriva mediului şi participarea în organizaţii criminale.

Pentru alte tipuri de infracţiuni, Eurojust poate ajuta în cadrul investigaţiilor şi punerii sub urmărire penală la cererea unui stat membru.

Eurojust poate solicita autorităţilor competente ale statelor membre în cauză:

— să investigheze sau să pună sub urmărire penală acţiuni specifice;

— să coopereze;

— să accepte că un stat poate pune mai bine sub urmărire penală decât un altul;

— să creeze o echipă de investigaţii comune; sau

— să ofere Eurojust informaţiile necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile.

Mai mult, Eurojust

— se va asigura că autorităţile competente se informează reciproc referitor la investigaţii şi puneri sub urmărire penală despre care au fost informate la rândul lor;

— va acorda asistenţă în vederea îmbunătăţirii cooperării dintre autorităţile competente naţionale, în special în baza analizelor Europol;

— va coopera şi se va consulta cu Reţeaua Judiciară Europeană (RJE) şi va folosi şi va contribui la îmbunătăţirea bazei sale de date documentare;

—poate, în conformitate cu obiectivele sale, să ajute la îmbunătăţirea cooperării şi coordonării dintre autorităţile competente şi cererile de asistenţă judiciară atunci când acestea:

a. vin din partea unei autorităţi competente a unui stat membru,

b. se referă la o investigaţie sau o punere sub urmărire penală organizată de respectiva autoritate într-un anumit caz, şi

c. necesită intervenţia sa în vederea coordonării acţiunilor;

— poate acorda asistenţă Europol, în special prin opinii bazate pe analizele realizate de Europol; şi

— poate oferi sprijin logistic, de ex. asistenţă privind traducerea, interpretarea şi organizarea întâlnirilor de coordonare. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Eurojust îşi păstrează relaţiile privilegiate cu RJE, Europol, Biroul European Anti-fraudă (OLAF) şi magistraţii de legătură. Prin Consiliu, poate şi să încheie acorduri de cooperare cu state ne-membre şi organizaţii internaţionale sau organisme în vederea schimbului de informaţii sau detaşarea ofiţerilor.

Astfel, Republica Moldova a întreprins acţiuni în acest sens, şi anume la 10 iulie 2014 în cadrul unei vizite în Olanda a Procurorului General al Republicii Moldova a fost semnat un acord de cooperare între Republica Moldova şi Eurojust. Prin hotărîrea Guvernului Nr. 841 din 08.10.2014 a fost aprobat proiectul de lege pentru ratificarea  Acordului de cooperare dintre Republica Moldova şi Eurojust,  întocmit la Haga la 10 iulie 2014.

Eurojust a avut repere  de contact în Republica Moldova începând cu ianuarie 2007, iar Republica Moldova a fost implicată în 13 de cazuri înregistrate la Eurojust, inclusiv crima, traficul de fiinţe umane şi spălare de bani pe scară largă. Acordul de cooperare reglementează o cooperare mai strânsă şi prevede schimbul de informaţii operaţionale, inclusiv date cu caracter personal, în conformitate cu normele privind protecţia datelor Eurojust. Acordul de cooperare prevede, de asemenea posibilitatea pentru Republica Moldova de a detaşa un procuror de legătură la Eurojust şi pentru Eurojust pentru a  delega  un magistrat de legătură în Republica Moldova.

Cooperarea cu statele terţe este văzută ca esenţială în combaterea crimei organizate transfrontaliere şi a terorismului, după cum se reflectă în articolul 2 din acordul de cooperare, în care se afirmă că scopul său: „este de a consolida cooperarea dintre Eurojust şi Republica Moldova în combaterea infracţiunilor grave, în special, a crimei organizate şi a terorismului.6“

EUROJUST a avut o contribuţie esenţială în procesul de armonizare la standardele europene a legislaţiei Republicii Moldova care reglementează domeniul protecţiei datelor cu caracter personal, intervenind nu doar în procesul de expertizare a proiectelor legislative elaborate, dar şi în procesul de evaluare a rezultatelor obţinute de autorităţile naţionale responsabile.

Luînd în consideraţie cele relatate, este clar că lupta împotriva crimei organizate la nivelul Uniunii Europene este o sarcină foarte dificilă, deoarece noţiunile „crimă organizată“ sau „organizaţie criminală“ rămân complexe.

În înţelesul decizii-cadru enunţate — „organizaţie criminală“ desemnează o asociaţie structurată, stabilită în timp, de mai mult de două persoane, care acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de libertate cu o durată maximă de cel puţin patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, pentru a obţine, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau de altă natură materială;

„Asociaţie structurată“ desemnează o asociaţie care nu este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracţiuni şi care nu prezintă în mod necesar roluri definite formal pentru membrii săi, continuitatea membrilor sau o structură dezvoltată7.

În acest sens, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că unul dintre următoarele tipuri de comportament legat de o organizaţie criminală sau ambele sunt considerate infracţiuni:

(a.) comportamentul oricărei persoane care, în mod intenţionat şi în cunoştinţă de cauză privind fie scopul şi activitatea generală a organizaţiei criminale, fie intenţia sa de a comite infracţiunile respective, ia parte în mod activ la activităţile criminale ale organizaţiei, inclusiv prin furnizarea de informaţii şi mijloace materiale, recrutarea de noi membri, precum şi toate formele de finanţare ale activităţilor acesteia, cunoscând că această participare va contribui la realizarea activităţilor infracţionale ale organizaţiei;

(b.) comportamentul oricărei persoane, constând în încheierea unui acord cu una sau mai multe persoane cu privire la exercitarea unei activităţi care, în cazul în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala cu comiterea infracţiunilor menţionate la articolul 1, chiar dacă persoana respectivă nu participă la executarea propriu-zisă a respectivei activităţi8.

În privinţa pedepselor, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că infracţiunea este pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puţin doi până la cinci ani şi că această infracţiune este pasibilă de acelaşi termen maxim de pedeapsă privativă de libertate ca infracţiunea în vederea căreia este încheiat acordul, sau de un termen maxim de pedeapsă de cel puţin doi până la cinci ani. În plus, fiecare stat membru va garanta faptul că săvârşirea în cadrul unei organizaţii criminale a infracţiunilor menţionate, astfel cum sunt ele definite de statul membru în chestiune, poate fi considerată ca circumstanţă agravantă.

Scutirea de la ispăşirea pedepsei, sau diminuarea pedepsei, pot fi aprobate de statele membre, dacă infractorul, de exemplu:

a. renunţă la activităţile infracţionale; şi

b. furnizează autorităţilor administrative sau judiciare informaţii pe care acestea nu ar fi fost capabile să le obţină altfel şi care le asistă pe acestea:

— să prevină, să pună capăt sau să limiteze efectele infracţiunii; sau

— să identifice şi să îi defere justiţiei pe ceilalţi infractori; sau

— să găsească dovezi; sau

— să priveze organizaţia criminală de resurse ilicite sau de beneficiile rezultate din activităţile sale infracţionale; sau

— să împiedice ca alte infracţiuni descrise la articolul 2 să fie comise în viitor.

Răspunderea persoanelor juridice (articolul 5)

În decizia-cadru (articolul 5 paragraful 4), termenul de „persoană juridică“ desemnează orice entitate care beneficiază de personalitate juridică în virtutea legislaţiei în vigoare, cu excepţia statelor sau a organismelor publice aflate în exerciţiul autorităţii publice, precum şi a organizaţiilor internaţionale publice. În multe cazuri, o entitate cu personalitate juridică va fi beneficiar al activităţii unei organizaţii criminale. Organizaţiile criminale creează reţele complexe şi extinse (de persoane juridice) şi acumulează profituri de pe urma unor activităţi criminale. Veniturile rezultate în urma infracţiunilor sunt spălate şi reintroduse în economia legală.

Din acest motiv, în articolul 5 este specificat că statele membre se vor asigura că persoanele juridice pot fi făcute responsabile pentru oricare dintre infracţiunile menţionate la articolul 2, comise în beneficiul sau avantajul persoanei juridice în cauză de către orice persoană care a acţionat pe cont propriu sau în numele persoanei juridice în cauză. În plus, acţiunile unei astfel de persoane necesită ca el/ea să deţină o poziţie de conducere în cadrul persoanei juridice, bazată pe:

— puterea de a reprezenta persoana juridică; sau

— autoritatea de a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

— autoritatea de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

Ca rezultat al celor menţionate mai sus, o persoană juridică declarată responsabilă în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) este pasibilă de sancţiuni care includ amenzile penale sau nepenale şi pot include alte sancţiuni. Ca exemple pentru cele din urmă, decizia-cadru menţionează următoarele:

a. anularea dreptului de a primi avantaje sau ajutor public;

b. interdicţia temporară sau permanentă de a exercita o activitate comercială;

c. plasarea sub control judiciar;

d. lichidarea judiciară;

e. închiderea temporară sau permanentă a proprietăţilor care au fost folosite pentru comiterea infracţiunii.

Fiecare stat membru se va asigura că sancţiunile sau celelalte măsuri sunt eficiente, proporţionate şi disuasive. În ceea ce priveşte amenda, legea privind răspunderea persoanelor juridice prevede un sistem de rate zilnice care sunt înmulţite cu un anumit factor. Rata zilnică este evaluată şi stabilită în funcţie de profiturile persoanei juridice, în timp ce numărul de rate zilnice se stabileşte în funcţie de daunele provocate sau beneficiile obţinute de persoana juridică de pe urma infracţiunii. În plus, se va lua în considerare dacă persoana juridică a compensat daunele provocate sau măcar a-ncercat să le compenseze, dacă infracţiunea a fost comisă de un angajat sau de un superior etc.

Jurisdicţia şi coordonarea acţiunilor de urmărire penală (articolul 7)

În ceea ce priveşte jurisdicţia, articolul 7 din decizia-cadru prevede că statele membre se asigură că jurisdicţia lor acoperă cel puţin cazurile în care au fost comise infracţiunile menţionate la articolul 2:

(a.) în întregime sau parţial pe teritoriul propriu, indiferent de locul unde este bazată organizaţia sau unde îşi desfăşoară activităţile infracţionale; sau

(b.) de către unul dintre cetăţenii statului respectiv; sau

(c.) în beneficiul unei persoane juridice care îşi are sediul pe teritoriul acelui stat membru.

Atunci când infracţiunile menţionate la articolul 2 sunt comise în afara teritoriului propriu, un stat membru poate decide să nu aplice, sau să aplice numai în anumite cazuri sau circumstanţe, normele jurisdicţionale stabilite la literele (b) şi (c).

Din cauza caracterului transnaţional al crimei organizate, vor apărea cu siguranţă conflicte legate de jurisdicţie. De aceea, articolul 7 (2) prevede că statele membre respective vor coopera pentru a decide care dintre ele va declanşa urmărirea. Conform deciziei-cadru, scopul este de a centraliza procedurile într-un singur stat membru, dacă acest lucru este posibil. Se va ţine cu precădere seama de următorii factori:

a. statul membru pe teritoriul căruia s-au produs actele;

b. statul membru unde făptaşul este cetăţean sau rezident;

c. statul membru de origine al victimelor;

d. statul membru pe teritoriul căruia a fost descoperit făptaşul.

Un stat membru care nu îi extrădează sau predă pe cetăţenii proprii (cum este, în majoritatea cazurilor, în Austria) ia măsurile necesare pentru a-şi stabili jurisdicţia asupra infracţiunii şi, după caz, de a urmări penal pe făptaşi, atunci când infracţiunea este comisă de unul dintre cetăţenii săi în afara teritoriului naţional.

Pentru coordonarea jurisdicţiilor şi pentru urmărirea penală pot fi de ajutor mai multe instituţii ale Uniunii Europene. Acesta este îndeosebi cazul Eurojust, la nivelul cooperării judiciare şi Europol, la nivelul cooperării poliţieneşti. În plus, Reţeaua Judiciară Europeană poate fi de ajutor într-un stadiu timpuriu al procedurii, de exemplu pentru a lua legătura cu procurorul competent sau cu judecătorul de instrucţie/magistratul.

Decizia recentă a Consiliului întărea rolul Europol, fondat în 1995, prevedea încă o dată obiectivul prioritar al Europol, care „constă în sprijinirea şi consolidarea activităţii autorităţilor competente ale statelor membre şi a cooperării reciproce a acestora în vederea prevenirii şi a combaterii criminalităţii organizate, a terorismului şi a altor forme grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre.9“

Merită menţionat şi că Eurojust este dispusă nu numai să finanţeze reuniunile de coordonare (două persoane din fiecare stat, în majoritatea cazurilor un procuror şi un judecător de instrucţie sau poliţistul responsabil pentru caz), dar şi să transmită cunoştinţe privind constituirea unei echipe comune de anchetă (JIT), care este o necesitate pentru combaterea crimei organizate. Cu cât mai devreme în timpul procesului sau anchetei penale se constituie o JIT, cu atât mai bine vor face statele membre schimb de informaţii şi cu atât mai multe informaţii vor putea transmite.

Pentru o urmărire penală eficientă, este absolut necesar ca, de exemplu, percheziţiile domiciliare şi executarea mandatului de arestare să fie coordonate între autorităţile competente din statele membre. În majoritatea cazurilor, cererile de asistenţă judiciară reciprocă sunt înaintate după percheziţiile domiciliare sau după arestările efectuate într-un stat membru, ceea ce are ca rezultat faptul că alţi membri ai organizaţiei criminale, din alt stat membru, se sperie şi nu mai rămâne nici o şansă de a-i găsi şi nici de a găsi dovezi suplimentare, deoarece acestea vor fi distruse imediat.

Concluzii

Ambiguitatea, care a existat cu privire la definirea şi delimitarea celor trei concepte menţionate mai sus, a condus la unele confuzii în definirea stadiului pe care 1-a atins terorismul internaţional, într-un stat sau altul la un moment dat, ceea ce explică faptul unele ţări nu recunosc că s-ar confrunta cu fenomenul crimei organizate, în timp ce altele, în mod eronat, susţin că luptă împotriva mafiei. Asemenea confuzii au repercusiuni atât la nivel naţional, cât şi internaţional, în sensul că nu s-au putut stabili cele mai eficiente strategii de prevenire şi combatere a fenomenelor de crimă organizată, până când există o viziune clară a fiecărui stat în parte asupra problemelor de natură infracţională cu care se confruntă.

Obiectivele specifice ce se au în vedere în elaborarea strategiilor de prevenire şi combatere a crimei organizate sunt:

a) reducerea vulnerabilităţii societăţii la infiltrarea organizaţiilor criminale;

b) reducerea posibilităţilor de acumulare şi folosire a profiturilor obţinute din activităţi ilicite;

c) stabilirea, dezmembrarea şi lichidarea organizaţiilor criminale prin urmărirea şi condamnarea acestora, confiscarea bunurilor obţinute din infracţiuni şi a celor folosite în astfel de scopuri.

Desigur, paleta măsurilor ce fac obiectul strategiilor de prevenire a fenomenului infracţional este mult mai largă, aceasta variind de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare, gradul de educare a populaţiei, rata criminalităţii ş.a.

Respectiv, organizaţiile criminale transnaţionale au o sferă a preocupărilor infracţionale practic nelimitată, de aceea forţele trebuie să îşi unească puterea pentru a preveni şi combate acest fenomen. Dinamica fenomenului impune stringent o concepţie unică privind pregătirea funcţionarilor din structurile speciale de luptă împotriva criminalităţii şi identificarea strategiilor de luptă cu aceste elemente.

A lupta eficace împotriva criminalităţii înseamnă atacarea punctelor celor mai vulnerabile ale infractorilor.