Incursiune scurtă în originea, fundamentul, efectele şi natura juridică a acţiunii pauliene

Nicolae FALĂ, doctorand, AŞM
Recenzent: Lilia MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

La présente investigation a comme but de mettre en relief l’origine, le fondement, les effets et la nature juridique de l’action paulienne comme moyen d’assurer le droit du créancier à l’exécution de la créance. La législation de la République de Moldavie ne réglemente pas expressément l’action révocatoire, le domaine d’application, les effets et le délai de prescription de celle-ci. Le vide législatif créé génère des problèmes sur le plan de la doctrine du droit civil autochtone ainsi que des controverses, des impossibilités sur l’application jurisprudentielle. A cause de ces problèmes, il exige une étude de principe pour ranger les bases théorétiques de l’action paulienne, à partir, même par ricochet, d’après certaines prévisions de la législation nationale. Ainsi, en formant des prémisses pour la promulgation de cette institution millénaire et des possibilités d’application dans la pratique judiciaire. L’Action paulienne offre un très grand soutien aux futurs créanciers pour retourner dans leur faveur des biens issus par fraude de l’actif du débiteur. Les avantages d’un tel moyen de protection du droit du créancier à l’exécution de la créance ne peuvent être que positifs dans une économie de marché, dans laquelle le circuit civil suit à se réaliser dans le même temps avec le respect du droit de créance du créancier aussi et l’illimitation illégale de la liberté contractuelle du débiteur dans les actes de disposition sur le propre patrimoine. Mots-clés : action paulienne, contrat, créditeur, débiteur, créance, gage général.

Prezenta investigaţie are scopul de a scoate în relief originea, fundamentul, efectele şi natura juridică a acţiunii pauliene, ca mijloc de garantare a dreptului creditorului la executarea creanţei. Legislaţia Republicii Moldova nu reglementează în mod expres acţiunea revocatorie, domeniul de aplicare, efectele şi termenul de prescripţie al acesteia. Vidul legislativ creat generează probleme atât în planul doctrinei dreptului civil autohton cât şi controverse, imposibilităţi de aplicare jurisprudenţială. Din cauza acestor probleme se impune un studiu de principiu care să aranjeze bazele teoretice ale acţiunii pauliene, reieşind, chiar dacă prin ricoşeu, din unele prevederi ale legislaţiei naţionale. Astfel, formându-se premise pentru legiferarea acestei instituţii milenare şi posibilităţi de aplicare în practica judiciară. Acţiunea pauliană oferă un sprijin foarte mare creditorilor urmăritori să readucă în favoarea lor bunurile ieşite prin fraudă din activul debitorului. Avantajele unui asemenea mijloc de protecţie a dreptului creditorului la executarea creanţei nu pot fi decât pozitive într-o economie de piaţă, în care circuitul civil, urmează să se realizeze în acelaşi timp cu respectarea dreptului de creanţă a creditorului cât şi nelimitarea ilegală a libertăţii contractuale a debitorului în actele de dispoziţie asupra propriului patrimoniu. Cuvinte-cheie: acţiune pauliană, contract, creditor, debitor, creanţă, gaj general.

Asigurarea creditului, constituie o condiţiune indispensabilă pentru progresul economic şi în acelaşi timp factor dinamic al realizării drepturilor şi libertăţilor proclamate în diverse acte normative.1 Din cele mai vechi timpuri statul, jurisprudenţa, dar şi doctrina s-au preocupat fiecare în parte de protecţia dreptului de creanţă a creditorului. Astfel, menirea acţiunii pauliene, ca şi a altor mijloace juridice, este de a asigura dreptul de creanţă pe care îl are creditorul şi care poate fi periclitat prin comportamentul fraudulos al debitorului realizat asupra patrimoniului său.

Acţiunea pauliană este unul, dintre multe alte mijloace juridice2, la care poate recurge creditorul pentru a corecta conduită necorespunzătoare a debitorului, atunci când acesta din urmă prin acţiunile sale frauduloase compromite posibilitatea satisfacerii dreptului de creanţă a creditorului din activele patrimoniului debitorului.

Creditorii au dreptul de a face acte juridice de conservare asupra averii debitorului în vederea păstrării activelor din patrimoniu acestuia pentru asigurarea şi realizarea drepturilor lor subiective de creanţă.3Însă acest drept al creditorilor nu este de natură să limiteze în absolut drepturile debitorului asupra averii sale, astfel, debitorul este relativ liber în a-şi administra patrimoniul — împrumuta, comercializa, dona, cumpăra — iar creditorii săi chirografari vor fi nevoiţi să suporte asemenea fluctuaţii în elementele care compun patrimoniul debitorului.

Libertatea debitorului în actele sale asupra propriului patrimoniu este după cum vom vedea condiţionată de buna-credinţă care guvernează raporturile obligaţionale. Odată ce a fost încălcată buna-credinţă de către debitor prin acte frauduloase care măresc pasivul ori micşorează activul patrimoniului său, creditorul este îndreptăţit să folosească mijloacele juridice prevăzute de lege, pentru a suprima asemenea acte, care sânt în detrimentul dreptului său de creanţă. Din aceste considerente, sistemul de drept al fiecărui stat trebuie să asigure o proporţionalitate între libertatea contractuală a debitorului şi protecţia dreptului de creanţă a creditorului.

Revocarea actelor frauduloase sancţionată de acţiunea pauliană porneşte de la principiul, că întreg patrimoniul debitorului, cu unele excepţii, formează gajul comun al tuturor creditorilor acelui debitor, principiu care se regăseşte în art. 27, 55 Codul civil.

Acţiunea pauliană oferă un sprijin foarte mare creditorilor urmăritori să readucă în favoarea lor bunurile ieşite prin fraudă din activul debitorului. Problema cercetată, reprezintă o importanţă deosebită, dat fiind faptul că priveşte asigurarea şi securitatea raporturilor dintre creditor şi debitor. Această problemă are nu numai o importanţă juridico-morală dar şi de dezvoltare economică. Progresul economic ar fi imposibil fără asigurarea drepturilor de creanţă a creditorilor, nu întâmplător, după cum menţionasem mai sus, de când au apărut raporturile comerciale, legiuitorul s-a preocupat de a acorda asigurări creditorilor.

Făcând o analiză a jurisprudenţei şi doctrinei noastre asupra acţiunii pauliene deducem unele aplicări şi abordări contradictorii în ce priveşte esenţa, natura, condiţiile şi efectele acţiunii pauliene, situaţie care se datorează nu în ultimul rând lipsei unei baze legale în materia cercetată.

În manualul judecătorului pentru cauze civile, ediţia II, Chişinău 2013 se menţionează că acţiunea pauliană se întemeiază pe prevederile art. 217 Codul civil, fapt, cu care nu putem fi de acord, deoarece acţiunea în nulitate relativă are un regim juridic şi efecte juridice deferite în raport cu acţiunea pauliană. Natura juridică, condiţiile exercitării şi efectele acţiunii pauliene sunt diferite în raport cu acţiunea în nulitate absolută. Vom menţiona un singur moment, că acţiunea pauliană este o acţiune personală care produce efecte numai faţă de creditorul prejudiciat care o exercită, făcând inopozabil actul juridic încheiat între debitorul şi terţul dobânditor, faţă de terţi fiind perfect valabil şi opozabil. Pe când acţiunea în nulitate relativă4 are ca efect restituţia prestaţiilor între părţi, în legătură cu nevalabilitatea actului juridic civil, producând efecte faţă de toţi creditorii debitorului. Din bunul reîntors în activul debitorului îşi pot satisface dreptul de creanţă toţi creditorii, dar nu numai cel care exercită acţiunea în nulitate relativă.

Acţiunea pauliană îşi trage originea din dreptul roman, fiind o creaţie pretoriană, apărută în baza puterii pe care o avea pretorul, de a adapta dreptul civil la situaţiile ce nu erau reglementate, care de multe ori ducea la situaţii absolut nedrepte. În vechiul drept roman, debitorul insolvabil putea fi luat în sclavie, închis şi în urmă vândut sau chiar şi omorât. În această fază de evoluţie a dreptului, debitorii erau în drept de a face orice cu averile lor, iar creditorii nu aveau nici o garanţie. Însă reieşind din severitatea sancţiunii insolvabilităţii, debitorul nu îndrăznea să-l fraudeze pe creditor, iar ultimul neavând garanţii propriu zise totuşi îşi vedea dreptul său realizat anume datorită faptului că obligaţia reprezenta un vinculum corpuris, cu consecinţe care rezultau din această legătură fizică dintre creditor şi debitor.

La sfârşitul perioadei Republicii, raportul obligaţional civil se transformă dintr-o legătură corporală în vinculum juris. În acest sens, creditorul, în caz de neexecutare a obligaţiei, putea să pornească executarea silită asupra bunurilor debitorului. În asemenea circumstanţe, debitorul putea comite fraude prin acte de dispoziţie asupra patrimoniului, situaţie care ducea inevitabil la prejudicierea creditorului ce nu avea garanţii asupra patrimoniului debitorului cu care a contractat. Astfel, a fost creată, pe cale pretoriană, acţiunea pauliană. Denumirea acţiunii vine de la creatorul său, pretorul Paulus.

La Romani, sustragerea intenţionată a averii de la urmărirea creditorilor prin încheierea de acte juridice cu terţii constituia un delict, care putea fi reprimat prin acţiune penală. Pentru exercitarea acţiunii pauliene era necesar ca debitorul să fi încheiat actul juridic, prin care se diminua garanţiile creditorului, cu rea-credinţă, condiţie înaintată şi faţă de terţ, care era pârât în acţiunea pauliană. Această cerinţă, adică complicitatea terţului (consilium fraudis), cu timpul nu era necesară în cazul actelor juridice gratuite.

Creditorul (fraus creditorum), care intenta acţiunea pauliană obţinea o condamnare pecuniară egală cu valoarea bunurilor înstrăinate prin fraudă, însă această situaţie opera numai în cazul când bunurile nu puteau fi restituite de către terţ. Este evident că terţii aveau posibilitatea de a alege fie între restituirea bunurilor sau plata unei sume de bani, însă din considerentul că condamnarea pecuniară era în majoritatea cazurilor arbitrară, deoarece evaluarea bunurilor era făcută de creditor, terţul restituia bunul; obiectiv, care şi se urmărea prin acţiunea pauliană.

La Romani era cunoscut şi conceptul de faliment civil, prin urmare una din condiţiile acţiunii pauliene era starea de insolvabilitate a debitorului. Astfel, acţiunea pauliană aparţinea masei întregi a creditorilor, situaţie analogică cu falimentul modern. După cum în dreptul modern, instanţa de insolvabilitatea numeşte un administrator care să gestioneze debitorul insolvabil, aşa şi magistratul, în dreptul roman, numea un administrator curator bonorum, care exercita în numele creditorilor acţiunea pauliană, astfel, aceasta era una colectivă. Conceptul de faliment civil fiind specific dreptului roman, nu a fost preluat în codurile civile moderne; acţiunea pauliană a fost preluată cu ajustări, calificându-se ca acţiune personală, cu excepţia acţiunii pauliene în materie de faliment.

Acţiunea pauliană în materie de faliment îşi regăseşte reglementarea în art.104-106 din Legea nr.149 din 29.06.20125 cu privire la insolvabilitate. Art.104 lit. a) din Legea menţionată prevede că „Pe tot parcursul perioadei de observaţie a procedurii de insolvabilitate, a procedurii falimentului şi/sau al procedurii de restructurare, administratorul/ lichidatorul poate introduce în instanţa de insolvabilitate acţiuni în vederea anulării următoarelor acte juridice, dacă ele afectează bunurile debitorului: a) orice act juridic fictiv sau fraudulos încheiat de debitor în ultimii 3 ani precedenţi intentării procedurii de insolvabilitate, care a afectat drepturile creditorilor“. Din interpretarea acestei dispoziţii legale, rezultă că pot fi anulate (s.n.) actele juridice civile, ce afectează bunurile debitorului, încheiate în mod fraudulos de către debitor în ultimii 3 ani precedenţi intentării procedurii de insolvabilitate, care au afectat drepturile creditorilor. În această reglementare lacunară se învederează fundamentul acţiunii pauliene în materie de insolvabilitate, acţiune care este colectivă. În acelaşi context este necesar de precizat, că legiuitorul operează cu unele noţiuni care denaturează conceptul acţiunii revocatorii şi creează confuzii între nulitate şi acţiunea pauliană. În primul rând, nu este corect folosit termenul „anulare“, care are semnificaţia de a declara nul un act juridic lovit de nulitate relativă. În al doilea rând, legiuitorul greşeşte folosind expresia „anularea acului juridic fictiv“. După cum s-a precizat, actul juridic fictiv este lovit de nulitate absolută, care diferă atât de nulitatea relativă cât şi de acţiunea revocatorie. Vom menţiona cu valoare de principiu, că nulitatea actului juridic civil este sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă6. Pe când acţiunea pauliană are ca scop de a face actul inopozabil în raport cu creditorul care îl exercită, faţă de ceilalţi creditori acesta este opozabil.

În raport cu legislaţia civilă a Republicii Moldova, codurile civile moderne au reglementat expres acţiunea pauliană, chiar dacă uneori numai de principiu. Astfel, în art.2901 -2904 din Codul civil Italian sânt stipulate condiţiile acţiunii pauliene, efectele şi termenul de prescripţie7. Conform art.2901 din Codul civil Italian, creditorul, chiar dacă creanţa este afectată de condiţie sau termen, poate solicita în justiţie, ca să fie declarate inopozabile actele de dispoziţie patrimoniale prin care debitorul prejudiciază creanţa sa. Art. 975 din Codul civil Român, ediţia an. 1964, prevede că „Ei pot asemenea, în numele lor personal, sa atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor“8. Dispoziţia legală respectivă a constituit reglementarea de principiu a acţiunii pauliene. În raport cu vechea reglementare, noul Cod civil al României reglementează acţiunea pauliană mult mai detailat, art.1562—1565. Astfel, potrivit art.1562 Codul civil „Daca dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere sa fie declarate inopozabile faţă de el, actele juridice încheiate de debitor in frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate“.

Reglementări asemănătoare regăsim şi în art.1167 din Codul Civil al Franţei care prevede că „Ils peuvent aussi, en leur nom personnel, attaquer les actes faits par leur débiteur en fraude de leurs droits. Ils doivent néanmoins, quant à leurs droits énoncés au titre „Des successions“ et au titre „Du contrat de mariage et des régimes matrimoniaux“, se conformer aux règles qui y sont prescrites“.

În literatura de specialitate este expusă teza, că acţiunea pauliană conferă în anumite circumstanţe creditorilor un drept garanţie, care urmăreşte a face inopozabil un act juridic fraudulos al debitorului faţă de creditori săi.9 Acest temei ce fundamentează acţiunea pauliană, decurge din principiul, că întreg patrimoniul debitorului, persoană juridică sau fizică, formează gajul general comun al tuturor creditorilor acestui debitor. Principiul enunţat, în ceea ce priveşte debitorii persoană fizică, este reglementat de prevederile art.27 din Codul civil al Republicii Moldova care stipulează că „persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite“10. Însă după cum am menţionat, debitor poate fi şi persoană juridică în raport cu alte persoane juridice sau fizice. Astfel, apare o primă întrebare, dacă textul de lege menţionat se extinde şi asupra debitorilor persoane juridice sau limita de aplicare este determinată numai la persoanele fizice? Considerăm că textul normativ enunţat se aplică numai persoanelor fizice. Art. 27 a Codului civil, din punct de vedere a tehnicii legislative, se regăseşte în Cartea I Capitolul I intitulat „Persoana fizică“. Prin urmare sfera de aplicare a acestuia este persoana fizică, ca subiect al raporturilor juridice civile.

Considerăm, că pentru debitorii persoană juridică, dreptul de gaj general al creditorilor se fundamentează pe prevederile art. 55 alin. (1) Codul civil, care statuează că „Persoană juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţă de judecată“11. Sintagma „răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu“ fundamentează juridic dreptul de gaj general al creditorilor.

Cu titlu de precizare, menţionăm că dreptul de gaj general al creditorul constituie fundament şi a altor drepturi acordate creditorului: acţiunea oblică şi acţiunea în nulitate pentru simulaţie.

Un alt temei expus în doctrina juridică civilă constă în aceea, că acţiunea pauliană se fundamentează pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză al terţului, cu care debitorul a încheiat actul juridic fraudulos în dauna creditorului.

Trecând în revistă cele expuse, acţiunea pauliană este considerată, în doctrina de specialitate, ca o acţiune în revocarea a actului fraudulos contestat în justiţie, în scopul de al face inopozabil creditorului reclamant12. Unii autori de prestigiu consideră acţiunea pauliană ca pe un mijloc prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale13. Astfel, în literatura de specialitate s-au format opiniile că acţiunea pauliană ar fi o acţiune în inopozabilitate sau o acţiune în revocare (anulare). După opinia savantului român Liviu Pop, acţiunea pauliană nu poate fi calificată ca o acţiune în revocare, chiar dacă în opinia majoritară este abordată ca atare, în vederea inopozabilităţii actului juridic fraudulos creditorului.

Efectele acţiunii pauliene se pot rezuma în a spune că, prin exercitarea ei, actul fraudulos săvârşit de către debitor în frauda dreptului de creanţă a creditorului lui este revocat, dar că revocarea aceasta nu are loc decât în favoarea numai creditorului reclamant şi numai în măsura prejudiciului cauzat14. Astfel, din această definiţie putem deduce că efectul acţiunii pauliene este inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditorul reclamant.

Efectele acţiunii pauliene generează mai multe probleme de ordin atât teoretic cât şi practic. O primă controversă se referă la sancţiunea aplicabilă în cazul admiterii acţiunii pauliene faţă de actul contestat. O parte a doctrinei invocă anularea actului fraudulos, ceea ce pare incorect. Anularea actului juridic referitor la efecte este mai extensivă, şi constă în readucerea bunului în patrimoniul debitorului, urmând ca de pe urma acţiunii să profite toţi creditorii acestuia.

O altă parte a doctrinei este de părerea că sancţiunea, în cazul admiterii acţiunii revocatorii de către instanţa de judecată competentă, este inopozabilitatea actului faţă de reclamant. Susţinem această poziţie menţionând că, acţiunea pauliană are finalitatea de a repara prejudiciul cauzat prin actul contestat. Astfel, este de ajuns ca actul contestat să devină inopozabil reclamantului, în cât să-l poată ignora şi să fie în măsură să urmărească valoarea patrimoniului transmisă de debitor terţului, ca şi cum aceasta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului şi s-ar afla în continuare în gajul general.

Nulitatea produce efecte erga omnes şi în primul rând între părţile actului lovit de nulitate, pe când admiterea acţiunii pauliene loveşte cu ineficacitate actul între creditorul reclamant şi terţul dobânditor, astfel, respectivul act rămâne în continuare valabil între debitor şi terţ.

Având în vedere faptul, că sancţiunea acţiunii pauliene este inopozabilitatea, această situaţie practică obligă de a stabili care este efectul dintre creditor şi terţul pârât, raportul din creditorul reclamant şi creditorii terţului pârât, precum şi, raporturile dintre debitor şi terţul pârât.

a) Raportul dintre creditorul reclamant şi terţul pârât. Inopozabilitatea actului contestat prin acţiunea pauliană permite creditorului de a se comporta în raport cu terţul pârât ca şi cum actul declarat inopozabil nu ar exista. Astfel, creditorul reclamant are dreptul să urmărească bunul respectiv ca şi cum acesta nu a ieşit din patrimoniu debitorului, şi implicit din gajul său general. În literatura de specialitate se afirmă că acţiunea pauliană permite refacerea patrimoniul debitorului, concluzie la care nu subscriem, deoarece după cum am menţionat actul nu este anulat cu repunerea părţilor în poziţia iniţială.

Creditorul ce a avut câştigat cauza, în urma admiterii acţiunii pauliene, are dreptul de a urmări în natură bunul dobândit de terţul pârât în virtutea faptului că inopozabilitatea produce efecte numai faţă de el. Însă este necesar de precizat că inopozabilitatea are efecte doar numai în limitele reparării prejudiciului suportat de creditor. Astfel, în cazul în care bunul este divizibil şi valoarea creanţei creditorului este inferioară valorii bunului, actul de înstrăinare este opozabil şi creditorului în partea ce excede valoarea creanţei sale. În situaţia, când bunul este indivizibil şi valoarea de vânzare este superioară creanţei creditorului, preţul obţinut în urma executării silite revine terţului dobânditor, în virtutea faptului că actul este valabil între terţ şi debitor, iar reţinerea sumei excedente de către creditor ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză15.

Terţul dobânditor, care a căzut în pretenţii, are dreptul de opţiune: de a plăti o sumă de bani care să acopere dreptul de creanţă a creditorului reclamant, astfel, oprind efectele acţiunii pauliene sau să suporte consecinţele urmăririi bunului.

b) Raporturile dintre creditorul urmăritor şi creditorii terţului pârât. Având în vedere că actul fraudulos este inopozabil, se consideră că terţul pârât nu are nici un drept faţă de creditorul reclamant. Prin urmare creditorii terţului fie ei chirografari sau garantaţi nu se află în concurs cu creditorul reclamant care a avut câştig de cauză. În situaţia, în care creditorul nu poate urmări de la terţ bunul din diverse motive, sau dreptul de creanţă este exprimat într-o sumă de bani, el va suporta concursul creditorilor terţului pârât. În ipoteza, când creditorul urmăritor este în conflict cu creditorii terţului pârât, care au constituit o garanţie reală asupra bunurilor înstrăinate prin actul inopozabil, creditorii cu garanţii reale ale terţului dobânditor sunt privilegiaţi în baza principiului dobânditorului de bună-credinţă.

c) Raportul dintre creditorul reclamant şi ceilalţi creditori ai debitorului16. Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului acţiunea pauliană nu produce nici un efect, prin urmare ei nu profita de sancţiunea inopozabilităţii actului fraudulos. Ei nu pot beneficia de efectele acţiunii pauliene, bunul fiind considerat ieşit din patrimoniul debitorului şi implicit din gajul general. În literatura franceză se critica soluţia respectivă având la bază teza precum că, creditorul are un mandat legal de la ceilalţi creditori sau gerantul lor de afaceri. Opinia respectivă nu poate fi acceptată deoarece gerantului îi lipseşte voinţa juridică de a gera afacerile altora, iar mandatul legal fără text scris nu poate fi acceptat.

d) Între debitor şi terţul dobânditor actul fraudulos rămâne valabil, deoarece acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitate, dar nu în nulitate. Totuşi specificăm că terţul dobânditor cu titlu oneros, care a plăti pentru debitor creditorului reclamant, are dreptul de a înainta o acţiune în regres, potrivit dreptului comun. În literatura de specialitate se menţionează, că acţiunea în regres nu este posibilă în cazul terţului dobânditor cu titlu gratuit şi de bună-credinţă, deoarece nu generează nici o garanţie din partea dispunătorului. În acest caz, terţul dobânditor poate înainta o acţiune întemeiată în baza regulilor răspunderii civile delictuale.

Referitor la natura juridică a acţiunii pauliene, nu putem afirmă, că există o opinie unanimă în literatura de specialitate. În literatura de specialitate s-a pus întrebarea dacă acţiunea pauliană este o acţiune personală, reală sau mixtă17. În doctrina procesual civilă, acţiunea personală este definită ca acel mijloc legal prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, iar prin acţiunea reală se asigură apărarea judiciară a unui drept real18.

Acţiunea pauliană este o acţiune personală, un mijloc juridic important prin care se asigură creditorilor posibilitatea de a-şi realiza dreptul de creanţă, în baza dreptului de gaj general. Este o acţiune personală, deoarece creditorul invocă nu un drept al debitorului, ci un drept propriu, care se bazează pe gajul comun asupra activelor debitorului. Chiar şi în cazul, în care actul fraudulos este constitutiv sau translativ de drepturi reale, acţiunea pauliană rămâne a fi una personală, deoarece este un atribut al gajului general, ce nu conferă drepturi reale creditorului reclamant. De asemenea, nu putem considera acţiunea revocatorie ca fiind una reală, deoarece acţiunea reală se fundamentează pe drepturile patrimoniale reale şi are drept scop de a le apăra. În acelaşi context nu trebuie de omis faptul, că acţiunea pauliană de la origine s-a fondat pe dreptul de creanţă a creditorului, care este un drept personal prin definiţie, iar ca consecinţă juridică poate fi însoţit numai de o acţiune personală.

În doctrină este abordată ideea precum că, acţiunea pauliană ar fi o acţiune în nulitate, sau în cel mai rău caz o acţiune în nulitate specială. O astfel de abordare, la prima vedere, s-ar putea justifica legal prin invocarea art.218 Codul civil. Totuşi, cele două acţiuni, acţiunea pauliană şi acţiunea în nulitate, chiar specială, sunt şi rămân a fi diferite; ele nu pot fi confundate, deoarece nu au cauze identice, acelaşi regim juridic şi nici aceleaşi efecte. După cum s-a afirmat, acţiunea pauliană produce efecte directe numai între creditor şi terţul dobânditor, având un caracter relativ, pe când acţiunea în anulare are un efect de desfiinţare, de regulă, totală a actului încheiat cu încălcarea legii şi repunerea părţilor în poziţia iniţială conform prevederilor art.219 Codul civil.

În una din opiniile doctrinare, acţiunea pauliană ar fi o aplicaţie practică şi particulară a teoriei abuzului de drept, fiind plasată în sfera răspunderii civile delictuale întemeiată pe prevederile art.1398 Codul civil al Republicii Moldova. Astfel, am putea menţiona, că acţiunea pauliană se bazează pe frauda debitorului, adică a culpei debitorului, şi are ca scop repararea prejudiciului cauzat creditorului prin crearea stării de insolvabilitate a debitorului în urma încheierii actelor juridice civile frauduloase. La prima vedere, am putea spune că cele două acţiuni sunt identice, deoarece urmăresc un scop comun de a repara prejudiciul creditorului reclamant, însă obiecţia principală, în cazul acţiunii pauliene, constă în aceea că nu este intentată în mod direct asupra debitorului, ci a terţului dobânditor, ceea ce nu se întâmplă în contextul acţiunii privind răspunderea civilă delictuală. În aceeaşi ordine de idei, nu trebuie de omis faptul, că acţiunea în răspundere civilă delictuală poate fi admisă împotriva dobânditorului cu titlu gratuit şi de bună-credinţă, deoarece, ar fi absolut inechitabil ca ultimul să fie obligat să răspundă pentru o fraudă la care nu a participat19.

O altă problemă ce ţine de natura juridică a acţiunii pauliene, constă în denumirea de acţiune revocatorie. După cum este ştiut, termenul „revocare“ este folosit foarte des, ce-i adevărat impropriu, la formularea definiţiei acţiunii pauliene. În doctrina deseori sintagma „acţiune revocatorie“ este folosită alternativ cu cea de „acţiune pauliană“, fiind sinonime. Însă specificăm, că o parte din autori, la care subscriem, când abordează natura juridică a acţiunii pauliene, folosesc expresia revocatorie, dar precizează clar, că aceasta este o acţiune în inopozabilitate. Revocarea este un concept mai puţi precis şi ca nulitatea, după modul de operare, ea poate fi: revocare mutuală, revocare judiciară şi unilaterală.

Suntem de părerea, că acţiunea pauliană este o acţiune suie generis20, un drept potestativ, cu configuraţie proprie, autonomă, care o deosebeşte de alte acţiuni cunoscute şi înrudite. Astfel, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitate actului fraudulos încheiat de debitor în vederea prejudicierii creditorului său21.

Acţiunea pauliană diferă şi de acţiunea oblică, ultima fiind o acţiune indirectă, care se exercită de către creditor în numele debitorului, care omite să exercite anumite acte. Acţiunea oblică profită tuturor creditorilor debitorului, fapt, care nu se regăseşte în cadrul efectelor acţiunii pauliene.

Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea în simulaţie, aceasta fiind o acţiune în nulitate. Acţiunea în simulare aparţine oricărui creditor, pe când acţiunea revocatorie nu aparţine creditorilor care au drepturi posterioare, care la rândul lor trebuie să dovedească insolvabilitatea şi frauda debitorului, ceea ce nu se cere în privinţa acţiunii în simulaţie22. O excepţie de la caracterul anterior al acţiunii pauliene există în situaţia, când creditorul-reclamant probează că actul fraudulos a fost încheiat anterior cu scopul de a-l prejudicia ulterior pe creditor prin mărirea stării de insolvabilitate a debitorului. Din punct de vedere practic o asemenea situaţie poate surveni numai în cazul înţelegerii debitorului cu terţul-pârât, neavând importanţă dacă actele sânt cu titlu gratuit sau oneros.

Drept rezultat al prezentei investigaţii propunem legiuitorului de lege ferenda consfinţirea acţiunii pauliene în cartea a treia, titlul I, capitolul IV, secţiunea a 3-a al Codul civil. În această ordine de idei, recomandăm legiuitorului, dar şi instanţelor de judecată să ţină cont de faptul, că acţiunea pauliană este o acţiune suie generis, un drept potestativ, cu configuraţie proprie, autonomă, care o deosebeşte de alte acţiuni cunoscute şi are drept scop de a face inopozabil actul fraudulos încheiat de debitor în vederea prejudicierii creditorului său. La elaborarea cadrului juridic privind acţiunea revocatorie este imperios necesar să fie prevăzute definiţia, condiţiile, efectele şi termenul de prescripţie. Dat fiind faptul, că în practica judiciară se întâlnesc cauze ce urmează a fi soluţionate prin aplicarea normelor de drept care guvernează acţiunea pauliană, propunem practicienilor dreptului desprinderea de principiu şi prin analogie a cadrului legal din prevederile art.104-106 din Legea nr.149 din 29.06.2012 cu privire la insolvabilitate.