Contenciosul constituţional — subramură a dreptului constituţional

Valeriu ZUBCO, doctor în drept, conferenţiar universitar

At present is determined the tendency of appearance and realization of some new sub-branches of justice, as a result of the necessity of development of the modern society and the establishment in the legal state of the: constitutional court, administrative court, contravention law, parliamentary law, police law. This article refers to the formation of the constitutional court as a sub-branch of the constitutional law, which in the author’s view represents the possibility to solve the conflicts between the legal and the constitutional regulations. Also, are analyzed the legal regulations regarding the constitutional court in a comparative mode and the possibility to be studied as an academic discipline. Key-words: Constitution, constitutional law, constitutional review, constitutional court, constitutional justice, constitutional jurisdiction, academic discipline.

În prezent se constată tendinţa de realizare cât şi de apariţie a unor subramuri juridice noi, ca urmare a necesităţilor de dezvoltare a societăţii contemporane a instaurării statului de drept cum sunt: contenciosul constituţional, contenciosul administrativ, dreptul contravenţional, dreptul parlamentar, dreptul poliţienesc etc. Acest articol abordează formarea contenciosului constituţional ca subramură a dreptului constituţional, care în opinia autorului exprimă posibilitatea rezolvării conflictelor dintre dispoziţiile legale şi dispoziţiile constituţionale, sînt analizate reglementările juridice privind contenciosul constituţional sub aspect comparat, precum şi contenciosul constituţional ca disciplină universitară de studiu. Cuvinte-cheie: Constituţie, drept constituţional, controlul constituţionalităţii legilor, contencios constituţional, justiţie constituţională, jurisdicţie constituţională, disciplină universitară de studiu.

Apariţia şi funcţionarea instituţiei controlului constituţionalităţii legilor printr-un organ special şi specializat numit Curte Constituţională (Tribunal Constituţional, Consiliu Constituţional) a impus apariţia unei noi subramuri a dreptului constituţional — contenciosul constituţional.

Astăzi, mai mult ca oricând, dreptul are un rol deosebit în dezvoltarea societăţii noastre, pentru poporul nostru, pentru fiecare cetăţean în parte.

Astfel, în literatura de specialitate dreptul1 este definit ca, totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat, care fixează cadrul juridic de organizare a statului şi de conducere a societăţii şi care reglementează cele mai importante relaţii sociale, stabilind căile şi mijloacele de apărare, consolidare şi dezvoltare a ordinii şi a raporturilor sociale, reprezentând voinţa majorităţii populaţiei sau a întregului popor, a căror aplicare şi respectare este garantată de stat.2

În acest articol nu ne vom opri asupra problemelor fundamentale ce ţin de studiul sistemului unitar al dreptului precum şi asupra multiplelor teorii ce vizează divizarea dreptului în părţi interdependente, subsisteme de drept, ramuri de drept, subramuri de drept şi instituţii juridice, deoarece scopul nostru este de a analiza contenciosul constituţional ca subramură a dreptului constituţional şi disciplină universitară de studiu.

Astfel, ramura de drept reprezintă o grupare omogenă de norme şi instituţii juridice, legate între ele prin obiectul comun al reglementării juridice, întemeiate pe principii comune ca şi pe metoda folosită în scopul reglementării juridice.3

Obiectul comun al reglementărilor care alcătuiesc o ramură de drept, îl constituie o anumită categorie de raporturi sociale, având trăsături caracteristice comune, esenţiale şi definitorii specifice în cadrul raporturilor de drept public sau privat, după caz.

În această ordine de idei, după opinia cea mai larg răspândită dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice în sistemul dreptului contemporan, cunoaşte o tradiţională clasificare a normelor juridice, care-l alcătuiesc, în două mari subsisteme ale sistemului unitar de drept: dreptul public şi dreptul privat.

În ceea ce priveşte sistemul dreptului autohton actual distingem următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal şi civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional public etc.

În prezent se constată tendinţa de realizare cât şi de apariţie a unor subramuri juridice noi, ca urmare a necesităţilor de dezvoltare a societăţii contemporane a instaurării statului de drept cum sunt: contenciosul constituţional, contenciosul administrativ, dreptul contravenţional, dreptul parlamentar, dreptul poliţienesc etc. În acest sens în opinia unor autori subramura de drept constă dintr-o grupare de instituţii juridice ce formează obiectul unor reglementări juridice distincte sub formă de coduri, legi, regulamente etc.4

Este indiscutabil că dreptul constituţional este principala ramură a sistemului de drept, ca urmare a obiectului său de reglementare, fie datorită forţei juridice supreme a Constituţiei, în raport cu cea recunoscută celorlalte acte juridice. Anume dreptul constituţional este ramura de drept, care a creat toate condiţiile de apariţie a unei noi subramuri de drept cum este contenciosului constituţional.

Contenciosul constituţional este subramura dreptului constituţional, care reglementează relaţiile sociale cu caracter public care apar în procesul de organizare şi funcţionare a controlului constituţional, realizat de Curtea Constituţională conform procedurii jurisdicţiei constituţionale. Potrivit unei alte opinii, contenciosul constituţional exprimă posibilitatea rezolvării conflictelor dintre dispoziţiile legale şi dispoziţiile constituţionale.5

La baza contenciosului constituţional se află analiza raporturilor de drept constituţional precum şi a altor raporturi de drept ce ţin de alte ramuri ale dreptului ce se nasc între autorităţile publice care reprezintă statul şi alţi subiecţi de drept.

Un subiect obligatoriu care participă la aceste raporturi este Curtea Constituţională, care dispune de un şir de funcţii de control şi competenţe între soluţionarea litigiilor constituţionale ce apar între subiecţii dreptului constituţional prin efectuarea controlului constituţionalităţii legilor.

Curtea Constituţională adoptă hotărâri care poartă un caracter obligatori pentru toţi subiecţii de drept, fără careva excepţii şi nu pot fi supuse nici unei căi de atac.

Contenciosul constituţional după structura sa ca subramură de drept, poate fi divizat în:

a) contencios constituţional judiciar;

b) procedura jurisdicţiei constituţionale.

Contenciosul constituţional judiciar este un sistem de norme de drept, care stabilesc statutul Curţii Constituţionale şi statutul judecătorilor (modul de formare a curţii constituţionale, componenţa, principiile de organizare şi funcţionare, competenţa curţii constituţionale, drepturile şi obligaţiile judecătorilor, garanţiile independenţei).

Procedura jurisdicţiei constituţionale este un sistem de norme de drept, care reglementează procedura de soluţionare a litigiilor constituţionale în Curtea Constituţională (principiile procedurii jurisdicţionale, subiecţii cu drept de sesizare, fazele procedurii jurisdicţionale etc.).

Reglementarea juridică a contenciosului constituţional

Curtea Constituţională fiind o structură constituţională deosebită după rolul şi locul ei în sistemul de drept este evidentă că reglementare juridică a unei asemenea autorităţi publice are o importanţă deosebită. Reieşind din practice statelor unde există Curţii Constituţionale (Tribunal constituţional, Consiliu Constituţional) reglementarea juridică este întâlnită de regulă în constituţie şi în legi organice. Fără îndoială Curtea Constituţională este autoritate publică politico-juridicţională, care este un garant al Supremaţiei Constituţiei , deci în primul rând trebuie reglementată în textul Constituţiei. În acest sens reglementarea Curţii Constituţionale în Constituţie este întâlnită în majoritate statelor, unde există un organ special şi specializat de control al constituţionalităţii legilor.

În unele state cum sunt Italia, Spania, Franţa, România, Republica Moldova, normele constituţionale care reglementează Curtea Constituţională (Tribunalul sau Consiliul Constituţional) sunt prevăzute în Titluri sau secţiuni separate.

Constituţia Italiei în titlul IV întitulat — „Garanţiile constituţionale“ rezervează Curţii Constituţionale secţiunea I cu art. 134-137, care reglementează organizarea Curţii, competenţa, actele Curţii etc.

Tribunalul Constituţional al Spaniei este reglementat în Titlul IX, art. 159-165, care prevede organizarea Tribunalului Constituţional, alegerea preşedintelui Tribunalului Constituţional, competenţa, subiecţii cu drept de sesizare etc.

În Franţa, Constituţia reglementează Consiliul Constituţional în Titlul VII art. 56-63. Normele constituţionale prevăd formarea Consiliului Constituţional, incompatibilităţile funcţiei de membru al Consiliului Constituţional, competenţa şi actele Consiliului Constituţional.

Constituţia României modificată şi completată la 18 septembrie 2003 reglementează Curtea Constituţională în Titlul V art. 140-145. În acest titlu normele constituţionale reglementează structura, condiţiile pentru numire, incompatibilităţile, independenţa şi incompatibilitatea judecătorilor, atribuţiile şi actele Curţii Constituţionale.

Legea fundamentală a altor state cum sunt Republica Federală Germania, Federaţia Rusă, Georgia includ Curtea Constituţională în Titlul „Puterea Judecătorească“ şi reglementează organul de control a constituţionalităţii legilor de rând cu instanţele judecătoreşti.

În Republica Federală Germania, normele constituţionale ce se conţin în Legea Fundamentală din 23 mai 1949 reglementează Curtea Constituţională Federală în Capitolul IX dedicat puterii judecătoreşti art. 92, 93, 94, 97, 98, 99, 100. Normele constituţionale reglementează organizarea şi competenţa Curţii Constituţionale, numirea judecătorilor, independenţa şi statutul judecătorilor Curţii Constituţionale Federale.

Aceste reglementări constituţionale este evident că sunt esenţiale pentru organizarea şi funcţionarea puterii.6

Potrivit Constituţiei Federaţiei Ruse Curtea Constituţională Federală este reglementată de normele generale care se referă la puterea judecătorească prevăzută de Capitolul VII art. 118-128. Constituţia Federaţiei Ruse reglementează Curtea Constituţională în art.125, însă prevederi privind Curtea Constituţională se conţin şi în alte articole, cum ar fi art. 82, alin. (2), art. 83 lit. „e“, art. 100, art. 102 lit. „j“, art. 104, art. 128 alin. (1).

Curtea Constituţională din Georgia este reglementată de Constituţia din 24 august 1995 în Capitolul V „Puterea judecătorească“, art. 82-89, care reglementează numirea şi condiţiile de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale, independenţa şi inviolabilitatea judecătorilor, precum şi competenţa Curţii Constituţionale.

Astfel reieşind din cele relatate mai sus putem deosebi două tendinţe de reglementare a Curţilor Constituţionale (Tribunalul sau Consiliu Constituţional) în legea fundamentală.

În primul caz, Curţii Constituţionale îi revine un loc aparte în cadrul autorităţilor publice reieşind din rolul şi funcţiile Curţii în stat, din raporturile Curţii cu autorităţile publice.

Iar, în cazul al doilea Curtea Constituţională este reglementată ca o componentă a puterii judecătoreşti, ca o instanţă judecătorească specializată rezervându-i competenţe speciale de control a constituţionalităţii legilor.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova este reglementată în Titlul V al Constituţiei Republicii Moldova. Prin conţinutul ei, Constituţia are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor de stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia are o poziţie deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, a tuturor izvoarelor dreptului, întrucât dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea şi conţinutul acestora trebuie să fie totodată conform prevederilor Constituţiei.

Această înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege şi din alte acte normative sau izvoare de drept, nu pot contraveni în nici un fel Constituţiei. Deci este vorba de principiile Supremaţiei Constituţiei şi constituţionalităţii legilor, ca trăsături esenţiale a statului de drept.7

Totodată, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat două legi organice la 13 decembrie 1994, Legea cu privire la Curtea Constituţională, iar la 16 iunie 1995 Codul Jurisdicţiei Constituţionale. Aceste două legi organice împreună cu Constituţia sunt principalele acte juridice normative care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale în Republica Moldova, principiile de activitate, competenţa, subiecţii cu drept de sesizare, statutul judecătorilor, procedura în faţa Curţii Constituţionale etc. În federaţia Rusă, Curtea Constituţională este reglementată de Legea federală cu privire la Curtea Constituţională din 24 iunie 1994, în România de Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale din 28 mai 1992 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curii Constituţionale, adoptat de Plenul Curţii Constituţionale la 18 iunie 1992.

Însă este evident că legea fundamentală nu poate să reglementeze tot complexul de raporturi sociale privind organizarea şi funcţionarea organelor de control a constituţionalităţii legilor, statutul judecătorilor, procedura în faţa instanţei de control a constituţionalităţii legilor etc. În acest sens, desigur, este necesar ca să fie adoptat legi organice, legi federale etc., care să reglementeze problemele enunţate mai sus. Legile speciale privind Curţile Constituţionale concretizează şi dezvoltă normele de drept privind organizarea şi funcţionarea curţilor constituţionale, competenţa curţilor constituţionale, garanţiile statutului judecătorului, structura curţilor constituţionale etc. Un loc aparte în aceste legi legislatorul rezervează proceduri jurisdicţionale, principiilor procesuale, fazelor procesuale etc.

În confirmarea celor spuse mai sus art. 137 al Constituţiei Italiei prevede în alin. (1) că, o lege constituţională stabileşte condiţiile , formele şi termenele în care pot fi formulate acţiunile privind legitimitatea constituţională precum şi garanţiile de independenţă a judecătorilor Curţii. Art. (2) al aceluiaşi articol prevede că celelalte reglementări pentru constituirea şi funcţionarea Curţii sunt stabilite printr-o lege ordinară.

Art. 165 a Constituţiei Spaniei prevede că o lege organică va reglementa funcţionarea Tribunalului Constituţional, statutul membrilor săi, procedura în faţa acestuia şi condiţiile exercitării dreptului la acţiune.

O altă reglementare constituţională este art. 63 din Constituţia Franţei, care prevede că o lege organică stabileşte regulile de organizare şi de funcţionare a Consiliului Constituţional, procedura de urmat în faţa acestuia şi, în special, termenele în care poate fi sesizat cu contestări.

Legea fundamentală a Republicii Federale Germania în art. 94 alin. (2) prevede o lege federală ce va reglementa organizarea şi procedura Curţii Constituţionale Federale, la fel art. 93 alin. (2) prevede că pe lângă competenţele ce sunt rezervate Curţii Constituţionale Federale de Constituie, prin legea federală sunt atribuite şi alte competenţe. Constituţia Republicii Moldova, ca şi constituţiile altor state prin art. 135 alin. (2) prevede că, Curtea Constituţională îţi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de legea cu privirea la Curtea Constituţională.

Reieşind din studiul reglementărilor constituţionale privind curţile constituţionale putem spune că există norme constituţionale generale ce se referă la activitatea curţilor constituţionale, norme constituţionale directe, care se referă la organizarea şi funcţionarea curţilor constituţionale şi norme constituţionale care fac referinţe la necesitatea adoptării unor acte normative pentru concretizarea reglementărilor constituţionale.

Este necesar de menţionat că normele constituţionale reglementează nu numai raporturile juridice ce ţin de organizarea şi funcţionarea curţilor constituţionale, dar şi categoriile de legi care trebuie să fie adoptate, cu ar fi în Republica Moldova — legea organică, România — legea organică, federaţia Rusă — legea constituţională, Republica Federativă Germania — legea federală, Franţa — legea organică, Spania — legea organică, Italia — legea constituţională şi legea organică.

Însă analiza comparativă ne demonstrează, că organizarea şi funcţionarea curţilor constituţionale de regulă în majoritatea statelor se conţine într-o singură lege, iar unele state în două şi mai multe legi. În statele unde există două legi, o lege prevede organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, competenţa Curţii Constituţionale, statutul etic al judecătorilor — este o lege materială, iar a doua lege prevede procedura jurisdicţională.

În acest sens în Republica Moldova, Legea cu privire la Curtea Constituţională din 13 decembrie 1994 reglementează organizarea şi atribuţiile Curţii Constituţionale, statutul judecătorilor al Curţii Constituţionale etc., iar Codul Jurisdicţiei Constituţionale din 16 iunie 1995 reglementează principiile jurisdicţiei constituţionale, şedinţele Curţii Constituţionale, participanţii la proces şi drepturile şi obligaţiile lor, subiecţii cu drept de sesizare, actele Curţii Constituţionale etc.

O asemenea situaţie o putem întâlni şi în Georgia, unde este Legea cu privire la Curtea Constituţională a Georgiei din 31 ianuarie 1996, Legea privind procedura constituţională din 21 martie 1996, Legea privind protecţia socială a membrilor Curţii Constituţionale a Georgiei din 25 iunie 1996 şi Regulamentul Curţii Constituţionale a Georgiei din 15 august 1996.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea cu privire la Curtea Constituţională a Republicii Moldova, pe lângă Curte se formează Secretariatul , care are sarcina de asigurare a activităţii Curţii, care funcţionează în baza Regulamentului privind organizarea internă a Curţii Constituţionale, iar potrivit alin. (4) din acelaşi articol pe lângă Curtea Constituţională funcţionează Consiliul ştiinţific consultativ care funcţionează în baza Regulamentului potrivit art.36.

Izvoare a dreptului contenciosului constituţional pot fi şi alte acte juridice normativ în afară de legile speciale.

Contenciosul constituţional ca disciplină universitară de studiu

În spaţiul european cercetarea contenciosului constituţional îşi pune începutul la sfârşitul la sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX. Însă o dezvoltare de amploare şi o afirmare temeinică contenciosul constituţional o capătă odată cu formarea curţilor constituţionale, ca curmare a creşterii rolului controlului constituţionalităţii legilor în garantarea supremaţiei constituţiei şi dezvoltării statului de drept.

Primele cercetări ştiinţifice au fost întreprinse de marele doctrinar german Georg Iellinek în lucrarea sa „O Curte Constituţională pentru Austria“, care prin această lucrare a pus începutul cercetărilor în domeniul contenciosului constituţional, care puţin mai târziu a fost continuată de un alt mare doctrinar în domeniul dreptului constituţional Hans Kelsen. Treptat cercetarea în domeniul contenciosului constituţional se extinde în tot spaţiul european, SUA şi Canada. În acest context apar un şir de lucrări care credem că este necesar să fie menţionate: V.C. Diablo „Судебная охрана конституций в буржуазных государств и в Союзе СССР“ din 1928; Antonescu M. „Instituţionalitatea legii din 18 decembrie 1911 asupra tramvaielor comunei Bucureşti. Competenţa tribunalelor de a judeca inconstituţionalitatea legilor“ din 1912; Văleanu A. „Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi comparat“ din 1936; Lepădăiescu M. „Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor“ din 1974.

În anii 1980—1990 apar lucrările autorilor Bobolov S. „Конституционная юстиция“ din 1995; Rousseau D. „Droit de contentieux constitutionnel“ din 1994; Vitnik N. „Конституционное правосудие“ din 1998; Steinberg H. „Modeles de jurisdiction constitutionnelle“ din 1993 etc.

Odată cu formarea curţilor constituţionale în spaţiul ex-sovietic un aport important în cercetarea controlului constituţionalităţii legilor a fost adus de aşa personalităţi ca N. Vitnic, C. Bobotov, V. Tumanov, B. Abzeev, B.Topornin, A.Smochină, N. Osmochescu etc. Un aport deosebit în dezvoltarea contenciosului constituţional în ţările Europei Centrale şi de vest a fost dus de către Şteinberger H., Eisenmann G., Favoreu L., Blonkenangheli A., Barri D., Rousseau D., Deleanu I., Muraru I., Iorgovan A., Şvarţ G. etc.

Cercetarea contenciosului constituţional la etapa contemporană se transformă dintr-o problemă de cercetare naţională într-o problemă interminabilă de cercetare internaţională. Această ipoteză se confirmă prin apariţia Comisiei europene pentru democraţie prin drept numită şi Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei care instituţionalizează cercetarea ştiinţifică comparată a contenciosului constituţional.

Pentru ca contenciosul constituţional să fie o disciplină ştiinţifică este necesar în primul rând ca ea să aibă un obiect propriu de cercetare deosebită de obiectul altor discipline ştiinţifice. Însă pentru a fi în prezenţa unei ştiinţe, această condiţie nu este suficientă, dar este necesar de evidenţiat că cercetarea unei categorii determinate de fenomene nu se face la întâmplare şi empiric, ci prin aplicarea unor metode ştiinţifice.

Pentru a recunoaşte contenciosului constituţional însuşirea de disciplină ştiinţifică este necesar în opinia noastră de a stabili dacă el are sau nu, un obiect propriu de cercetare. Deoarece contenciosul constituţional a apărut din necesitatea de a se studia ştiinţific soluţionarea conflictelor dintre dispoziţiile legale şi dispoziţiile constituţionale ca fenomen juridic nou care a apărut începând cu sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX şi este evident că obiectul său de cercetare apare de la început bine determinat.

Întrucât obiectul contenciosului constituţional îl constituie controlul constituţionalităţii legilor duce la o concluzie importantă că nici una din problemele cercetate în procesul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor nu poate rămâne în afara domeniului de preocupare a contenciosului constituţional. Acest obiect de cercetare şi de studiu de la ţară la ţară poate fi de denumit şi altfel, justiţie constituţională, jurisdicţie constituţională, arbitraj constituţional şi contencios constituţional.

O analiză pur juridică a contenciosului constituţional nu ar putea duce la o cunoaştere integrală şi orice cercetare în acest domeniu pentru a fi riguros ştiinţifică, trebuie să şină cont de relaţiile sociale şi politice, de care sunt generate sau pe care le generează. Astăzi studiul contenciosului constituţional în facultăţile de drept se face în cadrul disciplinei „Drept constituţional“ şi ca curs separat întitulat „Justiţia constituţională“ sau „Contenciosul constituţional“. Considerăm că, faţă de cea ce urmărim în predarea acestei discipline, denumirea adecvată de este cea de contencios constituţional. Ion Deleanu arată că justiţia constituţională este o justiţie exclusivă şi concentrată, ea având monopolul contenciosului constituţional.8

Disciplina Contenciosul constituţional nu va putea duce la rezultate satisfăcătoare din punct de vedere ştiinţific dacă nu va merge împreună cu disciplinele „Drept constituţional“ şi „Drept parlamentar“.

Până când în Republica Moldova, deşi sau făcut cercetări profunde în domeniul controlului constituţionalităţii legilor, nu există o înţelegere clară a Curţii Constituţionale, a rolului şi locului ei în stat.

Aportul care poate fi adus de către Curtea Constituţională în garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a cetăţrnilor şi în edificarea statului de drept, precum şi competenţa Curţii nu este cunoscută nici de mulţi jurişti nemaivorbind de cetăţeni. La fel nu există o legătură între Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti şi de drept comun sau specializate în procesul de realizare a justiţiei. Necunoaşterea Curţii Constituţionale în stat de către cetăţeni este şi din cauză că cetăţenii în Republica Moldova nu sunt subiecţi cu drept de sesizare, iar despre posibilităţile sesizării indirecte nu sunt informaţi. Toţi aceşti factori este vizibil că impun necesitatea pregătirii în cadrul facultăţilor de drept mai efectivă a studenţilor precum şi crearea cursului de contencios constituţional ca curs special pentru toate specializările, la fel este necesar ca să fie instruiţi judecătorii, procurorii, avocaţii privind natura juridică şi competenţa Curţii Constituţionale precum şi procedura jurisdicţională, ca formă de procedură specială.

Credem că disciplina Contenciosul constituţional va contribui la o studiere profundă şi complexă a soluţionării conflictelor dintre dispoziţiile legale şi dispoziţiile constituţionale.