Unele probleme privind terminologia utilizată în cadrul reglementărilor referitoare la infracţiunile în domeniul transportului rutier

Vitalie BUDECI, doctorand, lector superior, ULIM

Problema terminologiei juridice nu poate fi separată de problemele noţiunilor juridice. Or, termenul care desemnează o anumită noţiune trebuie să joace un rol de sine stătător în textul actului normativ, fără a-şi pierde înţelesul şi a-şi schimba accepţiunile. O atenţie sporită trebuie acordată şi sistematicităţii termenilor, absolut necesară în vederea conturării câmpului terminologic al legislaţiei. Folosirea termenilor juridici în afara câmpului terminologic complică considerabil procesul de percepere a textului juridic. Cuvinte cheie: infracţiuni în domeniul transportului rutier, trafic rutier, vehicul, autovehicul, stare de ebrietate.

The issue of legal terminology cannot be separated from issues of legal concepts. However, the term for a given concept must play an independent role in the text of a normative act, without losing meaning and change its meanings. Special attention should be paid to the systematicity of the terms, absolutely necessary for outlining the field of law terminology. Using legal terms outside the field of terminology considerably complicates the perception of the legal text. Key words: road traffic offences, road traffic, vehicle, drunk condition.

Scopul articolului este de a realiza analiza cadrului normativ referitor la infracţiunile în domeniul transportului rutier sub aspectul termenilor utilizaţi şi de a propune unele soluţii pentru a evita interpretarea eronată a acestora.

Oricare stat de drept are ca principiu fundamental supremaţia legii în toate sferele vieţii sociale. La realizarea acestui principiu contribuie înţelegerea corectă a sensului şi conţinutului legii de către beneficiarii şi destinatarii acesteia. Totodată, devierea de la textul legii este interzisă, deoarece înţelegerea limbajului legislativ are o semnificaţie deosebită pentru stabilirea limitelor libertăţii persoanei în raport cu statul.

În contextul legii penale (care stabileşte mijloacele de maximă represiune aplicate de către stat împotriva persoanei), problema analizată se impune prin importanţă. Or, clarificarea şi perfecţionarea noţiunilor operaţionale de bază constituie etapa de pornire în investigarea oricărei probleme legate de contracararea infracţionalităţii. În mod evident, acest principiu metodologic este aplicabil în deplină măsură la cercetarea naturii juridice a fenomenului circulaţiei rutiere. Aceasta deoarece fenomenul reliefat este marcat de un dinamism pronunţat, adoptând noi şi noi trăsături calitative şi parametri cantitativi. Ca urmare, devine necesară corectarea termenilor utilizaţi sau, chiar, introducerea în lexic a unor termeni noi.

De multe ori destinatarii legii folosesc inadecvat noţiunile din sfera circulaţiei rutiere, cauze ale acestui fapt fiind „obscuritatea“ exprimării de care dă dovadă legiuitorul la elaborarea textului normelor penale, utilizarea imprecisă de către legiuitor a unor termeni şi expresii, precum şi conferirea unui caracter duplicitar unor termeni sau expresii.

În acest fel, nu este respectată regula, potrivit căreia ideal este ca unitatea terminologiei să fie păstrată nu numai în cadrul aceleiaşi legi, ci şi al tuturor celorlalte acte normative care folosesc anumiţi termeni1.

În acest sens ne exprimăm acordul cu punctul de vedere al autorului A.Скворцов: „Dacă legiuitorul va defini cât mai multe noţiuni, atunci vor fi mai puţine lacune în legislaţie (şi, implicit, se va lărgi sfera de aplicare a normelor de drept). Totodată, vor fi mai puţine erori juridice la calificarea infracţiunilor săvârşite“2. Similară este şi opinia lui V.D. Zlătescu: „… când noţiunile sunt insuficient determinate sau nu sunt de circulaţie generală nici măcar în acel mediu, legiuitorul trebuie să recurgă la definirea lor prin lege“3.

Codul Penal al Republicii Moldova conţine două definiţii referitoare la terminologia utilizată în cadrul infracţiunilor în domeniul transportului rutier. Acestea sunt cea a mijlocului de transport (art.132 C.p.R.M.) şi a stării de ebrietate (art.13412 C.p.R.M.).

Noţiunile din sfera traficului rutier îşi găsesc interpretarea legală nu doar în cadrul legii penale. Astfel, în Legea privind siguranţa traficului rutier Nr.131 din  07.06.20074 sunt definite noţiunile: autovehicul, conducător, drum public, participant la trafic, trafic rutier, vehicul, vehicul autopropulsat şi alte noţiuni relevante utilizate în sfera traficului rutier.

Regulamentul circulaţiei rutiere, adoptat prin Hotărârea Guvernului Nr.357 din 13.05.2009 conţine practic aceleaşi noţiuni ca şi Legea privind siguranţa traficului rutier.

Interpretarea doctrinară nu are un caracter oficial, deci nu este obligatorie. Cu toate acestea, ea prezintă autoritate ştiinţifică şi constituie un îndrumar valoros în activitatea practică, datorită analizelor complexe ale reglementărilor studiate, a argumentelor aduse în dezvoltările teoretice.

Trebuie de specificat că, deseori, interpretarea legală şi interpretarea judiciară nu reuşesc să „găsească sensul autentic pe care îl are norma juridică şi să stabilească conexiunea formală şi de conţinut al acestui sens cu realitatea cazuală de soluţionare“5. Această disfuncţionalitate priveşte în special tocmai noţiunile utilizate în sfera infracţiunilor în domeniul transportului rutier. Mai grav este că, în unele cazuri, însuşi legiuitorul imprimă sensuri diferite noţiunilor din această sferă, prin aceasta contribuind la confuzia terminologică şi, ca efect, la aplicarea incorectă a legii penale. De aceea, în cele ce urmează, în demersul nostru interpretativ (ca manifestare a interpretării doctrinare), vom încerca să scoatem în evidenţă carenţele şi inadvertenţele admise de agenţii interpretării legale şi ai interpretării judiciare a acestor noţiuni. În această ordine de idei, nu doar vom decela ceea „ce spune“ definiţia concretă cu privire la un aspect sau altul al procesului complex pe care îl reprezintă infracţiunile în domeniul transportului rutier. Cuvintele cu legăturile lor de ordin propoziţional au înţelesul noţiunii pe care o consemnează. Dar nu e suficient ca intelectul să aprehendeze, să pătrundă în lumea sensurilor şi semnificaţiilor. El mai trebuie şi să comunice. Să susţină în formă logică autenticitatea acestei lumi, adică să argumenteze.

Pentru prezentul studiu, cunoaşterea înţelesului termenilor „mijloc de transport“, „autovehicul“, „drum“ sunt principiale.

Aşadar, una din noţiunile de bază necesare pentru elucidarea componenţelor de infracţiune supuse analizei în prezenta lucrare, este noţiunea „mijlocului de transport“, conducătorul căruia, în cazul încălcării regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a acestuia va fi recunoscut subiect al acestei infracţiuni. Deci, problema listei mijloacelor de transport este problema posibililor subiecţi ai infracţiunii prevăzute de art.264 C.p.R.M., şi de aceea merită o studiere minuţioasă.

Este de menţionat că art.177 al C.p.R.M. din 1961 conţinea o notă în care erau menţionate categoriile de mijloace de transport ce se încadrau în această noţiune*6, actualul Cod Penal însă le enumeră separat la art.132, făcând o simplă copiere a listei acestora din Cod Penal precedent, şi anume: „Prin mijloace de transport se înţeleg toate tipurile de automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice“. Observăm că această enumerare a mijloacelor de transport nu este exhaustivă, mai mult ca atât, este o tautologie evidentă, aşa cum după termenul „maşini autopropulsate“ se utilizează enumerarea „tramvaiele, troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice“, ca şi cum tramvaiele, troleibuzele sau motocicletele nu ar fi autopropulsate.

În afară de termenii „maşini autopropulsate“ (în care se includ automobilele, tractoarele, troleibuzele, tramvaiele, motocicletele şi alte tipuri de maşini autopropulsate), legiuitorul mai foloseşte termenul „şi alte mijloace de transport mecanice“, însă fără a enumera care anume mijloace de transport mecanice se referă la categoria mijloacelor de transport în sensul art.264 C.p.R.M..

Spre deosebire de Codul Penal, Legea privind siguranţa traficului rutier Nr.131 din 07.06.2007//MO, 103-106 /443 din 20.07.2007 şi Regulamentul circulaţiei rutiere (HG RM 357 din 13.05.2009//MO, 92-93/409 din 15.05.2009) nu utilizează termenul „mijloace de transport“ ci „vehicule“ şi „autovehicule“. La acest capitol merită să atenţionăm asupra necorespunderii termenilor utilizaţi de către legiuitor în procesul elaborării actelor normative, or aşa cum norma prevăzută de art.264 C.p.R.M. este una de blanchetă, termenul utilizat în acesta trebuie să corespundă termenilor utilizaţi în actele la care se face trimitere. Altfel se denotă o lipsă de sincronizare şi armonizare a legislaţiei, ceea ce ar putea duce la o eventuală interpretare eronată a termenilor utilizaţi. Chiar mai mult, se denotă o calchiere ingenuă a normei penale de la art.177 Cod Penal din 1961 în actualul Cod Penal fără a fi prelucrată în modul corespunzător.

Efectuând o analiză a dicţionarelor şi a cadrului normativ ce ţine de domeniul transportului rutier am constatat că termenul „mijloace de transport“ este utilizat doar în Codul Penal, pe când celelalte acte normative ce reglementează relaţiile sociale din domeniul transportului rutier, în acest sens operează cu alţi termeni.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte mijloacele de circulaţie (sau de locomoţie) ca fiind acele vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor7.

Aceeaşi sursă defineşte termenul vehicul drept un mijloc de transport pe o cale de comunicaţie terestră, subterană, aeriană, cosmică, pe (sau sub) apă.

Marele dicţionar de neologisme defineşte vehiculul ca fiind un mijloc de transport, cu sau fără autopropulsie, terestru, subteran, în aer sau pe (sub) apă8.

Dicţionarul de neologisme defineşte vehiculul ca fiind un mijloc de transport (căruţă, vagon de tren, automobil, bicicletă etc.)9.

Legea privind siguranţa traficului rutier nr.131 defineşte vehiculul drept un sistem mecanic, cu sau fără autopropulsie, destinat transportului de persoane şi de bunuri, echipat sau nu cu mecanisme care pot executa anumite lucrări10.

Potrivit Regulamentului circulaţiei rutiere vehiculul este un sistem mecanic, cu sau fără autopropulsie, destinat transportului de persoane şi bunuri sau echipat cu mecanisme care pot executa anumite lucrări11.

Din cele prezentate mai sus se observă clar că atât dicţionarele, cât şi actele normative ce reglementează relaţiile din transport utilizează termenul „vehicul“ pentru a desemna mijlocul de transport, spre deosebire de Codul Penal, care utilizează termenul „mijloc de transport“, preluând norma creată în 1961, transcriind-o fără a analiza terminologia actuală.

Analizând definiţiile de mai sus observăm că dicţionarele îi atribuie termenului „vehicul“ un sens mai larg, incluzând în noţiunea acestuia orice mijloc de transport, de la căruţă până la cele cosmice, pe când actele normative în domeniu îi atribuie un sens mai restrâns, limitând înţelesul acestuia doar la sistemele de transport ce se deplasează pe drumuri. Este şi normal, doar legislaţia în domeniul transportului rutier nu ar avea de ce să se refere la transportul aerian sau naval.

Oricum, nu putem pune semnul egalităţii între termenul „mijloc de transport“, utilizat la art. art.132 şi 264 C.p.R.M., şi cel de „vehicul“, utilizat de actele normative menţionate, aşa cum a făcut-o legislatorul la construirea art.art.132 şi 264 C.p.R.M. Reieşind din înţelesul termenului „mijloace de transport“ (vehicul) s-ar părea că în sensul art. art.132 şi 264 C.p.R.M. se au în vedere toate categoriile de vehicule mecanice ce se deplasează pe drum, începând cu bicicleta, trotineta şi terminând cu tramvaiele, deoarece potrivit art.132 C.p.R.M., sensul acestui termen nu a fost limitat la o listă exhaustivă a acestora, iar expresia „şi alte mijloace de transport mecanice“ ne-ar permite să susţinem acest enunţ12.

Teoria şi practica în domeniul Dreptului Penal, dar şi existenţa art.269 C.p.R.M., condiţionează însă aplicarea art.264 C.p.R.M. doar în cazul mijloacelor de transport autopropulsate ce se deplasează pe drum având capacitatea cilindrică mai mare de 50 cm3 13. Anume aceste categorii de vehicule se conţin în definiţia termenului „autovehicul“ prezentă atât în Regulamentul circulaţiei rutiere, cât şi în Legea privind siguranţa traficului rutier.

Legea nr.131 defineşte autovehiculul ca fiind acel „vehicul autopropulsat, suspendat pe roţi, şenile sau tălpi, destinat transportului de persoane sau de bunuri ori efectuării de lucrări“14.

Regulamentul circulaţiei rutiere defineşte acelaşi termen ca fiind un „vehicul autopropulsat, destinat transportului de persoane sau de bunuri ori efectuării de lucrări, cu excepţia ciclomotorului şi a vehiculelor pe şine. Troleibuzul este considerat autovehicul“15.

Din prevederile acestor două acte normative privind definirea autovehiculului se constată de asemenea o deosebire, însă aceasta este una nesemnificativă, sensul acestuia fiind păstrat în ambele cazuri.

Analizând cele două definiţii, dar şi cele două acte normative în complexitatea lor, conchidem că, potrivit legislaţiei noastre autohtone, din categoria autovehiculelor fac parte: toate genurile de automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, cum ar fi: troleibuze, motociclete şi alte mijloace de transport mecanice puse în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru mai mare de 50 cm3, puterea motorului, atât a celui cu ardere internă, cât şi a motorului electric, depăşeşte 4 kW, iar viteza maximă constructivă a acestuia depăşeşte 45 km/h şi este subiect al regulilor de securitate a circulaţiei rutiere şi exploatare a mijloacelor de transport, adică pentru conducerea acestora pe drumurile publice este nevoie de deţinerea unui permis de conducere de categoria respectivă.

Acest fapt se desprinde şi din prevederile Regulamentului cu privire la permisul de conducere, organizarea şi desfăşurarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere şi condiţiile de admitere la traficul rutier, care menţionează că pentru a conduce un autovehicul pe drumurile publice, conducătorul acestuia trebuie să posede permis de conducere corespunzător categoriei/subcategoriei din care face parte acesta (cu excepţia subcategoriei AM), conform pct. 4 al prezentului Regulament. Pentru a conduce pe drumurile publice tractoare, maşini şi utilaje autopropulsate agricole sau pentru executarea altor lucrări, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere valabil pentru categoria prevăzută în Regulamentul menţionat16.

Analizând cele trei acte normative naţionale, se desprinde concluzia că termenul „mijloace de transport“ în sensul art.264 C.p.R.M. semnifică toate categoriile de vehicule cuprinse de sensul termenului „autovehicule“, utilizat în Regulamentul circulaţiei rutiere. Iar aşa cum norma incriminată în art.264 C.p.R.M. este una de blanchetă, făcând trimitere prioritar la acest regulament, considerăm că ar fi fost oportun de folosit în cadrul Codului Penal acelaşi termen ca şi în Regulamentul nominalizat.

Convenţia ONU asupra circulaţiei rutiere la lit.o) defineşte termenul de „vehicul cu motor“ prin care se înţelege, cu excepţia motoretelor de pe teritoriul Părţilor Contractante care nu le-au asimilat motocicletelor şi cu excepţia vehiculelor care se deplasează pe şine, orice vehicul înzestrat cu un motor de propulsie şi care circulă pe drum prin propriile sale mijloace de propulsie, iar la lit.p) art.1 defineşte termenul „automobile“ căruia îi atribuie sensul de vehicule cu motor care servesc în mod normal la transportul persoanelor sau al lucrurilor sau la remorcarea pe drum a vehiculelor utilizate la transportul persoanelor sau al lucrurilor. Acest termen înglobează troleibuzele, adică vehiculele legate de linie electrică şi care nu circulă pe şine. El nu înglobează vehicule cum ar fi tractoarele agricole, a căror utilizare pentru transportul rutier al persoanelor sau al lucrurilor sau la tracţiunea pe drum a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor şi al lucrurilor, nu este decât accesoriu17.

Codul rutier român la pct.6 art.6 defineşte „autovehiculul“ ca fiind vehiculul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum. Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Mopedele, vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, tractoarele folosite în exploatările agricole si forestiere, precum si vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu sunt considerate autovehicule18.

Observăm că termenul autovehicul, folosit în legislaţia Republicii Moldova diferă de prevederile Codului Rutier Român. Considerăm că acesta din urmă restrânge nejustificat înţelesul termenului „autovehicule“ la toate genurile de vehicule ce se deplasează pe drum, destinate transportului de persoane sau de bunuri sau la remorcarea pe drum a vehiculelor utilizate la transportul persoanelor sau al bunurilor, cum ar fi: automobilele, motocicletele, tractoarele rutiere, troleibuzele şi alte tipuri de vehicule autopropulsate, puse în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru mai mare de 50 cm3 şi constructiv pot dezvolta o viteză mai mare de 45 km/h, cu excepţia vehiculelor pe şine şi vehiculelor destinate executării unor lucrări de construcţii, agricole, silvice sau a altor activităţi, a căror deplasare pe drum este una ocazională.

Această restricţionare este iraţională, deoarece maşinile destinate efectuării lucrărilor de construcţie, agricole, etc. deşi nu participă permanent la trafic, destinaţia acestora fiind alta decât transportarea pe drum a persoanelor sau bunurilor, totuşi de multe ori se implică în traficul rutier, iar în cazul când aceasta are loc, conducătorii acestor categorii de vehicule urmează să se supună reglementărilor în domeniul asigurării securităţii traficului rutier, şi de aceea, în cazul nerespectării acestor reguli şi provocării urmărilor indicate la art.264 C.p.R.M. aceştia urmează să fie atraşi la răspundere conform acestui articol al legii penale.

Totodată, menţionăm că de vreme ce stilul legislativ se deosebeşte de stilul literar, orice exerciţiu de sinonimie în cadrul unui act normativ nu poate fi acceptat. Referitor la termenul „autovehicul“, este inadmisibil sinonimul „mijloc de transport“ mai ales în situaţia în care, lit.e) art.19 din Legea Republicii Moldova nr.780 privind actele legislative, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27.12.2001, menţionează: „terminologia utilizată este constantă şi uniformă atât în actul elaborat, cât şi în toate celelalte acte legislative; se va utiliza unul şi acelaşi termen, dacă este corect, iar folosirea lui repetată exclude confuzia“19.

Reieşind din cele enunţate mai sus considerăm că urmează ca utilizarea termenilor ce ţin de domeniul infracţiunilor din domeniul transportului rutier să aibă o nouă abordare şi propunem ca în scopul armonizării cadrului normativ, termenul „mijloc de transport“ din conţinutul art.art. 132, 264 C.p.R.M., să fie înlocuit cu termenul „autovehicul“, iar pentru excluderea oricărei posibilităţi de interpretare eronată a acestui termen, şi unificarea practicii aplicării art.264 C.p.R.M., propunem ca art.132 C.p.R.M. să aibă următoarea formulare:

„Articolul 132. Autovehiculele.

Prin autovehicule se înţeleg toate genurile de vehicule, ce se deplasează pe drum, destinate transportului de persoane sau de bunuri sau la remorcarea pe drum a vehiculelor utilizate la transportul persoanelor sau al bunurilor, cum ar fi: automobilele, motocicletele, tractoarele rutiere, şi alte tipuri de vehicule autopropulsate, puse în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru mai mare de 50 cm3, puterea motorului, atât a celui cu ardere internă, cât şi a motorului electric, depăşeşte 4kW şi constructiv pot dezvolta o viteză mai mare de 45 km/h, precum şi vehiculele destinate executării unor lucrări de construcţii, agricole, silvice sau a altor activităţi, a căror deplasare pe drum este una ocazională, cu excepţia vehiculelor care se deplasează pe şine. Troleibuzul şi tramvaiul sunt considerate autovehicule.“

De asemenea, Codul Penal a preluat termenul „securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport“ fără a explica concret limitele spaţiale în care va fi aplicată norma prevăzută la art.264 C.p.R.M. De aceea, în procesul aplicării acestei norme, urmează a se face trimitere la Legea privind siguranţa traficului rutier, care stabileşte limitele spaţiale în cadrul cărora se desfăşoară traficul rutier, şi anume este vorba de drumurile publice.

Potrivit aceluiaşi act normativ, prin drum public se înţelege orice cale de comunicaţie terestră, inclusiv construcţii artificiale şi drumuri, deschisă pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor, administrată de un organ abilitat20.

Potrivit alin.(1) art.1 al Legii drumurilor, adoptată la 22.06.1995, prin drumuri se înţeleg căile de comunicaţie terestră special amenajate pentru circulaţia vehiculelor şi pietonilor. Iar potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, fac parte integrantă din drum: podurile, viaductele, pasajele denivelate, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile pentru parcare şi staţionare, plantaţiile rutiere, indicatoarele de semnalizare şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei. Cantoanele şi clădirile de serviciu, bazele de producţie, precum şi orice terenuri, amenajări sau dotări aferente drumului, sunt anexe ale acestuia21.

Acelaşi act normativ divizează drumurile în:

— drumuri publice, destinate satisfacerii cerinţelor de transport rutier ale economiei naţionale, ale populaţiei şi de apărare a ţării;

— drumuri de folosinţă limitată, destinate deservirii unităţilor agricole, industriale, energetice etc., precum şi drumuri pentru traficul tehnologic22.

Deci, reieşind din rezultatele interpretării ad litteram a acestor noţiuni legale, fapta conducătorului autovehiculului, care s-ar deplasa pe un drum de folosinţă limitată, încălcând careva reguli de securitate a traficului rutier, provocând prin aceasta careva urmări prevăzute în dispoziţia art.264 C.p.R.M., nu ar putea fi calificată în baza art.264 C.p.R.M.

O astfel de concluzie se desprinde şi în urma analizei noţiunii de accident în traficul rutier, prin care, potrivit Regulamentului circulaţiei rutiere se înţelege un eveniment produs ca urmare a încălcării normelor de siguranţă a traficului rutier, în care au fost implicate unul sau mai multe vehicule aflate în circulaţie pe drumul public, în urma căruia a rezultat vătămarea sănătăţii, integrităţii corporale, decesul uneia sau a mai multor persoane ori a fost cauzat un prejudiciu material23.

Suntem de acord cu opinia autorul autohton V.Stati, care consideră că în cazul în care locul săvârşirii faptei nu este deschis pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor, nu este un teritoriu adiacent drumului public, nici nu este administrat de un organ abilitat în calitate de drum public sau de teritoriu adiacent acestuia, nu vom putea vorbi despre o încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport24.

Totodată menţionăm că practica judiciară actuală nu stabileşte printre semnele obligatorii ale acestei componenţe de infracţiune locul săvârşirii faptei. Potrivit pct.6 al Hotărârii Plenului CSJ RM nr.20 din 08.07.1999, pentru responsabilitatea în baza art.177 C.p.R.M. (art.264 C.p.R.M. actual) nu are importanţă locul unde a fost săvârşită infracţiunea. Aceasta poate fi automagistrala, strada, curte, teritoriu al întreprinderii, câmp şi alte locuri, unde este posibilă circulaţia mijloacelor de transport25.

Aceeaşi poziţie a fost adoptată şi de autorul rus А.И Коробеев, care include în lista locurilor posibile de săvârşire a acestei infracţiuni şi drumurile desfundate, pădurea, podul de gheaţă de pe un râu sau lac, etc.26. Autorii ruşi Â.È.Æóëåâ şi Ñ.È.Ăèðüêî menţionează că Regulamentul circulaţiei rutiere stabileşte anumite reguli unice de realizare a traficului rutier pe întreg teritoriul statului. Aceasta înseamnă că Regulamentul se aplică în orice loc, unde este posibilă circulaţia autovehiculelor (drumuri de orice categorie, drumuri de ţară, căile de comunicaţie temporare sau ocazionale, parcări sau drumuri industriale)27. În legătură cu acest fapt, autorul consideră că ar fi incorect să excludem din limitele spaţiale ale aplicării Regulamentului circulaţiei rutiere aceste categorii de drumuri, deoarece în acest caz ar fi neglijat caracterul general al Regulamentului circulaţiei rutiere.

Aşadar, potrivit opiniei acestui grup de autori, existenţa sau inexistenţa componenţei de infracţiune se stabileşte nu atât în dependenţă de locul săvârşirii faptei, cât de caracterul funcţiilor pe care le exercită autovehiculul şi de categoria acestuia, adică dacă se încadrează sau nu în noţiunea autovehiculului. Deci, indiferent dacă un autovehicul se deplasează pe un drum public sau pe unul cu folosinţă limitată, conducătorul acestuia este obligat să respecte regulile circulaţiei rutiere, iar în caz de încălcare a acestora, urmată de cauzarea urmărilor sub formă de vătămare medie, gravă sau deces acesta va purta răspundere în baza art.264 C.p.R.M. În caz că un vehicul, destinat executării unor lucrări de construcţii, agricole, silvice sau a altor activităţi, deplasându-se ocazional pe un drum, pentru a ajunge la locul în care urmează să execute lucrarea, încalcă careva reguli a circulaţiei rutiere, cauzând urmările prevăzute la art.264 C.p.R.M., conducătorul acestuia urmează a fi atras la răspundere în baza art.264 C.p.R.M. Iar dacă un vehicul autopropulsat nu participă la traficul rutier, ci se utilizează în calitate de mecanism pentru executarea anumitor lucrări, atunci persoana care manevrează cu acesta va răspunde potrivit articolelor legii penale ce prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii.

În acest sens vom atrage atenţia asupra faptului că din păcate, legea penală a Republicii Moldova, în afară de infracţiunile de încălcare a regulilor la efectuarea exploatărilor miniere sau a lucrărilor de construcţie miniere (art.300 C.p.R.M.) şi încălcare a regulilor de securitate în întreprinderile sau secţiile supuse pericolului exploziei (art.301 C.p.R.M.) nu stabileşte răspunderea penală pentru alte încălcări ale regulilor tehnicii securităţii sau altor reguli de protecţie a muncii de către persoana care nemijlocit efectuează anumite lucrări, ci doar pentru persoanele cu funcţii de răspundere sau cele care gestionează organizaţiile nestatale (spre ex. art.183 C.p.R.M. — încălcarea regulilor de protecţie a muncii). De aceea, persoanele care utilizează nemijlocit diferite mecanisme în procesul prestării muncii sale sau prestării anumitor servicii pe cont propriu (macaragiul, combainerul, etc.), potrivit legislaţiei penale a Republicii Moldova, urmează a fi atrase la răspundere doar în baza articolelor care prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii, deşi utilizează mijloace tehnice care în sine constituie surse de pericol sporit, şi ar necesita o atenţie sporită din partea legiuitorului.

În context, exprimăm dezacordul cu opinia unor autori ruşi, care susţin că locul nu este un semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii de încălcare a regulilor de securitate a traficului rutier, şi considerăm că ar fi binevenit ca prevederile pct.6 şi 10 ale Hotărârii Plenul CSJ RM nr.20 urmează să fie înlocuite cu o nouă formulare a pct.6: „Faptele persoanei care au provocat urmările prevăzute de art.264 C.p.R.M. nu în rezultatul încălcării regulilor de securitate a traficului rutier, dar ca rezultat al încălcării regulilor de încărcare şi debarcare a încărcăturilor, reparaţiei mijloacelor de transport, efectuării lucrărilor de construcţie, lucrărilor agricole etc., precum şi în rezultatul conducerii autovehiculelor pe drumuri de folosinţă limitată, urmează a fi calificate, în dependenţă de urmările survenite, forma vinovăţiei şi caracterul lucrărilor realizate, în baza articolelor respective ale Codului Penal, care prevăd răspunderea pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii sau pentru infracţiunile legate de încălcarea regulilor de realizare a anumitor genuri de lucrări“.