Modalitatea prin care apărătorul este chemat să participe la desfăşurarea procesului penal

Corina Oncioiu, doctorand
Recenzent: Ion Floander, doctor în drept, conferenţiar universitar

Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat posibili­tatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă.

Alegerea apărătorului poate fi făcută atât în cazul asistenţei facultative, cât şi în cazul asistenţei juridice obligatorii.

Apărătorul poate fi numit din oficiu; astfel, potrivit art. 91 din Codul de procedură penală al Rom., când asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nuli­tate absolută.

Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de numirea acestuia, legea (art. 91 alin. 4 din Codul de procedură penală al Rom.) arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezenţa apărătorului ales.

În vederea menţinerii opţiunii pe care partea a făcut-o cu privire la apără­torul ce-i apără sau reprezintă interesele, legea (art. 91 alin 5 din Codul de procedură penală al Rom.) arată că dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână, în cazul în care inculpatul are apărător ales, acesta nu poate fi înlocuit cu un apărător din oficiu, prioritate având, apărătorul ales. Faţă de economia reglementării instituţiei asistenţei juridice a suspectului sau incul­patului, instanţa supremă a arătat, în mod corect, că, în cazul asistenţei juridice obligatorii, inculpatul având apărător ales, instanţa nu poate să-l înlocuiască cu un apărător din oficiu dacă apărătorul ales solicită lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei, când va putea participa şi îndeplini mandatul de apărător.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui con­tract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în urma desem­nării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu, în ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială, în cazul în care avocatul a fost ales şi între el şi participantul procesual s-a încheiat un contract de asistenţă şi/sau reprezentare, atât avocatul cât şi clientul său au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică.

În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie, pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

Când partea civilă sau responsabilă civilmente este o persoană juridică, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul, care este obligat să par­ticipe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful oficiului juridic.

Diferenţa intre dreptul la apărare şi reprezentarea inculpatului
în procesul penal

Discuţia pe care dorim sa o facem pe aceasta tema este generata de doua decizii mai noi ale Curţii Constituţionale a Rom., Decizia nr. 145/2000 şi Decizia nr. 232/2000, prin care se declara neconstituţionala dispoziţia din art. 174 alin. 1 lit. a din Codul de procedura penală al României de la 1968 care permitea reprezentarea numai dacă pedeapsa prevăzuta de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an.

Considerăm că soluţiile pentru extinderea reprezentării şi la alte situaţii decât cele permise de actualul Cod de procedura penală al Rom. exced principiilor constituţionale şi principiilor care guvernează, fără a fi neconstituţionale, procesul penal .

1. Dar înainte de a face o prezentare a argumentelor sa facem o incursiune în Codul de procedura penală al Rom. din 1936, deoarece aceste doua instituţii sunt sumar reglementate în actualul Cod de procedura penală.

Apărătorul, în sens strict, este avocatul care asista inculpatul, adică acel auxiliar al justiţiei care îndeplineşte funcţia procesuala a apărării. Asistenţa presupune prezenta inculpatului, căci, după cum arata chiar sensul cuvântului, numai pe cel de fata îl poţi asista. 1

Prin reprezentanţi se vor înţelege, de regula şi în mod obişnuit, reprezentanţi legali sau statutari ai persoanelor fizice, persoanelor juridice, societăţilor comerciale, asociaţiunilor administraţiilor publice, autorităţilor, instituţiilor, iar prin procuratori sau mandatari persoanele împuternicite cu îndeplinirea unor acte judiciare, în numele şi pentru împuternicitor, pe baza unui mandat judiciar sau procura.

Apărătorul îşi asumă şi reprezentarea inculpatului care nu este de faţă, dar pentru aceasta are nevoie de o împuternicire sau procura expresă din partea acestuia, afara de cazul când legea ar permite în mod categoric reprezentarea inculpatului de apărătorul sau sine mandatum.

Distincţia intre asistenţă şi reprezentare se justifică prin aceea că prezenţa inculpatului este necesară în cazul asistenţei şi neobligativitatea înfăţişării, din diverse motive, în cazul reprezentării.

Despre apărare şi asistare, în sens strict, în corelaţie cu acuzarea, se poate vorbi numai în raport cu inculpatul, pe când în raport cu părţile private: partea civila şi partea civilmente responsabila, este vorba pur şi simplu de avocatul acestora .

Reprezentarea sau mandatul judiciar (mandatum ad lites), împuternicirea unui procurator se întemeiază pe principiul de drept ca ceea ce pot face singur, în privinţa actelor juridice, poţi face şi prin împuternicit, mandatar, dacă legea nu dispune în mod expres altfel. Acest principiu îşi găseşte aplicaţiune şi în procesul penal şi anume în latura civila a acestuia, în mod normal, iar în latura penală, în mod excepţional.

În privinţa inculpatului, principiul este obligativitatea prezentei sale în persoana în orice faza a procesului penal. Acest principiu este corelativ cu principiile ale procesului penal : al celerităţii, al oficialităţii, al aflării adevărului, garantării dreptului de apărare, şi specifice judecaţii: oralităţii şi nemijlocirii.

Mai insistam asupra reglementarii din 1936, subliniind faptul că, şi atunci, reprezentarea inculpatului era limitată. Printre situaţiile (compatibile şi cu actuala reglementare ) când era permisa reprezentarea, figurau următoarele: în procesele de delicte pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii mai mica de un an sau în căile de atac, dacă pedeapsa închisorii prevăzuta de lege era mai mare de un an, dar pedeapsa aplicata era mai mica de un an inclusiv şi dacă nu s-a făcut apel pentru agravarea pedepsei la Ministerul Public. Inculpatul, în aceste cazuri, se putea prezenta prin mandatar cu procura speciala, dar se făcea precizarea ca mandatarul care nu era avocat nu putea pleda, acest drept fiind rezervat exclusiv membrilor corpului de avocaţi.

Pentru partea civila şi partea responsabila civilmente, acestea având o situaţie procesuala cu totul deosebita de aceea a inculpatului, căci urmăresc interese private, nu pot fi valabile argumentele referitoare la prezenta inculpatului, motiv pentru care s-a creat un regim deosebit care se întemeiază pe principiul disponibilităţii, pe al libertăţii sau facultăţii acestor părţi de a se prezenta în persoana sau prin mandatar .

2. Problema reprezentării inculpatului în reglementarea CPP al Rom. de la 1968 a făcut obiectul Deciziilor nr. 484/1997 şi nr. 34/1999, prin care Curtea Constituţionala a respins ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală de la 1968, fără a examina problema pe fond. Prin Decizia nr. 16/2000, insa, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiata după examinare ei în fond. Soluţia Curţii Constituţionale s-a întemeiat pe următoare argumentaţie: interzicerea reprezentării inculpatului la judecare cauzei în prima instanţa ori la rejudecarea după desfiinţare hotărârii de către instanţa de apel sau de recurs în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, nu numai ca nu constituie o îngrădire a dreptului constituţional al inculpatului la apărare, dar reprezintă chiar o garanţie pentru realizarea acestui drept, întrucât îi creează inculpatului posibilitatea de a da explicaţii instanţei şi de a-şi dovedi nevinovata. A fost înlăturată, de asemenea, obiecţia privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi, cu argumentul ca limitarea dreptului inculpatului de a fi reprezentat în cazurile prevăzute de lege priveşte pe toţi destinatarii legii aflaţi în situaţiile respective, fără discriminări . În consecinţa, dispoziţiile art. 174 alin. 1 din Codul de procedura penală de la 1968 nu contravin dispoziţiilor art .16 alin .1 din Codul de procedură penală, nici celor din art. 24 din Constituţie .

3. În Deciziile nr. 145/2000 şi nr. 232/2000 ale Curţii Constituţionale a Rom., trecându-se peste argumentele de mai sus s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 174 alin. 1 lit. din Codul de Procedură Penală de la 1968 a care nu permit reprezentarea inculpatului „la judecarea cauzei în prima instanţa ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii în apel sau după casare de câtre instanţa de recurs, dacă pedeapsa prevăzuta de lege pentru fapta supusa judecaţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an“. 2

În Decizia nr. 145/2000 autorul excepţiei a invocat, în motivarea acesteia, imposibilitatea obiectiva a inculpatului de a se prezenta la judecarea cauzei datorita situaţiei sale medicale.

De aici, concluzia Curţii că argumentul folosit anterior pentru respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţia legală, care interzice reprezentarea inculpatului, constituie o garanţie a dreptului la apărare al acestuia, apare ca discutabil. Inculpatul nu poate fi determinat sa se prezinte la judecarea cauzei sale prin instituirea unei obligaţii pe care nu poate îndeplini .

Dacă Curtea s-ar fi oprit aici cu argumentaţia, s-ar fi dedus, pe buna dreptate, ca textul trebuie perfecţionat intr-o reglementare viitoare, în sensul ca în anumite situaţii, ca în cazul de fata, instanţa poate aprecia dacă prezenta inculpatului este necesara pentru soluţionarea cauzei . Dacă nu era necesara prezenta, instanţa putea permite reprezentarea; dacă era necesara prezenta, instanţa poate sa facă uz de prevederile art. 174 alin. 2 din Codul de procedură penală al Rom. : „ în toate cazurile în care legea admite reprezentarea inculpatului instanţa de judecata avea dreptul, când găseşte necesară prezenta acestuia, să dispună aducerea lui“ sau dacă aducerea este imposibila din cauza bolii de care suferă inculpatul, instanţa va declanşa procedura pentru suspendarea judecaţii .

Dar, întrucât Curtea nu poate adăuga la lege a extins reprezentarea de la situaţiile când inculpatul nu poate, din motive obiective, să participe la judecata şi la situaţiile când nu vrea, din alte motive — nejustificat — să fie prezent la judecată. Argumentele sunt următoarele :

• interzicerea reprezentării în instanţa nu ar putea sa nu fie privita ca o încălcare a prevederilor art. 24 alin. 2 din Constituţia Rom., potrivit cărora în tot cursul procesului penal părţile au dreptul sa fie asistate de un avocat. Reglementarea actuală a art. 174 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală al Rom. (1968) nu interzice asistenţa, dar aceasta nu trebuie confundată cu reprezentarea. Diferenţa intre asistenţa şi reprezentare este ca asistenţa se poate acorda numai în prezenta părţii, pe când reprezentarea se poate face şi în lipsa acesteia ;

• în continuare, se invoca practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în prima parte se refera la dreptul inculpatului la reprezentare, dar la judecarea cauzei sale în căile de atac, iar în a doua parte când se refera la cazul „Pelladoah împotriva Olandei“, Curtea se refera la dreptul acuzatului sa se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el. Se retine din motivarea Curţii Europene a Drepturilor Omului din acest ultim caz: „Orice inculpat are dreptul la asistenţa unui apărător. Pentru ca acest drept sa aibă un caracter practic şi efectiv, şi nu pur teoretic, exercitarea sa nu trebuie sa fie subordonata îndeplinirii unor condiţii excesiv de formaliste: revine organelor de justiţie sarcina de a asigura caracterul echitabil al unui proces şi, în consecinţă, de a veghea ca un avocat care participa la proces pentru a apăra pe clientul său, în lipsa acestuia, sa-i dea posibilitatea sa o facă. De aici, concluzia Curţii Constituţionale ca dreptul la apărare fiind unul din elementele fundamentale a unui proces echitabil, inculpatul nu poate pierde beneficiul dreptului de a fi asistat de un apărător numai prin faptul că este absent de la dezbateri. De aceea sancţionarea sa prin privarea la dreptul de apărare în fata instanţei nu poate fi justificat în nici un fel .

4. Dacă se doreşte schimbarea noţiunii de asistenţă juridică ar trebui regândite aceste doua instituţii : apărarea şi reprezentarea, sau cel puţin când reprezentarea se face de apărător (avocat) ar trebui lărgite drepturile aparitorului enunţate în prevederile art. 172 din Codul de procedură penală al Rom (1968) care permit numai asistenţa învinuitului sau inculpatului în sensul clasic. Datorita diferenţelor mari intre dreptul apărătorului când asista doar inculpatul şi ale celor când îl reprezintă pe acesta, orice extensie trebuie făcută prin lege aşa cum s-a văzut în cazul prevederilor art. 159 alin. 4 din Codul de procedură penală (1968) al Rom., unde s-a permis în mod expres ca în cazul în care prelungirea arestării se face în lipsa inculpatului, care se afla internat în spital şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în fata instanţei, prezenta apărătorului sa fie obligatorie, căruia i se va da cuvântul pentru a pune concluzii. 3

Astfel, lărgirea cazurilor de reprezentare a inculpatului ca regulă generală, fără limitele prevăzute de art. 174 din Codul de procedură penală (1968) al Rom., ar face să se piardă sensul calităţii de inculpat, şi a procesului penal, pentru că inculpatul spre deosebire de situaţia părţilor în procesul civil, are şi obligaţii care decurg din natura procesului penal, obligaţii care impun o participare activa şi uneori obligatorii la proces . Pentru aceste motive optam pentru studierea şi dezbaterea problematicii, care nu este deloc simplă, pentru îmbunătăţirea legislaţiei procesuale penale şi în domeniul apărării şi reprezentării, iar pană atunci pentru menţinerea actualei reglementari, pe care o consideram în acord cu Constituţia şi documentele internaţionale la care România a aderat, deoarece limitează reprezentarea doar la situaţiile când desfăşurarea judecaţii este posibilă fără contribuţia inculpatului, fără a se aduce vreo atingere principiului aflării adevărului sau principiului dreptului la apărare.