Dreptul subiectiv premisă a existenţei abuzului de drept

Gheorghe TRAGONE, doctorand, ULIM
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferenţiar universitar

The present study proposes an analysis of the subjective right, premise of the existence of the abuse of rights. Concerning this, the authors have issued a series of theories: subjective right is a power of will; subjective right is a protected interest; so will, as interest together are inseparable elements of the subjective right. Keywords: subjective right, will, interest, legal subject, personality, abuse of rights

Studiul în cauză îşi propune o analiză a dreptului subiectiv, premiză a existenţei abuzului de drept. În privinţa aceasta, autorii au emis o serie de teorii: dreptul subiectiv este o putere a voinţei; dreptul subiectiv este un interes protejat; atît voinţa, cît şi interesul constituie împreună elemente inseparabile ale dreptului subiectiv. Cuvinte cheie: drept subiectiv, voinţă, interes, subiect de drept, personalitate, abuz de drept

Elementul de bază al noţiunii de drept subiectiv diferă după importanţa care, în curentele de idei şi în concepţiile socio-juridice, se acordă, în funcţie de perioadele istorice, ideii de putere a statului sau a colectivităţii, ori, după caz ideii de libertate individuală.

O primă observaţie, în realitate deja făcută, asupra dreptului subiectiv, arată că îndată ce concepem un drept, concepem şi obligaţia respectivă. Există, precum am arătat mai sus, o corelaţie între ideea de drept subiectiv şi acea de obligaţie.

A doua idee care trebuie pusă în lumină pentru analiza dreptului subiectiv este că el are un caracter individual, nu general, spre deosebire de normă, de dreptul obiectiv, care este totdeauna general.

Când zicem că cineva are dreptul la ceva, am precizat ce drept are şi am precizat şi persoana; prin urmare, nu este vorba de o noţiune generală, ci de un caz individual de raport juridic. Prin dreptul subiectiv se stabileşte între o persoană şi alta o relaţie individuală. Am un drept de proprietate asupra unui lucru, aceasta înseamnă — altfel nu are nici un înţeles — că acest drept se aplică mie, unei anumite persoane, şi e vorba de un anumit lucru bine determinat. Dreptul se atribuie astfel unei persoane, de aceea se şi numeşte drept subiectiv.

S-ar putea discuta dacă ne aflăm în faţa unui fapt particular sau unui fapt concret, consemnează M. Djuvara. Nu ne aflăm în faţa unui fapt concret, ci în faţa unui fapt particular. Dreptul nu e concret, nu se poate constata prin simţurile externe; aceasta se înţelege din toate lămuririle date în trecut; dreptul pe care îl atribuim unei anume persoane, care prin urmare e particular, îl concepem numai cu mintea1.

Deci, drepturile subiective, după cum afirmă I. Deleanu, desemnează prerogativele care, derivînd din normele juridice şi fundîndu-se pe ele, aparţin persoanelor, subiecţilor de drept determinaţi. Unele dintre aceste drepturi identifică fiinţa umană ca persoană în viaţa juridică, constituind „cartea de identitate“ a persoanei: numele, domiciliul, starea civilă. Altele privesc fiinţa umană, mai ales ca relaţie, ca „produs“ şi „producător“ de societate, conferindu-i mijloace consacrate şi garantate juridiceşte pentru afirmarea şi dezvoltarea personalităţii, pentru inserţia armonioasă a propriilor aspiraţii, trebuinţe şi motivaţii în ambianţa intereselor sociale2.

Persoana este deci, de la începutul şi pînă la sfîrşitul exis­tenţei ei biologice, purtătoare de valori juridice, subiect de drepturi şi obligaţii juridice. Această calitate este sintetic expri­mată în conceptul de capacitate juridică. Ea semnifică aptitu­dinea persoanei de a avea, drepturi şi obligaţii juridice (capacitatea de folosinţă), ca şi aptitudinea acesteia de a-şi exerciţi drepturile şi de a-şi asuma obligaţii în mod efectiv şi prin acte de voinţă personale (capacitatea de exerciţiu). Capacita­tea juridică, în întregul ei, exprimă, aşadar, atît virtualitatea cit şi efectivitatea dobîndirii drepturilor şi asumării obligaţiilor. Ea este imanentă fiinţei umane. Negarea ei ar duce la transformarea omului în lucru.

Prin urmare, capacitatea juridică se polarizează în jurul ideii de subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii su­biective. „Subiective“ nu în sensul că ele ar fi opuse „obiec­tivului“ (dreptului obiectiv), nu în sensul existenţei lor exclusiv în conştiinţa subi­ectului şi depinzînd numai de el, ci ca atribute care, aparţinînd subiecţilor de drept, derivă din normele juridice, care sînt creaţii ale voinţei majorităţii colectivităţii; voinţă deter­minată în ultimă instanţă de condiţiile vieţii reale, de natura şi conţinutul relaţiilor sociale şi în primul rînd a celor de producţie3.

Dreptul subiectiv reprezintă conceptul-cheie prin care se realizează „trecerea de la identic la similar“, pentru alcătuirea unui „ansamblu juridic coerent şi eficient“4. El este totodată mijlocul tehnic prin care starea defapt este convertită în stare de drept5.

Pe ce se întemeiază şi cum se explică dreptul subiectiv? În privinţa aceasta autorii au emis o serie de teorii, care, la început sub formă mai naivă, astăzi sub formă tot mai complicată, pun probleme destul de grele6.

Dacă facem abstracţie de unele nuanţări mult sau mai puţin semnificative, teoriile cu privire Ia structura dreptului subiectiv pot fi grupate — şi rezumate — în următoarele: a) elementul esenţial al dreptului subiectiv este voinţa, dreptul subiectiv este o „putere a voinţei“; b) dreptului subiectiv este un interes protejat de lege; c) atît voinţa, cît şi interesul constituie, împreună elementele definitorii, inerente şi inseparabile, ale dreptului subiectiv. În cadrul acestei ultime teorii, luîndu-se în calcul coraportul de importanţă dintre voinţă şi interes, s-a opinat fie în sensul că voinţa are preeminenţă faţă de interes, fie că interesul este factorul decisiv, fie că ambele elemente, constituind o unitate dialectică, au aceiaşi importanţă7.

Primele două teorii (Willensdogma sau Willenstheorie şi Interessendogma) dau expresie celor două curente filosofice, care au înrîurit atît de mult gîndirea: filosofia lui Kant şi filosofia lui Hegel. „Metafizica moravurilor“, aşa cum o văzuse Kant, a fost sintetic exprimată în maxima: „Priveşte-1 pe om întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un simplu mijloc“. Axio­ma kantiană a dobîndit o valoare metodologică, devenind axul de referinţă în judecarea oricărui comportament al omului faţă de om. Teoria dreptului subiectiv a receptat-o, particularizînd-o prin sintagma „putere a voinţei“. Hegel a impus cugetării filosofice aforismul: „libertatea este necesitatea înţeleasă“. Libertatea de acţiune pentru realizarea scopurilor, cunoscînd însă necesitatea şi interiorizînd-o în mobilurile acţiunii. „Teoria interesului“ dă expresie unei asemenea înţele­geri8.

„Teoria voinţei“, aparţinînd doctrinelor liberale, voluntariste şi individualiste, consideră că dreptul subiectiv derivă din voinţa umană: o voinţă individuală sau o voinţă colectivă. Dreptul subiectiv ar fi deci o „putere aparţinînd unei persoane“, o „putere de voinţă“, o „suveranitate de voinţă“, „puterea voinţei acordată de ordinea juridică“9.

„Puterea de voinţă“ semnificã libertatea nelimitatã a titularului dreptului de a pretinde sau nu o anumitã comportare din partea al­tuia sau altora, precum şi dacã trebuie sau nu sã se foloseascã de mij­loacele de constrîngere conferite de dreptul obiectiv. „Suveranitatea de voinţã“ semnificã voinţa titularului dreptului de a crea, modifica sau stinge dreptul ce-i aparţine ca „bun al sãu“. Deci, conform acestei concepţii, „voinţa“ creează dreptul subiectiv.

La prima vedere, desigur cã se pare întemeiatã. Depinde însã de ceea ce înţele­gem prin voinţã.

Voinţa se aflã desigur la baza tututor drepturilor subiective. Dacă există drepturi ale oamenilor, ele derivã sau din faptul însãşi al existenţei unei personalitãţi juridice, adicã al unei voinţe, sau din faptul unei convenţii, adicã tot al unei voinţe. Chiar întregul drept public se construieşte tot pe ideea de voinţã. Ce este acţiunea electoralã altceva, de exemplu, decât manifestarea voinţei unui popor în vederea unei anumite direcţii a dreptului sãu public? Toatã democraţia, toate sistemele noastre parlamentare şi, am putea spune, întregul drept constituţional în genere, se întemeiazã astfel pe ideea voinţei. Nu pot sã existe drepturi şi obligaţii, fãrã sã aibe în felul acesta la bazã o voinţã.

Aceste teorii iau fost aduse şi anumite obiecţii. De exemplu, copilul şi persoana bolnavă mintal nu au voinţă. Este foarte greu de găsit voinţa unui persoane juridice, nu este atît de uşor de găsit voinţa ca la persoanele fizice.

Mircea Djuvara, analizînd această teorie ne explică că dacă luăm cuvîntul voinţă, aşa cum se ia de obicei, ca expresie psihologică, atunci în mod necesar ne lovim de de contradicţii şi de situaţii insolubile. Dacă însă îi dăm un caracter raţional, înţelegînd prin voinţă o voinţă ideală, pe care omul trebuie să o aibă, chiar când nu o are în fapt atunci toate obiecţiile cad de la sine, deschizând o nouă perspectivă largă şi luminoasă întregii teorii a dreptului10.

Aşadar, despre teoria voinţei, afirma M. Djuvara, putem spune că ea cuprinde un miez de adevăr, dar că trebuie să fie pusă la punct în sensul că nu orice voinţă psihologică este elementul caracteristic al fenomenului de drept. Voinţa psihologică este numai unul dintre elementele de fapt de ia care pornim în aprecierea juridică. Dacă vorbim aşadar de o voinţă, trebuie să vorbim de o voinţă intelectualizată, o voinţă ideală aşa cum o concepe raţiunea noastră. Prin urmare nu poate fi vorba numai de voinţă la baza dreptului subiectiv, ci de o voinţă filtrată prin înţelegerea unui ideal de justiţie printr-o cunoştinţă juridică raţională11.

Chiar dacă pare schematizat, spunem totuşi că ceea ce, în fond, trebuie sã i se reproşeze „teoriei voinţei“ este că ea ignoră exact ceea ce susţine: „teoria interesului“.

În contra teoriei clasice a voinţei s-a ridicat marele jurisconsult german Jhering, cu o altă concepţie, care astăzi este de multe ori uşor acceptată, fără să fie mai de aproape analizată.

Jhering defineşte dreptul subiectiv ca un interes legalmente protejat. În cartea sa „Geist des romischen Rechts“, studiază, ca o concluzie a întregii lucrări, definiţia dreptului subiectiv12.

Voinţele indivizilor, afirmă I. Dogaru, au un rol hotărîtor pentru transformarea posibilităţii în realitate. Dar posibilităţile existente sînt raportate la scara trebuinţelor sociale şi individuale. Orice act de voinţă urmăreşte deci un scop. Voinţa nu este, aşadar, doar o condiţie care concordă cu posibilităţile în raport cu scopul urmărit pe baza unor motivaţii. A ignora interesul înseamnă a desprinde mijlocul de scop. Scopul este forţa motrice principală a detaşării socialului de natural, a subiectului de obiect. El dă expresie intenţionali­tăţii, actului de voinţă ca act deliberativ13.

Dreptul subiectului presupune, aşadar, un interes. Diferite instituţii consacră de altfel în mod formal acest adevăr. Astfel în procedura civilă e principiul că nu există acţiune fără interes. Prima condiţie ca cineva să intenteze o acţiune este să aibă un interes; dacă nu are nici unul, acţiunea i se respinge ca fără interes. Nu există convenţie valabilă fără nici un interes, iată iarăşi un principiu mare de drept.

Oamenii bolnav mintal, copiii au însă interese şi nu au voinţă; ei au drepturi, fără să aibă voinţă. Iată, zice Jhering, cum la baza dreptului subiectiv nu stă ideea de voinţă, ci ideea de interes14.

Dar nu e suficient să existe un interes pentru ca să existe un drept subiectiv, căci pot să existe interese care să nu constituie drepturi. Pot să am interesul de a omorî pe cineva, pot să am interesul de a fura ceva, sau de a nu plăti la scadenţă, ceea ce sunt obligat.

Care dintre interese constituie drepturi, se întreabă M. Djuvara? Acelea care sunt legalmente protejate: acelea pentru care legea a intervenit şi le-a transformat în interese legitime, şi nu numai atât, le-a protejat, adică a dat mijloace părţii care are acel interes de a se adresa unor anumite instanţe pentru a-şi valorifica şi a-şi realiza dreptul. Prin urmare, această definiţie a lui Jhering presupune o lege care există, o lege pozitivă care consacră un interes şi la nevoie autorizează constrângerea juridică15.

„Teoria interesului“ reflectă o mare parte de adevăr. Drep­turile subiective nu sînt pentru fiinţa umană o simplă „po­doabă estetica“, Ele sînt recunoscute, garantate şi ocrotite pentru satisfacerea nevoilor vieţii. Este deci imposibil de con­ceput existenţa unui drept subiectiv fără ca la baza acestuia sa stea un interes, pe care autoritatea publică a înţeles să-l sancţioneze.

Obiecţia însă de fond, în jurul căreia pot fi polarizate toate celelalte, rămâne aceea că „teoria interesului“ nu valo­rifica exact ceea ce constituie sâmburele „teoriei voinţei“. Ea are în vedere numai conţinutul dreptului, nu şi fundamentul acestuia. Cu alte cuvinte, dacă teoria voinţei reduce subiec­tul de drept la omul fondator, teoria interesului reduce subi­ectul de drept la omul destinatar. Dar subiectul de drept înde­plineşte două roluri: el este, în acelaşi timp, fondator şi desti­natar, întrucît exercită dreptul subiectiv şi beneficiază de el. Interesul nu pune în evidenţă decît scopul dreptului subiectiv, nu însă şi mijlocul acestuia. Fără exercitarea unei voinţe nu este cu putinţa satisfacera interesului16.

O altă teorie, pe care o socotim cea mai apropiată de adevăr, este teoria dreptului subiectiv a lui Jellinek, marele jurisconsult german, una din minţile cele mai limpezi şi mai profunde, specialist în dreptul public, dar care s-a ocupat în foarte largă măsură de problemele teoriei generale a dreptului17.

El considera că voinţa este elementul formal, iar interesul elementul material, astfel încât dreptul subiectiv ar fi puterea de voinţa umana recunoscută sau ocrotită de ordinea de drept, putere îndreptată asupra unui interes.

Jellinek observă că în construcţia ideii de drept subiectiv intră şi ideea de voinţă, intră şi ideea unui conţinut al acestei voinţe, căci voinţa trebuie să vrea ceva, prin urmare intră şi ideea unui interes. Nu există drept fără o voinţă care se exercită, fără o activitate umană a unei persoane raţionale. Prin urmare, trebuie şi un organ care s-o realizeze, după cum am arătat când am vorbit de personalitatea juridică.

În ideea de drept subiectiv intră aşadar ideea unei voinţe în contact cu altă voinţă şi apoi şi un element intelectual foarte larg, care concepe ideea unui interes.

După Jellinek elementul intelectual joacă un rol aşa de mare, încât ceea ce este esen­ţial nu este nici chiar dreptul subiectiv, ci este dreptul obiectiv, regula de drept. Din regula de drept rezultă dreptul cuiva, dreptul subiectiv. Pentru că există o regulă că nu am voie să ucid, de aceea ceilalţi au dreptul de a nu fi ucişi de mine; dacă nu ar fi regula, nici nu ar exista dreptul subiectiv18.

Făcînd aceste precizări, spunem din nou că voinţa — în forme specifice, desigur — constituie un element imanent structurii dreptului subiectiv. Dar ea singură nu este suficien­tă. Numai unitatea dialectică dintre voinţă şi interes exprimă adecvat şi integral structura,, dreptului subiectiv. De altfel, în faţa unor reglementări explicite, definirea; dreptului subiectiv prin referire doar la factorul voinţă ar fi eliptică. Drepturile subiective — spune art. 1-2 ale Decretului nr. 31/195419 — sînt recunoscute în scopul de a se satisface interesele perso­nale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, po­trivit legii şi regulilor de convieţuire socială20.

Avînd asemenea termeni de referinţă, putem trage concluzia că, dreptul subiectiv constituie o instituţie esenţială a dreptului în general şi a dreptului civil în special. El reprezintă, totodată, şi un mijloc tehnic datorită căruia starea de fapt, constând în prerogativele pe care oamenii Ie au în relaţiile lor unii cu alţii, precum şi în limitele sferei în care aceste prerogative pot fi exercitate, se transformă într-o stare de drept protejată de ordinea juridică.

Este de reţinut că în formularea doctrinară a definiţiilor dreptului subiectiv civil, s-a avut în vedere faptul că legiuitorul nu oferă nici o definiţie generală acestei noţiuni.

Instituţia dreptului subiectiv a fost definită, în timp, în ştiinţa dreptul din România sub forme dintre cele mai diverse21.

Dreptul subiectiv a fost apreciat ca fiind puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinile, şi puterile sale care nu sunt îngrădite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voinţă creatoare de raporturi juridice cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create22.

În doctrină a fost formulată o definiţie în care dreptul subiectiv apare ca fiind posibilitatea juridică a titularului său de a desfăşură în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului23.

Potrivit unei alte opinii dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului) în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, să facă ori să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni) folosind, la nevoie, aparatul de constrângere al statului24.

În altă definiţie dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ — persoană fizică ori juridică — în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare — de a da, de a face ori de a nu face ceva — de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie25.

În concluzie menţionăm că, o definiţie operaţională, dar discutabilă, ne spune că „ansamblul drepturilor subiective abstracte, atât cele recunoscute, cât şi al celor create generic în dreptul obiectiv în vigoare, cărora acesta le conferă ocrotire şi garantare astfel încât titularii lor să le poată exercita nestingheriţi constituie dreptul subiectiv“26. Astfel, o caracteristică de bază a dreptului subiectiv, limitarea acestuia, rămâne lăsată la o parte. Totuşi la finalul studiului autorul ţine să precizeze că legea nu conferă individului o nelimitată putere de exercitare a alegerii şi nicio alegere între toate alternativele, căci ea se justifică a fi întru ocrotirea interesului general. Deşi legea consacră libertatea tuturor nu oferă şi exercitarea nelimitată şi nelegitimă a ei de către fiecare: „Depăşirea prevederilor legale sau încălcarea scopului lor reprezintă abuzul de drept subiectiv,- sancţionat de legea în vigoare“27. Această abordare este deficitară privind diferenţierea între depăşirea limitelor interne ale legii (adevăratul abuz de drept) şi a celor externe, cazul faptei ilicite stricto sensu28.

Dreptul subiectiv reprezintă o instituţie esenţială a dreptului, în special a celui civil şi comercial. Acesta cuprinde întotdeauna două elemente29: „posibilitatea de a voi şi de a acţiona în conformitate şi înlăuntrul marginilor imperativelor“ şi îl putem numi element intern; celălalt constând în „imposibilitatea oricãrei împiedicãri din partea altora şi în posibilitatea corespunzătoare de a reacţiona împotriva acestei împiedicări“, calificat drept element extern. Vom putea defini astfel dreptul subiectiv ca facultate atribuitã unui subiect de a voi şi de a pretinde, cãreia îi corespunde o obligaţie din partea altuia. Supunerea faţă de normă şi morală e o condiţie a dreptului subiectiv, astfel în aceeaşi măsură în care activitatea unui subiect e juridic limitată, în aceeaşi măsură e limitată şi aceasta; „Legum omnes servi sumus, ut liberi esse possimus“30 (suntem sclavi ai legii pentru a putea astfel să fim liberi).