Dimitrie Cantemir — promotor al integrării ştiinţei dreptului românesc în cultura europeană (340 de ani de la naşterea domnitorului savant) (Partea I)

Dumitru C. Grama, doctor în drept, cercet. şt. coord.la ICJP al AȘM, conferenţiar universitar la ULIM

Studiul prezent reflectă aspecte ale activităţii politico-juridice şi ştiinţifice ale domnitorului savant, membru al Academiei din Berlin Dimitrie Cantemir, care, prin elaborarea tratatelor Descrierea Moldovei şi Istoria Imperiului Otoman, traduse şi editate ulterior în limbile engleză, franceză, germană, rusă şi greacă, a contribuit, în mare măsură, la familiarizarea comunităţii ştiinţifice europene cu etape importante ale dezvoltării statalităţii şi dreptului Moldovei, punând astfel începutul integrării ştiinţei dreptului românesc în cultura europeană. Cuvinte cheie: stat, principat, imperiu, domnitor, sultan, ţar, împărat, paşalâc, provincie, gubernie, drept.

The present study reflects the political, scientific and legal activity of a scholarly prince, member of the Berlin Academy, named Dimitrie Cantemir, who wrote “description of Moldova” and “history of the Ottoman Empire”, later translated and published in English, French, German, Russian and Greek, contributing to familiarize the European scientific community with important stages of development of statehood and law in Moldovan. Keywords: state, empire, ruler, Sultan, czar, emperor, province, province, right.

Numele lui Dimitrie Cantemir este bine prizat în spaţiul românesc şi peste hotarele lui. De aceea în studiul nostru vom creiona doar acele file ale biografiei, care au jucat un rol determinant în constituirea şi cristalizarea concepţiilor sale politico-juridice, inclusiv ale celor referitoare la evoluţia statalităţii şi a dreptului pe teritoriul Moldovei.

Viitorul savant enciclopedist şi curajosul domnitor al Principatului Moldovei s-a născut la 26 octombrie 1673 în familia lui Constantin Cantemir şi a Anei Bantăş. Tatăl, Constantin Cantemir (1612—1693), a fost antrenat în timpul vieţii în diverse funcţii şi activităţi: de la ostaş — la comandant de trupe în oastea polonă (1627—1660); ceauş în Ţara Românească (1660—1664); vornic de Bârlad (1664—1668); armaş (1668—1672); serdar (1672—1681); mare clucer (1681—1684); domn al Ţării Moldova (1685—1693)1. Cu toate că nu era un domn învăţat, Constantin Cantemir a dispus de reale calităţi native în arta diplomaţiei. În condiţiile geopolitice complicate din perioada războiului din 1683—1699, dus de Imperiul Otoman cu statele din Liga Sfântă (Rusia, Austria, Veneţia şi Polonia), el a reuşit să protejeze interesele vitale ale Principatului Moldova în confruntările cu polonezii, turcii şi tătarii, care atentau direct la integritatea teritorială şi la suveranitatea ţării.

Deşi Constantin Cantemir putea doar să se iscălească, el s-a străduit să le asigure copiilor săi, inclusiv lui Dimitrie, o educaţie aleasă în familie, invitând profesori instruiţi. Printre aceştia un rol deosebit în instruirea viitorului principe savant l-a avut preaînvăţatul ieromonah Ieremia Cacavela Cretanul (1643—?). Probabil Dimitrie a învăţat un timp şi la Academia Domnească din Iaşi, în anii când această instituţie de învăţământ îşi relua periodic activitatea2.

Studiile obţinute în Patrie Dimitrie Cantemir le-a perfecţionat la Constantinopol, în anii şederii sale ca ostatic (capuchehaia) al tatălui său şi al fratelui Antioh (1690—1691, 1693—1699, 1700—1710), când aceştia erau domnitori în Moldova. În acest scop a frecventat Academia teologică grecească de pe lângă Patriarhia din Constantinopol, o instituţie de învăţământ turcă pentru copiii creştinilor bogaţi, numită Ederum Hümayün, unde a avut ocazia să converseze despre diverse probleme ştiinţifice, inclusiv politico-juridice, istorice, diplomatice, cu unii savanţi turci, demnitari de stat şi prelaţi creştini şi musulmani, cu unii ambasadori ai statelor europene etc.3 De asemenea, în toţi anii cât s-a aflat în Imperiul Otoman şi în Moldova, Dimitrie Cantemir a investigat numeroase documente, acte legislative, lucrări ştiinţifice semnate de notorietăţi din domeniile istoriei, geografiei, jurisprudenţei, etnografiei, religiei şi culturii, atât din statele unde a locuit, cât şi din alte state.

După decesul părintelui Constantin, survenit la 18 martie 1693, Dimitrie a doua zi a fost ales de către boieri — membri ai Divanului (organul suprem de stat, format din reprezentanţi ai stărilor sociale privilegiate, prin intermediul căruia domnitorul guverna ţara) în calitate de domnitor al Moldovei4.

Dar exercitarea de către D. Cantemir a atribuţiilor de monarh n-a fost de durată, întrucât sultanul Ahmed al II-lea (1691—1695) nu l-a confirmat ca domnitor al Principatului5. Ca urmare, prima domnie a principelui a fost în segmentul de timp de la 19 martie până la 8 aprilie 1693, adică de 21 de zile.

La 25 noiembrie 1710, în condiţiile de acutizare a relaţiilor interstatale şi de pregătire către un nou război dintre imperiile Otoman şi Rus, sultanul Ahmed al III-lea (1703—1730), la propunerea lui Devlet Ghirai, hanul din Crimeea, i-a acordat lui Dimitrie Cantemir tronul Moldovei6. Speranţa sultanului era una strategică: acesta trebuia să exercite mai eficient, decât predecesorul domn Nicolae Mavrocordat (1709—1710, 1711—1715), guvernarea Principatului, ce urma să servească drept bază de aprovizionare pentru oştirile otomane în ostilităţile militare, care puteau să înceapă în lunile următoare. Guvernarea Moldovei D. Cantemir a început s-o exercite realmente după sosirea sa la Iaşi la 10 decembrie a aceluiaşi an7. Iar în ce priveşte bazele politicii externe a Principatului, viitorul domnitor le-a pus încă pe când se afla la Constantinopol şi întreţinea convorbiri confidenţiale cu P. A. Tolstoi, ambasadorul rus acreditat în Imperiul Otoman.

De rând cu eforturile depuse întru perfecţionarea activităţilor de stat, administrative şi judecătoreşti ale ţării, noul domnitor a acordat o atenţie specială stabilirii unor legături secrete cu ţarul Petru I (ţar 1682—1721, împărat 1721—1725), în scopul încheierii unei alianţe politico-militare ca să poată elibera Principatul Moldova de sub suzeranitatea (protecţia) sultanilor turci şi ca să obţină pentru ţară suveranitatea deplină şi independenţa politică, iar el personal să devină monarh autocrat cu dreptul de a transmite tronul prin ereditate urmaşilor săi. Dezideratul sacru jinduit pentru Patria sa era redobândirea statutului juridic, de care a dispus Ţara Moldovei în anii domniei lui Ștefan cel Mare (1457—1504). Doar în lucrările ştiinţifice de mai târziu (Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor) Dimitrie Cantemir drept cea mai luminoasă etapă istorică de dezvoltare a statalităţii Ţării Moldovei considera anume perioada de până la instaurarea dependenţei politice faţă de Imperiul Otoman, când Principatul era un stat suveran şi independent pe arena politică a Europei.

Principele savant ulterior, în Descrierea Moldovei, referindu-se la statutul politico-juridic al Principatului din a doua jumătate a secolului al XIV — secolul XV, la competenţa şi atribuţiile domnitorilor de atunci, scria: „Lor nu le lipsea nici o <prerogativă> a puterii supreme — care-i fala celor mai mari Principi. În afară de Dumnezeu şi de sabia lor, ei nu recunoşteau pe nimeni drept mai presus de sine, înlăuntrul stăpânirii lor. Nu erau legaţi nici unui Principe străin sub nume ori de feudă, ori de fidelitate, războiul, pacea, viaţa, moartea, ca şi bunurile tuturor locuitorilor depindeau de vrerea lor, şi puteau hotărî despre toate acestea după bunul lor plac, fie pe drept, ori pe nedrept, fără să le steie nimeni împotrivă“8.

Tratativele moldo-ruse au condus la încheierea unei alianţe politico-militare împotriva Imperiului Otoman. Părţile contractante, în opinia noastră, urmăreau scopuri divergente. Principatul Moldova obiectiv era cointeresat să obţină atât suveranitatea de stat deplină, cât şi independenţa politică, iar Rusia avea ca obiectiv expansiunea teritorială şi anexarea Moldovei sub pretextul „eliberării“ ei de sub jugul turcesc, realmente de sub suzeranitatea (protecţia) Imperiului Otoman9. Suportul juridic al alianţei dintre Rusia şi Moldova a fost stabilit de către Petru I în articolele din documentul intitulat Diploma şi punctele, aprobat de ţarul rus la 13 aprilie 1711 la Luţk şi remis solului Principatului Ștefan Luca vistiernicul pentru a fi înmânat la Iaşi domnitorului Dimitrie Cantemir10.

Din cauza eşecului suferit în iulie 1711 de armata moldo-rusă în lupta de lângă Stănileşti cu numeroasa oştire turco-tătară, Dimitrie Cantemir, împreună cu circa 4 mii de susţinători din rândurile boierilor, armatei Moldovei şi ale altor categorii de locuitori, s-a refugiat în Rusia. Dar plecând cu ţarul, dorea ferm să revină cât mai curând va fi posibil pentru a-şi realiza dezideratul sacru privitor la eliberarea ţării natale de sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi de a restabili cu ajutorul unui stat protector puternic independenţa politică a Principatului Moldova de care a dispus în secolul XV în cadrul ţărilor europene.

După sosirea în Rusia, fostul domnitor al Moldovei în aspect material şi financiar a fost recompensat de către Petru I (pentru toate proprietăţile pierdute în Moldova, la Constantinopol şi în alte părţi, după cum vom vedea în paginile acestui studiu) cu multe moşii, palate la Moscova şi la Petersburg, cu solide indemnizaţii financiare. În zbuciumata viaţă pe care a dus-o în Rusia, Dimitrie Cantemir a avut, totuşi, posibilitatea să-şi continue investigaţiile ştiinţifice, începute în Moldova şi în Imperiul Otoman, şi să elaboreze mai multe lucrări inedite în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii, care i-au adus o faimă binemeritată în rândurile savanţilor, demnitarilor de stat, personalităţilor marcante ale culturii din diverse state europene.

Către începutul secolului al XVIII-lea în Ţara Moldovei nu existau lucrări ştiinţifice speciale, care ar fi dat o panoramă a istoriei constituirii şi evoluţiei ulterioare a statalităţii în arealul Carpato-Danubiano-Nistrean. Doar unele aspecte ale acestei structuri politico-juridice, deosebit de importante pentru societatea românească, erau abordate tangenţial în paginile cronicilor cărturarilor Grigore Ureche (c.1590—1647), Miron Costin (1633—1692), Nicolae Costin (1660—1712) ş. a. Deşi în lucrările autorilor antici şi medievali — eleni, romani, bizantini, bulgari, sârbi, maghiari, polonezi, ruşi, germani, turci, tătari, italieni etc. — se conţineau informaţii destul de preţioase referitor la evoluţia statalităţii în zona examinată, totuşi, din cauza că erau risipite în diverse tratate, cărţi, cronici, diplome, acte legislative, manuscrise, ele erau puţin accesibile cărturarilor din Principat. Nu întâmplător Dimitrie Cantemir, referindu-se la gradul de studiere a istoriei neamului, inclusiv a istoriei statalităţii, în paginile Hronicului scria că „această istorie în amesticătura sa ca într-un întuneric fără zare zăcând, nedeschisă şi neivită“ nu trebuia să fie lăsată în starea ei de până atunci11.

Dimitrie Cantemir, om de stat, savant-enciclopedist de renume european, membru al Academiei din Berlin, a contribuit atât la dezvoltarea filosofiei, literaturii, muzicii şi altor domenii ale spiritualităţii, cât şi la studierea şi elucidarea diverselor aspecte ale evoluţiei statului, dreptului şi jurisprudenţei pe teritoriul istoric al Moldovei. El a preluat şi a continuat activitatea predecesorilor săi Grigore Ureche, Eustratie Logofătul (?—1646), Varlaam (?—1657), Dosoftei (1624—1693), Miron Costin, Nicolae Costin, Nicolae Milescu-Spătaru (1636—1708) şi a altor cărturari de vază ai ţării.

Posedând mai multe limbi străine — persana, elena, araba, turca, slavona, italiana, rusa, franceza, — Dimitrie Cantemir a studiat cele mai importante lucrări ale istoricilor şi cugetătorilor remarcabili ai lumii antice şi ai celei medievale: Epicur (c.341—270 î.H.), Horaţiu (65—8 î.H.), Seneca (4 î.H.—65 d.H.), Platon (427—347 î.H.), Aristotel (384—322 î.H.), Plutarh (46—120), Saadi (1213—1292), Nicetas Choniates (?—1213), Ian Dlugosz (1415—1480) ş. a. Bunăoară, la elaborarea Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor neobositul cercetător a investigat peste 150 de opere ale diverşilor autori, scrise până la 171512. De asemenea a examinat cu atenţie informaţiile referitoare la relaţiile politico-juridice dintre diverse state, inclusiv dintre Dacia şi Imperiul Roman, dintre ţările române şi statele vecine până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.

Creaţia eminentului gânditor reprezintă o mare valoare pentru mai multe domenii ale culturii Moldovei şi, îndeosebi, pentru ştiinţa statului şi dreptului ţării noastre. De un interes deosebit pentru cultura juridică a Moldovei sunt următoarele lucrări cantemiriene: Descriptio antiqui et hodiern status Moldaviae (Descrierea stării antice şi prezente a Moldovei), In-crementorum et Decrementorum Aulae Othomannicae (Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane), Vita Constantini Cantemyrii (Despre viaţa lui Constantin Cantemir), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor întâi pre limba Latinească izvodit, iară acum pre limba Românească scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir, voievodul şi de moşie Domn a Moldovii, şi a svintei Rossieştii înpărăţii Kniaz, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică, Logica şi altele.

Conştient de obligaţiunea fiecărui om de a activa nu numai în folosul personal, dar şi de a întreprinde acţiuni concrete pentru interesele Patriei şi ale neamului său, Dimitrie Cantemir din tinereţe s-a implicat cu multă dăruire în investigarea trecutului şi prezentului statalităţii poporului său. Explicând scopul urmărit în cadrul efectuării investigaţiilor istorico-ştiinţifice, autorul Hronicului menţiona: „Noi <…> pre cele cu vechimea vremilor îngropate a vechilor istorii comoare la lumină a le scoate şi la triaba de obşte a le arăta ne vom sili, şi cele româneşti, precum romanilor să cuvin vom dovedi“13. Dorea sincer „ca numele şi niamul“ său „caria de demult“ descălicase şi locuia „necurmat <…> în Dachiia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şi în Ardial), din tirănniia vechii uitări“ să-l scoată şi să-l dezvolte, „precum adevăraţii romani“ au fost cetăţenii Romei în trecut14.

Eforturile depuse i-au permis lui Dimitrie Cantemir nu numai să conştientizeze şi să evidenţieze legităţi generale ale constituirii şi dezvoltării statalităţii şi jurisprudenţei popoarelor lumii, dar să depisteze şi lacunele, „petele albe“, unele denaturări în tratarea procesului de formare şi de evoluţie a statalităţii şi dreptului populaţiei autohtone din arealul Carpato-Danubiano-Nistrean. Opera lui ştiinţifică şi literar-artistică, valoroasă din toate punctele de vedere, a deschis o nouă etapă în istoria studierii statalităţii şi a dreptului poporului român.

El a fost primul autor care, în măsura posibilităţilor modeste vis-à-vis de sursele documentare existente la începutul secolului al XVIII-lea, s-a străduit pe baze ştiinţifice moderne să reflecteze fenomenul evoluţiei statalităţii la geto-daci de la Burebista până la Decebal; traiul şi romanizarea geto-dacilor sub administrarea instituţiilor de stat şi drept ale Imperiului Roman în anii 106-271; vieţuirea şi dezvoltarea populaţiei romanizate în cadrul obştilor săteşti, confederaţiilor de obşti săteşti, încetăţenite istoriceşte sub denumirile de ţări, câmplunguri, voievodate, devenite formaţiuni politico-statale româneşti în perioada migraţiunilor frecvente ale popoarelor nomade din anii 271-1241; constituirea statului şi formarea dreptului Moldovei; să elucideze statutul juridic al Principatului după instaurarea dependenţei politico-juridice faţă de Imperiul Otoman; să caracterizeze sistemele organelor de stat, administrative şi judecătoreşti ale ţării; să formuleze criteriile şi principiile politico-juridice, în baza cărora urma să reformeze sistemul de guvernare a Statului Moldova, după eliberarea lui de sub suzeranitatea sultanilor turci.

Marele nostru înaintaş a fost şi un bun patriot, dar şi un adept consecvent al tratării obiective a fenomenelor sociale, inclusiv a istoriei statalităţii plaiului natal. El milita ca cele scrise să reflecteze, cât mai adecvat, evenimentele vieţii social-politice, economice şi culturale. Maxima elenă „priiatinu-i Platon, priiatinu-i Socrat, însă mai priiatinu-i adevărul“15 i-a fost ghid şi călăuză în timpul elaborării lucrărilor ştiinţifice. În paginile Hronicului, expunând metodele de folosire a informaţiilor din operele premergătorilor săi, Dimitrie Cantemir scria: „Cu curată inimă giuruim (aducând faţă şi mărturiile de unde ni-am împrumutat), precum li-am aflat, aşe fără adaos şi fără scădere în pravila şi giudecata, nu numai a lor noştri, ce şi a streinilor să le scoatem, iară giudeţul în mâna şi socotiala cititorului lăsind, orice sentenţie ar da, cu un suflet şi cu o voie a o priimi, şi a o suferi, gata sintem“16.

Diverşi istorici, printre care şi mulţi străini, au remarcat că domnitorul savant s-a ghidat de acest principiu în întreaga sa activitate ştiinţifică, inclusiv la elaborarea tratatelor Istoria Imperiului Otoman: creşterea şi descreşterea lui, Descrierea Moldovei etc.

Schmid, autorul Prefeţei la ediţia în limba germană a Istoriei Imperiului Otoman (Hamburg, 1745)17, scria că dragostea de adevăr respira din toate paginile lucrării lui Cantemir. Traducătorul german menţiona că savantul enciclopedist român îşi iubea compatrioţii, însă nu în aşa fel ca să alunece în a acoperi erorile istoricilor români în situaţiile când apărea vreo contradicţie între aceştia şi istoricii turci. În Prefaţă de asemenea se accentua că Dimitrie Cantemir era foarte zelos în credinţa sa religioasă şi ura din suflet tirania turcească, dar totuşi ştia să fie atât de nepărtinitor, încât să laude virtuţile turcilor18.

Varianta finală a Istoriei Imperiului Otoman a fost elaborată de către Dimitrie Cantemir în limba latină în Rusia în 1714—171619, în baza informaţiilor din analele turceşti, din izvoarele arabe, persane, bizantine, latine etc., investigate de către gânditor în anii 1688—1710, când se afla la Constantinopol. Tratatul reflectă etapele principale ale istoriei statului şi dreptului Imperiului Otoman; modalităţile de subjugare de către sultani a popoarelor anexate; caracterul specific al relaţiilor dintre domnitorii Principatelor Române şi Poarta Otomană; tradiţiile, moravurile şi comportamentul sultanilor şi a demnitarilor Porţii Otomane în relaţiile cu guvernanţii altor state. Autorul, în măsura posibilităţilor, a expus fragmentar şi aspecte importante ale dezvoltării relaţiilor dintre alte state, ca de exemplu, dintre Polonia şi Rusia, Ucraina şi Rusia etc.

Tratatul a fost tradus şi editat în limbile engleză (1734, 1756), franceză (1743), germană (1745), devenind o lucrare ştiinţifică de circulaţie extinsă în ţările europene. Volumul a fost considerat timp de un secol ca cea mai bună lucrare privind caracterizarea istorică şi politico-juridică a Imperiului Otoman, îndeosebi de către demnitarii de stat şi de diplomaţii ţărilor europene, fiind utilizat frecvent în cadrul tratativelor cu Poarta Otomană în calitate de ghid principal de informare privitor la competenţa, atribuţiile, predilecţiile şi specificul exercitării funcţiilor de către demnitarii de stat turci.

Schmid, elucidând importanţa lucrării Istoria Imperiului Otoman pentru civilizaţia europeană, menţiona că lucrarea lui D. Cantemir, prin obiectivitatea, profunzimea şi nepărtinirea tratării evenimentelor istorice, era net superioară în aspect informativ cărţilor scrise în acea perioadă de către autorii turci, greci, latini, deoarece textele lor erau „foarte defectuoase şi încărcate de erori“20. El în prefaţa la ediţia germană din 1745 scria, că valoarea ştiinţifică a tratatului s-a datorat anume faptului că D. Cantemir a cunoscut limbile necesare pentru investigarea şi scrierea lucrării istorice, că vieţuirea îndelungată în capitala imperiului i-a dat posibilitatea să cunoască documente importante ale turcilor, că situaţia lui oficială i-a permis să stabilească relaţii amiabile cu demnitarii de stat otomani şi cu învăţaţii turci de vază, că în cadrul conversaţiilor neoficiale cu cei menţionaţi a avut şansa să afle destule informaţii secrete şi să pătrundă astfel substanţial în natura şi în esenţa societăţii turceşti21. Istoria Imperiului Otoman a trezit interesul lui Petru I, deoarece Imperiul Rus se afla frecvent în conflicte cu Imperiul Otoman şi monarhul rus dorea să dispună de informaţii cât mai detaliate despre statul inamic. Din aceste considerente, în opinia noastră, Petru I [1672—1725, ţar din 22.04.1682, împărat din 22.10.1721] i-a ordonat în 1719 lui Dmitri Groznâi, traducător la Colegiul Afacerilor Externe al imperiului ţarist, să traducă Istoria Imperiului Otoman din limba latină în limba rusă. Istoricul V. Ţvircun preciza că ordinul monarhului rus a fost executat operativ şi în acelaşi an „traducerea istoriei a fost finisată şi înmânată Luminăţiei Sale Maiestăţii Împărăteşti“22.

Deşi Rusia în acea perioadă dispunea de tipografii pentru editarea cărţilor, totuşi Petru I, care îl aprecia mult pe principele savant român, n-a ordonat, potrivit informaţiilor de care dispunem, editarea Istoriei Imperiului Otoman, care deja era tradusă în limba rusă la cererea lui. Realmente Petru I a avut toate posibilităţile de a-i face lui D. Cantemir, care de dragul prieteniei cu ţarul rus, a abandonat tronul şi ţara natală în 1711, o mare bucurie, chiar o sărbătoare adevărată, editându-i tratatul menţionat în ambele limbi — latină şi rusă, sau cel puţin în limba rusă. Astfel principele savant prin publicarea tratatului Istoria Imperiului Otoman ar fi avut posibilitatea să-şi vadă realizat şi scos la lumină rodul muncii titanice de investigare timp de decenii a sute de documente, cronici, materiale de arhivă, lucrări ale autorilor premergători în diverse limbi străine. Dar credem că reflectarea şi caracterizarea făcută de către D. Cantemir unor evenimente în paginile Istoriei Imperiului Otoman n-au convenit nici intereselor lui Petru I personal şi nici Rusiei în general.

În pofida indiferenţei totale a guvernanţilor Rusiei faţă de editarea volumului Istoria Imperiului Otoman, comunitatea ştiinţifică din alte state europene, după cum am amintit mai sus, din momentul când a dispus de manuscrisul tratatului cantemirian în limba latină, adus la Londra de către Antioh Cantemir, fiul principelui savant, în 1732 împreună cu manuscrisul Descrierii Moldovei, a manifestat un mare interes şi a organizat traducerea şi editarea ambelor lucrării în câteva limbi europene. Astfel, prin contribuţia savanţilor şi oamenilor de cultură, cu susţinerea unor demnitari de stat din ţările europene, principele savant român prin lucrările sale fundamentale — Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei — a fost integrat în ştiinţa şi în cultura europeană, inclusiv în ştiinţa dreptului european.

Potrivit investigaţiilor profesorului universitar Gheorghe Bobână, doar o variantă prescurtată a Istoriei Imperiului Otoman a fost tradusă şi editată în limba rusă abia la 1828 cu titlul История Турецкого государства от самого основания до новейших времен, fără a fi indicat şi numele autorului — Dimitrie Cantemir23. Editarea volumului a fost determinată, în opinia noastră, de declanşarea războiului ruso-turc la 14 (26) aprilie 1828 şi de ocuparea de către armata rusă a Principatelor Române. Tratatul a fost editat în variantă prescurtată. Probabil din cauza că la indicaţia guvernanţilor Imperiului Rus au fost omise unele compartimente ale lucrării cantemiriene, care nu conveneau după conţinut intereselor autocraţiei ţariste.

Importanţa lucrării Istoria Imperiului Otoman a lui D. Cantemir, care era preferată de diplomaţi, a fost adumbrită într-un anumit fel odată cu editarea, în 1827—1835, în limba germană, a tratatului în zece volume Istoria Imperiului Otoman a savantului austriac Joseph von Hammer Purgstal (1774—1856), fost diplomat al Imperiului Habsburgic la Constantinopol în anii 1799—180724.

Totuşi editarea tratatului semnat de diplomatul austriac n-a diminuat valoarea ştiinţifică intrinsecă a volumului lui Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, care a rămas o sursă importantă pentru investigarea problemelor de evoluţie a statalităţii şi dreptului în ţările române, în Turcia medievală, în diverse state din Europa de Sud-Est. Valoarea ştiinţifică a tratatului cantemirian, care s-a bucurat de o apreciere binemeritată în Europa, i-a determinat, în opinia noastră, şi pe savanţii şi oamenii de cultură din Turcia să-l traducă şi să-l editeze (poate mult prea târziu!) în limba turcă la Ancara în 1999. Trebuie să amintim în acest context că D. Cantemir, investigând sursele documentare pentru a scrie tratatul Istoria Imperiului Otoman, în paralel a acumulat şi informaţii valoroase necesare care i-au facilitat elaborarea unei lucrări de importanţă epocală pentru ţara noastră — Descrierea Moldovei.

Deşi majoritatea autorilor precedenţi au afirmat că Descrierea Moldovei a fost concepută începând cu anul 1714, noi considerăm că realmente D. Cantemir era preocupat de a scrie acest volum ştiinţific cu mult mai devreme. Doar el din tinereţe era animat de a face ceva pentru ţara sa şi atât timp cât s-a aflat în Imperiul Otoman şi în Moldova s-a preocupat, în măsura posibilităţilor, de investigarea surselor documentare interne şi externe, a diverselor cărţi editate şi a unor cronici, materiale de arhivă etc. El personal a cercetat la faţa locului starea fostelor cetăţi geto-dace şi romane de la Cartal (ţinutul Ismail), Bărboşi (ţinutul Galaţi), Cetatea Albă, a efectuat măsurări privind înălţimea Valului lui Traian din partea de sud a interfluviului Pruto-Nistrean etc.

Până la retragerea în 1711 în Rusia, principele savant a scris şi a editat în limbile greacă şi română tratatul filosofic Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (Iaşi, 1698). De asemenea scrisese pe parcursul anilor Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre în limba latină (1700), romanul alegoric Istoria ieroglifică (1704—1705), Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor în limba latină (1704—1709) şi alte lucrări. Cultura şi cunoştinţele vaste, manifestate în conversaţiile cu diplomaţi ai statelor europene, acreditaţi la Constantinopol şi la Petersburg, cu demnitarii de stat de rang înalt ai Imperiului Otoman şi ai Rusiei, cu savanţii din diverse domenii, plus lucrările sale ştiinţifice menţionate, l-au propulsat pe principele Moldovei printre personalităţile marcante ale ştiinţei şi culturii nu doar în Principatele Române, ci şi în alte state europene.

Comunitatea ştiinţifică a Academiei din Berlin (Societatea Literară Brandenburgică), apreciind contribuţia lui D. Cantemir la dezvoltarea ştiinţei şi culturii Ţării Moldovei, l-a ales în 1714 în calitate de membru titular, fapt care l-a stimulat ulterior în activitatea ştiinţifică.

Istoria multor popoare din Europa, către începutul secolului al XVIII-lea, era deja investigată şi reflectată în diverse lucrări ştiinţifice, pe când trecutul ţărilor române reprezenta, în mare măsură, o terra incognita, îndeosebi elucidarea constituirii şi a evoluţiei statalităţii şi a dreptului în arealul Carpato-Danubiano-Nistrean. Deşi D. Cantemir, după cum am menţionat anterior, a efectuat până la retragerea sa în Rusia mai multe investigaţii ştiinţifice, n-a reuşit să le finalizeze, or, după cum remarca în Hronic, lăsaseră, „pragmatia <lucrarea> aceasta supt mai lungă tăcere“25.

Indiscutabil, continuarea şi finalizarea lucrării amintite, cât şi ale altora planificate prezentau un mare interes atât pentru savant, pentru Ţările Române, cât şi pentru comunitatea ştiinţifică europeană. Academicianul Andrei Eşanu şi istoricul Valentina Eşanu, reflectând acele interese, scriau: „În rândurile oamenilor de ştiinţă germani creaţia lui D. Cantemir, preocupările sale ştiinţifice au trezit un interes deosebit aproape imediat după refugiul său în Rusia, căci pe la sfârşitul anului 1713 — începutul anului 1714 (datarea este aproximativă) savantul moldovean într-o scrisoare de răspuns la rugămintea unui corespondent din Germania (probabil din Berlin) expunea rezultatele şi proiectele sale ştiinţifice de viitor“26.

În scopul realizării acelor proiecte ştiinţifice, Academia din Berlin i-a propus lui D. Cantemir în 1714 să elaboreze o lucrare despre istoria, geografia, natura, organizarea politico-statală, cultura, religia Ţării Moldovei. Principele savant aminti şi în Hronic despre influenţa benefică şi despre imboldul pe care l-a primit din partea comunităţii ştiinţifice de a continua şi de a finaliza proiectele cu care veniseră în Rusia. El scria: „Împinşi şi poftiţi fiind de la unii priiatini streini şi mai cu de-adins de la însoţirea noastră carea iaste Academia Știinţelor de Berolin, nu numai o dată sau de două ori, ce de multe ori îndemnaţi şi rugaţi fiind, pentru ca de începătură, neamul şi vechimea moldovenilor, pre cât adevărul pofteşte, mâcar cât de pre scurt să-i înştiinţăm, <…> şi încă şi obiceele, legea, ţeremoniile politiceşti şi besericeşti şi de alte <…> pre cât în putinţa slabei noastre ştiinţă va fi, să-i adeverim“27.

Nu există o părere unanimă despre perioada când savantul şi-a scris lucrarea. Descrierea Moldovei a fost elaborată, potrivit filosofului V. N. Ermuratschi, în anii 1714—171628, iar conform opiniei lingvistului Anton Borş, în anii 1715—171629. Academicianul A. Eşanu şi istoricul V. Eşanu susţin că lucrarea a fost scrisă în 1714—1716, la care D. Cantemir „a intervenit cu precizări până prin 1718“30.

Prin structura şi conţinutul său, această operă cantemireană, scrisă în limba latină, a reprezentat o enciclopedie adevărată a Ţării Moldovei din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. În cuprinsul ei sunt informaţii vaste referitoare la geografia şi divizarea administrativ-teritorială a ţării, la organizarea socială şi orânduirea de stat a Principatului, la religia, cultura, graiul locuitorilor etc. În paginile tratatului întâlnim date importante despre evoluţia statalităţii pe teritoriul Moldovei din cele mai vechi timpuri, despre structura şi competenţele instituţiilor de stat şi drept, despre modalităţile de efectuare a justiţiei atât în perioada când Principatul dispunea de suveranitate deplină şi de independenţă politică în cadrul ţărilor lumii, cât şi după instaurarea suzeranităţii (protecţiei) Imperiului Otoman.

Această operă cantemiriană a fost tradusă din latină şi editată în câteva limbi europene: în germană (1769 şi 1771), în rusă (1789), în greacă (1859). Descrierea Moldovei în limba maternă a autorului pentru prima dată a văzut lumina tiparului la Iaşi în 1825. Ulterior lucrarea a fost de mai multe ori editată în limba română la Bucureşti, la Iaşi şi în alte oraşe din România. La Chişinău Descrierea Moldovei a fost tipărită în 1957, 1973 (în limba rusă), 1975, 1982, 1988, 1992.

D. Cantemir, savant al timpului său, lucrările le-a elaborat în limba latină, care şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea beneficia de o întrebuinţare largă în domeniile ştiinţei, învăţământului, medicinii şi a culturii din ţările europene. Or anume prin intermediul ei savanţii şi oamenii de cultură din unele ţări se familiarizau cu rezultatele ştiinţifice ale colegilor din străinătate. De exemplu, tratatul Despre război şi pace al lui Hugo Grotius (1583—1645), fondator al ştiinţei dreptului internaţional, a devenit accesibil demnitarilor de stat şi juriştilor din ţările europene pentru că a fost editat în 1625 în limba latină cu titlul De jure belli ac pacis.

Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei, fiind elaborate în limba latină, au putut fi lecturate / investigate de către unii savanţi şi oameni de cultură din ţările europene şi nu numai. Ei, apreciindu-le valoarea ştiinţifică şi actualitatea politică pentru acele timpuri, au contribuit la traducerea lor din limba latină în engleză, franceză, germană, rusă, greacă şi la editarea lor ulterioară în Anglia, Franţa, Germania, Rusia, Grecia. Graţie acelor traduceri şi ediţii, creaţia cantemiriană vis-à-vis de constituirea şi evoluţia atât a statalităţii şi dreptului Imperiului Otoman, cât şi a Principatului Moldova, a devenit accesibilă comunităţii ştiinţifice europene.

Concepţia politico-juridică cantemiriană, expusă în notele paginale din Istoria Imperiului Otoman şi în capitolele Descrierii Moldovei, scotea în relief, informând şi societatea ştiinţifică europeană, că Moldova n-a fost cucerită de către turci prin foc şi sabie, dar în bază de tratat interstatal a intrat sub protecţia sultanilor turci, că nu era provincie (paşalâc) otomană, ci stat distinct cu instituţii proprii legislative, executive, judecătoreşti, care activau doar în baza legislaţiei Principatului în limba locuitorilor ţării şi, prin urmare, se deosebeau evident de structurile politico-statale şi de modalităţile de activitate ale celor turceşti. În cele două lucrări D. Cantemir, cu lux de amănunte, demonstra comunităţii ştiinţifice europene că Ţara Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea era un stat suveran în guvernarea afacerilor interne, aflat doar sub suzeranitatea Imperiului Otoman, căruia, pentru protecţie împotriva tendinţelor expansioniste ale altor ţări vecine, plătea anual tribut şi alte sume suplimentare de bani.

Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei, după editarea lor în limbile europene amintite, au devenit accesibile pentru cărturarii europeni, inclusiv pentru demnitarii de stat, savanţii şi oamenii de cultură, care erau preocupaţi de evoluţia Turciei medievale, de popoarele balcanice şi de statutul juridic de atunci al Principatului Moldova. Filosoful iluminist François Marie Voltaire (1694—1778), expunându-şi impresiile despre Istoria Imperiului Otoman într-o scrisoare către Antioh Cantemir (1708—1744), fiul principelui savant român, menţiona: „Aflu în „Istoria Otomană“ ceea ce constatez în toate istoriile: ele sunt analele crimelor neamului omenesc. Vă mărturisesc că guvernul turc mi-a părut absurd şi îngrozitor“31.

Profesorul I. Ustian, examinând circulaţia şi importanţa tratatului Istoria Imperiului Otoman pentru societatea europeană din secolele XVIII-XIX, menţiona că Voltaire a considerat -o drept carte de căpătâi în investigarea problemelor Orientului, iar poetul englez George Byron (1788—1824) o aprecia ca fiind cea mai adorată carte după Biblie şi o lua cu sine chiar şi în unele călătorii peste hotare32.

În eseul Cantemir Dimitrie, nesemnat de autorul propriu-zis din Enciclopedia „Literatura şi arta Moldovei“, vol. I, se afirma că unele aspecte din Istoria Imperiului Otoman au influenţat creaţia poetului englez George Byron şi pe cea a scriitorului francez Victor Hugo (1802—1885)33. Influenţa, în opinia noastră, s-a produs, în mod special, prin reflectarea justă, veridică de către principele savant român a regimului tiraniei despotice, instaurate de sultanii turci asupra popoarelor balcanice în urma războaielor de cotropire din secolele XIV—XV. Ambii scriitori — Byron şi Hugo — în unele opere literare au susţinut cauza mişcărilor de eliberare naţională a etniilor subjugate de turci. George Byron în iulie 1823 a sosit în Grecia în calitate de voluntar, unde a luptat împotriva cotropitorilor turci, glorificând concomitent în poezii (Cântec către sulioţi, Ultimile cuvinte despre Grecia) eroismul poporului grec, manifestat în lupta pentru eliberarea ţării natale34.

În investigaţia noastră am căutat să demonstrăm că cel puţin unii dintre demnitarii de stat, savanţi şi oameni de cultură din Europa nu doar au cunoscut opiniile lui D. Cantemir, dar au fost influenţaţi de veridicitatea acestora. De altfel, ei le-au şi întrebuinţat când au caracterizat, într-un fel sau altul, statutul juridic al Principatului în perioada aflării lui sub suzeranitatea (protecţia) Imperiului Otoman. Autorii Enciclopediei franceze, editată sub redacţia savanţilor iluminişti Denis Diderot (1718—1784) şi Jean d’ Alembert (1713—1783), au prezentat Ţara Moldovei în 1765 nu ca pe o provincie otomană, ci ca un stat tributar: „Moldavie <…> aujourd’ hui principauté tributaire du turc“35. Împărăteasa Imperiului Rus Ecaterina II în art. XVI al tratatului de pace ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a constatat faptul că Moldova era principat, adică stat, ci nu un oarecare paşalâc (provincie) otoman36. Membrul Academiei franceze de inscripţiuni şi frumoase litere, contele d’Hauterive, în Memoriul asupra vechei şi actualei stări a Moldovei, prezentat în 1787 domnitorului Alexandru Ipsilanti, menţiona existenţa separată a Principatului faţă de Turcia: „Suntem singurii care, fără să facem parte dintr-un imperiu vast, păstrăm, în schimbul unui tribut, numele nostru şi aşezămintele noastre cetăţeneşti“37. Ne raliem la aserţiunile pozitive, laudative, expuse pe parcursul secolelor, care, încă o dată, confirmă faptul că lucrările cantemiriene menţionate, graţie valorii ştiinţifice, fiind traduse şi editate în engleză, franceză, germană, rusă, greacă, au sensibilizat şi au familiarizat cel puţin unele minţi luminate ale societăţii din statele europene şi nu numai, cu ştiinţa dreptului Ţării Moldovei, inclusiv cu etapele mai importante ale evoluţiei statalităţii şi dreptului în spaţiul Carpato-Nistrean. Prin urmare, am putea deduce că Dimitrie Cantemir a fost primul savant român, care a demarat procesul de integrare a ştiinţei istorico-juridice româneşti în cea a comunităţii statelor europene.

D. Cantemir, paralel cu întocmirea tratatelor Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei, a efectuat şi investigaţii de amploare pentru lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în paginile căreia a caracterizat fundamental geneza şi evoluţia statalităţii în arealul Carpato-Danubiano-Nistrean din cele mai vechi timpuri. Dacă în Descrierea Moldovei doar în treacăt se aminteşte despre geto-daci şi despre regele lor Decebal, în Hronic, după cum vom vedea în capitolul I al viitoarei monografii, principele savant a descris hotarele reale ale crăiei lui Burebista, adică a statului Dacia, a reflectat modalităţile de guvernare ale regilor geto-daci — de la Burebista la Decebal, a caracterizat comunitatea etnică a geto-dacilor — elementul constitutiv principal al formării şi dezvoltării statului. În această lucrare de proporţii, prima în istoriografia română, autorul a reuşit să elucideze aspecte importante ale evoluţiei statalităţii populaţiei din arealul Carpato-Danubiano-Nistrean de la geneză, în epoca antică, până la constituirea statelor medievale româneşti Moldova şi Valahia.

Hronicul, la fel ca şi majoritatea lucrărilor cantemiriene, iniţial a fost scris în limba latină. Potrivit opiniei academicianului Andrei Eşanu şi a istoricului Valentina Eşanu, această variantă „a fost finisată prin anul 1717“38. Dar ulterior autorul, conştientizând că lucrarea în limba latină nu va fi accesibilă tuturor cărturarilor din principate, a realizat o variantă nouă a Hronicului în limba maternă a populaţiei din ţările române. Explicând elaborarea variantei noi, principele scria: „<…> Acestea toate, fiind de noi în limba lătinească scrise şi alcătuite, socotit-am că cu strâmbătate, încă şi cu păcat va fi, de lucrurile noastre, de ciia înainte, mai mult streinii, decât ai noştri să ştie. De care lucru acmu de iznoavă osteninţă luând, din limba lătinească iarăşi pre cea a noastră românească le prefacem“39.

Savantul român a dorit să elaboreze o lucrare ştiinţifică vastă, fundamentală, în care planifica să reflecte atât evoluţia istorică a populaţiei din arealul Carpato-Danubiano-Nistrean, cât şi statalitatea ei din perioada antică până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Lucrarea urma să fie alcătuită din două tomuri (volume). Primul tom trebuia să expună, după cum scria autorul Hronicului, evenimentele „de la descălecatul Dachiii cu romani, adecă de la Traian <…> pănă dăpă prada lui Batie, hanul tătăresc, şi pănă la înturnarea lui Dragoş Vodă în Ţara Moldovii şi a lui Radul Vodă Negrul în Ţara Muntenească, care s-au tâmplat pre la anul de la Hristos 1274“40. În cel de al doilea tom principele planifica să elucideze evenimentele care s-au derulat după cel de al doilea descălecat al ţărilor române, adică după retragerea tătarilor şi revenirea din Ardeal a domnilor Dragoş Vodă la est de Carpaţi, a lui Radu Vodă la sud de Carpaţi până în anii scrierii Hronicului. După finisarea ambelor volume, autorul preconiza să prezinte „aşe împreună pe amândouă părţile istorii la tipariu“41.

Dar autorul Hronicului, fiind presat de diverse probleme cotidiene, plus exercitarea funcţiei de senator, a fost nevoit, după cum se destăinuia el însuşi cititorilor, să amâne definitivarea tomului II. În compartimentul Cătră cititoriu principele, expunând dorinţa de a finaliza lucrarea, scria: „Când Dumnădzău ar învoi şi slabe puterile cu gândul ni s-ar potrivi“, atunci el spera „şi aceia a istoriii parte la doritul săvârşit“ să-l ducă42.

Aceeaşi speranţă a fost expusă de către savant şi la sfârşitul tomului I, unde a schiţat direcţiile şi temele care urmau a fi reflectate în tomul II. El preconiza să elucideze „nu numai anul ieşirii pomeniţilor domni din Ardial la moşiile“ lor să adeverească, „ce încă şi tot cursul annilor înainte tocmind şi lucrurile pre la vremile şi chipurile sale alcătuind, hronicul Moldovii împreună cu a Ţării Munteneşti, de la înturnarea domnilor de la Ardial“ până la „vremurile lui“ dorea să istorisească „pre cât voia dumnădzăiască între vii“ urma sa-l rabde43.

Apare întrebarea firească: a dispus oare D. Cantemir de posibilităţile sperate pentru a definitiva tomul II al Hronicului?

Răspunsul la această întrebare îl putem afla, examinând situaţia în care a trăit şi a activat D. Cantemir în anii cât s-a aflat în Rusia după 1711. Prin urmare, el depindea de libertăţile acordate, dar a fost nevoit să ia în calcul şi acţiunile limitative ale regimului de guvernare al autocraţiei ţariste, care îi mărgineau de multe ori acţiunile proprii, dreptul la alegerea locului de trai, la efectuarea unor vizite în afara hotarelor imperiului ţarist pentru a-şi rezolva anumite probleme de proprietate, durata de timp şi gradul de antrenare în exercitarea funcţiei de consilier al lui Petru I şi a celei de membru al Senatului etc.

D. Cantemir, pe lângă investigaţiile ştiinţifice şi elaborarea lucrărilor preconizate, o bună parte a timpului său, potrivit constatărilor istoricului V. Ţvircun, era ocupat cu administrarea moşiilor sale, pentru a spori eficienţa activităţilor gospodăreşti în scopul de a majora veniturile necesare pentru întreţinerea membrilor familiei sale44.

Totuşi, pe parcursul anilor 1712—1720, principele savant a găsit timpul necesar pentru a scrie şi a finaliza Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei, a unei părţi importante a tomului I al Hronicului a romano-moldo-vlahilor şi a altor lucrări. Situaţia s-a complicat după numirea lui (prin decretul lui Petru I din 20 februarie 1721) în calitate de consilier de taină al ţarului şi concomitent în funcţia de membru al Senatului Imperiului Rus. În consecinţă, D. Cantemir a trebuit să se dedice exercitării atribuţiilor de stat şi, astfel, timp pentru creaţia ştiinţifică îi rămăsese foarte puţin. Demnităţile pe care le exercita nu erau în niciun caz pur onorifice, ci necesitau cunoştinţe multilaterale, profunde şi implicau participarea activă şi permanentă în şedinţele Senatului.

Pentru a înţelege pe cât de ocupat şi poate extenuat de puteri a fost D. Cantemir, exercitând atribuţiile încredinţate de monarhul rus, vom enumera succint activităţile pe care le îndeplineau membrii Senatului în cadrul şedinţelor şi vom elucida gradul de responsabilitate pentru calitatea misiunilor îndeplinite.

Senatul era instituţia supremă de stat a Imperiului Rus, creată de ţarul Petru I în anul 1711 şi era împuternicită de către monarh cu elaborarea şi examinarea proiectelor de legi; cu supravegherea activităţii organelor administrative de stat centrale şi locale; în calitate de instanţă judecătorească supremă examina crimele împotriva intereselor statului etc. Senatul, având funcţia de instanţă de apel, primea şi examina reclamaţiile referitoare la neregulile din activitatea structurilor administrativ-statale subordonate. Chestiunile menţionate, cât şi altele, care ţineau tot de competenţa Senatului, erau examinate în şedinţele regulamentare cu participarea obligatorie a senatorilor. Senatul era o instituţie cu atribuţii consultative pe lângă monarh, subordonată nemijlocit acestuia45.

Problemele înaintate spre examinare în şedinţe, potrivit decretului de constituire a Senatului, trebuiau abordate concret şi în cunoştinţă de cauză, fără pălăvrăgeală inutilă. În cazurile de atitudine neglijentă faţă de serviciu şi de interesele statului, de tărăgănare a exercitării atribuţiilor încredinţate, monarhul rus îi sancţiona dur pe senatorii vinovaţi. Un exemplu concludent: când Senatul n-a trimis la timp documentele explicative privind poziţia oficială a Imperiului Rus la tratativele de la Viena, Petru I i-a preîntâmpinat pe senatori că dacă se vor repeta pe viitor asemenea situaţii, documentele cu informaţiile cerute vor fi înscrise pe spinările senatorilor care s-au făcut vinovaţi46.

Principele Cantemir, refugiindu-se în Rusia în 1711, a fost recompensat iniţial cu moşii ce-i aparţinuse general-maiorului căzut în dizgraţie F. V. Sidlovski şi i-a revenit casa acestuia din Harkov. Ulterior Petru I, în schimbul celor din gubernia Harkov, i-a dat moşiile unor sate din plasa Komariţk, inclusiv cea a localităţii Dmitrovsk din gubernia Moscova, plus un palat în fosta capitală a imperiului ţarist — oraşul Moscova47.

Ion Neculce, hatmanul oastei Moldovei, care împreună cu alţi boieri, curteni şi militari l-au însoţit pe D. Cantemir în primii ani ai pribegiei în Rusia, amintea că fostul domnitor nu era satisfăcut de faptul că i s-au recompensat doar prejudiciile materiale prin acordarea a „13 sate a unui general ce-l chema Sidlovski, pline de pâine şi de hălăşteie cu mori şi cu câte două, trei sute de oameni într-un sat <…>, cu bucate, vaci, boi, oi, stupi, odoară…“48.

Majoritatea boierilor, curtenilor şi militarilor refugiaţi din Principatul Moldova în Rusia în 1711 recompensele acordate de Petru I le-au considerat suficiente, iar pentru unii — poate au fost peste aşteptările lor. Dar nu întotdeauna bunurile materiale, fie ele foarte mari, sunt în stare să suplinească pierderile / legăturile spirituale şi politico-juridice suportate. Pentru unii oameni, îndeosebi pentru personalităţi notorii, recompensele celor din urmă au fost şi continuau să fie cele mai importante.

Cronicarul Neculce amintea că D. Cantemir dorea să fie recompensat şi în aspect moral, spiritual, politico-juridic. Astfel principele i-a prezentat ţarului Petru I, după cum specifica cronicarul, un Memorandum cu următoarele ponturi: „Cere Ţara Harkovului, cu toate veniturile, dzicând că ţară au lăsat, ţară să-i de. Și pre toţi moldovenii el să fie mai mare. Ce va fi voia lui, volnic să fie, fără ucazul împăratului ş. a. (subl. noastre D. C. G.)“49.

(continuare în numărul următor)