Corelaţia principiului umanismului cu cel al echităţii şi justiţiei în cadrul răspunderii juridice

Dumitru BALTAG, doctor habilitat, profesor universitar, ULIM
Ruslan MUNTEANU, doctorand, ULIM

The theme is focused on the relationship between justice and humanism as axiological categories in the context of legal responsibility. The concepts of justice and humanism are the starting points of all law systems because they embody the fundamental moral virtues designed to ensure social harmony and peace, the protection and promotion of human rights. What we learn from this research is that the interdependence between humanism and justice/fairness still raise significant questions regarding its nature and characteristics. In the scientific world there is no generally accepted opinion regarding the statute of these principles and the way they interconnect in the field of punitive justice. Even if they are strong interrelated we can’t qualify them as a whole; they tend to have autonomy — a conceptual and practical one. Keywords: principle, humanism, equality, justice, law, legal liability.

Obiectul investigaţiei îl constituie corelaţia dintre justiţie şi umanism ca categorii axiologice ale răspunderii juridice. Conceptele de justiţie şi umanism constituie punctele de plecare ale tuturor sistemelor de drept moderne deoarece întruchipează virtuţile morale fundamentale menite să asigure armonia şi pacea socială, protecţia şi promovarea drepturilor umane. În prezenta lucrare, atragem atenţia asupra dificultăţilor de conceptualizare şi divergenţelor ştiinţifice legate de natura şi specificul corelaţieiprincipiilor menţionate. În lumea ştiinţifică nu există o opinie general acceptată privind statutul acestora şi modul în care interacţionează în sfera justiţiei punitive. În ciuda numeroaselor puncte de tangenţă şi interconexiune, este inadmisibilă calificarea acestor categorii ca un tot întreg; ele dispun de autonomie — atît una conceptuală cît şi practică. Cuvinte cheie: principiu, umanism, echitate, justiţie, lege, răspundere juridică.

În societatea moldovenească se resimte stringent necesitatea reconceptualizării principiului umanismului, necesitate racordată la paşii rapizi de dezvoltare a vieţii juridice. În contextul pregătirilor de integrare europeană, exprimate prin adoptarea şi implementarea de noi acte normative şi mecanisme juridice, baza axiologică a sistemului de drept suferă semnificative transformări calitative şi cantitative. În condiţiile existente conţinutul studiului umanismului şi alechităţii şi justiţie capătă un caracter prioritar. La momentul actual, umanizarea instituţiei răspunderii juridice constituie principala tendinţă a reformei penale din ţara noastră. Creşterea constantă a infracţionalităţii, a gravităţii faptelor social — periculoase, răspîndirea modelelor de comportament deviant ne atrag atenţia asupra imperfecţionalităţii sistemului. Mecanismul răspunderii juridice este deficient. Considerăm că „bolnăviciunea“ sistemului ar putea fi învinsă pe calea racordării la standardele europene în domeniu şi în special, prin valorificarea principiilor ce îl guvernează.

Corelaţiei principiului umanismului şi al echităţii şi justiţie în cadrul răspunderii juridice îi este rezervat un compartiment distinct în lucrarea noastră. Această delimitare „spaţial — textuală“ este determinată nu de un simplu capriciu al autorului ci de necesitatea diferenţierii conţinutului principiilor respective atît din perspectiva tangenţelor şi distincţiilor reciproce cît şi din punct de vedere al însemnătăţii lor pentru sistemul răspunderii juridice. O cercetare mai desfăşurată şi detaliată a principiilor umanismului este condiţionată şi de necesitatea evaluării şi prognozării impactului social al acestora şi a modului în care influenţează institutul răspunderii juridice în ansamblu.

Legătura dintre principiul umanismului şi principiul echităţii şi justiţiea constituit întotdeauna o problemă „dureroasă“ pentru ştiinţa şi practica juridică. Din păcate, acest subiect este puţin cercetat în teoria dreptului, situaţie ce complică şi mai mult încercările noastre investigative în domeniu. În literatura juridică de specialitate, majoritatea cercetărilor comportă un caracter adeseori contradictoriu, unele teze şi idei născând numeroase controverse şi divergenţe pe marginea acestui subiect. Problematica studierii corelaţiei principiului umanismului şi echităţii răspunderii juridice, constă într- o apreciere adeseori falsă şi defectuoasă a conţinutului principiilor în cauză, precum şi în tratarea incompletă a caracteristicilor lor esenţiale.

Mulţi savanţi — jurişti preocupaţi de studiul principiului umanismului în calitate de principiu al dreptului, îi neagă acestuiaatît caracterul independent cît şi prezenţa unui conţinut propriu, identificîndu-l cu principiul echităţii şi justiţie, astfelconsiderîndu-l drept o componentă esenţială a acestuia. „Umanismul — nu este altceva decît un element component al atitudinii juste şi drepte faţă de om şi societate în întregime“1. Alţii, dimpotrivă, consideră principiul echităţii şi justiţieidrept component al principiului umanismului, subliniind că:“ umanismul este cel care ne dezvăluie conţinutul conceptului de echitate“. Mulţi privesc justiţia (sin. dreptate, echitate) ca pe o cerinţă etico-morală; bunăoară autorii V. P. Tugarinov, O. G. Drobniţchii au studiat conceptul dreptate din punct de vedere axiologic2.

În literatura de specialitate există deci o multitudine de opinii, judecăţi şi concepţii cu referire la statutul principiului umanismului şi locul pe care îl ocupă acesta în sistemul de drept. Cărui studiu îi putem acorda prioritate? Mai mult ca sigur, trebuie să apelăm la o investigaţie detaliată şi multidimensională a principiului dreptăţii,3 pentru a da naştere unor concluzii viabile şi cu greutate ştiinţifică reală. Şi, pentru a respecta continuitatea temporală a investigaţiilor în domeniu, logic ar fi să începem cu o analiză a principiului echităţii din perspectivă pur filozofică.

Astfel, în lucrările marilor filozofi antici se configurează conceptul de echitate alias justiţie, concept ce îşi găsea izvor în codexul etico-moral al timpului. Noţiunea de echitate folosită de filozofi, este transferată în drept sub conceptul de justiţie. În lumea antică, spiritul dreptăţii, al justiţiei constituia o trăsătură morală cu care trebuiau să fie înzestraţi conducătorii şi zeii. Această idee a fost mai detaliat tratată în lucrările lui Platon şi Aristotel.

Aristotel enunţa că conceptul de „justiţie“ presupune atitudinea legală şi legitimă faţă de oameni (şi respectiv, injustiţia — o atitudine ilegală şi nelegitimă)4. De la Aristotel încoace este clasică distincţia între trei forme de dreptate: dreptatea comutativă (este cea care trebuie să prezideze la schimburi; regula este egalitatea matematică), dreptatea distributivă (stabileşte dreptatea între raporturile a patru termeni: două lucruri şi două persoane; candidatul bun va primi nota bună iar candidatul slab nota slabă) şi dreptatea represivă (legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; cerinţa echităţii se regăseşte şi în formele mai evaluate ale justiţiei represive — desigur, nu mai este vorba de a-l face pe cel vinovat să suporte exact acelaşi rău pe care el însuşi l-a comis; totuşi gravitatea pedepselor rămîne proporţională fie în primul rînd cu gravitatea prejudiciului, fie deopotrivă cu gravitatea prejudiciului şi cu vinovăţia autorului infracţiunii). Presocraticii au considerat justiţia un principiu social, iar Aristotel, în Etica Nicomahică, considera justul ca indentificîndu-se cu egalul, astfel, el se manifestă ca fiind măsura ce reprezintă mijlocul şi echidistanţa între mult şi puţin, fiind de facto o virtute5. Jurisconsultul Ulpian a definit justiţia în sens psihologic, ca fiind voinţa statornică şi permanentă de a atribui (a da) fiecăruia ce este al său (Justitia est constans et perpetua voluntasiussuumcuiquetribuendi).

Dezvăluind conţinutul acestei categorii etico-morale, Platon sublinia că justiţia/dreptatea/ echitatea pot exista într-un societate doar în cazul în care fiecare individ se va ocupa cu ceea ce i-a fost destinat. În opinia sa, conducătorii sunt sursa justiţiei din fiecare oraş, legile lor sunt drepte în măsura în care aceştia se gîndesc la binele comun. O societate înfloritoare este doar societatea în care domneşte dreptatea absolută. Din perspectiva concepţiei platoniene, sufletul omului este o idee întruchipată în materialitatea corpului, rupt de lumea inteligibilă, el aspiră spre ea, spre vîrful ierarhiei — spre Binele Suprem — şi spre tot ceea ce este o varietate a binelui: ordinea, adevărul, virtutea, armonia, justiţia — care este „armonia părţilor într-un Tot“. Ea este astfel supunerea faţă de lege, pentru că numai legea aduce păstrarea ordinii, fiind o condiţie a existenţei şi fericirii. Justiţia trebuie să existe şi în stat, dar în individ este scrisă cu litere mărunte, pe cînd în stat este scrisă cu litere mari6.

În principalele învăţături teologice ale Evului mediu a fost întreprinsă o încercare de definire a justiţiei ca valoare capabilă să existe separat de subiect. Creştinismul consideră justiţia ca fiind expresie şi împlinire a unei voinţe transcendente, a voinţei lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al doctrinei creştine, justiţia cunoaşte trei forme: justiţia divină (justitiaDei) — răsplăteşte răul cu binele; justiţia umană (justitiahominis) — răsplăteşte binele cu bine şi răul cu rău şi justiţia diabolică (justitiadiaboli) — răsplăteşte binele cu rău7.

În dreptul roman, justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii — honestevivere. În ierarhia legilor, în vîrful piramidei sunt aşezate legile divine, care dau conţinut legilor naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.

Cicero afirma că Justiţia este însăşi splendoarea maximă a virtuţilor. Filozoful insistă în „Etica“ sa că nici Speranţa, nici Strălucirea nu sunt atît de admirabile ca Justiţia. Acest lucru este sigur — toate virtuţile se concentrează în sînul justiţiei ca virtute generală. Este virtutea perfectă în cel mai înalt grad; nu este o simplă parte a virtuţilor, este toate virtuţile la un loc8.

Reprezentanţii epocii Renaşterii vedeau în justiţie principiul suprem al convieţuirii umane, materia primă din care s-a sintetizat dreptul. Acesta (dreptul) nu trebuie să contravină principiului echităţii, deoarece orice contravine acestui principiu, contravine în primul rînd naturii umane. H. Grotius evidenţia două tipuri de justiţie9:

1) Dreptul la egalitate — justiţia relaţiilor dintre egali;

2) Dreptul statului — justiţia în relaţia dintre conducători şi supuşi.

Spre deosebire de Grotius, T. Gobbs califică principiul dreptăţii drept „o tendinţă de respectare a dreptului“, drept „necesitatea de supunere legilor“.Paul — Henri Thiry ne atrage atenţia asupra faptului că oamenii sunt nefericiţi, răi şi egoişti, iar unica modalitate de aversiune a omului de la vicii este educaţia. În acest context de idei, este necesar a “ le injecta“ din copilărie, concepţiunea de dreptate, dragostea de oameni şi respectul faţă de virtuţi10.

În al doilea rînd, legile drepte (ele sunt drepte în măsura în care recompensează/pedepsesc proporţional binele/răul făcut de către individ societăţii11) favorizează respingerea de către om a minciunii, răutăţii, invidiei, precum şi a altor vicii ce trezesc conflicte şi neîncredere între semeni.

Astfel, în tezele privind principiul justiţiei se profilează noi momente:

a) Justiţia poate fi instaurată doar de către popor;

b) Justiţia — reflecţie a voinţei obşteşti;

c) Legea prin natura sa trebuie să fie corectă.

De o deosebită atenţie s-a bucurat conceptul de „justiţie“ în lucrările marxist — leniniste. F. Engels considera că: „concepţia despre justiţie suferă modificări nu doar în dependenţă de timp şi loc, ea variază chiar şi de la o persoană la alta“12.

Majoritatea reprezentanţilor învăţăturii marxiste susţineau ideea potrivit căreia principiul justiţiei va cădea treptat în desuetudine pe măsura instaurării comunismului, deoarece: “ în societatea comunistă, oamenii vor atinge un nivel superior al conştiinţei morale şi juridice, iar snoabele solicitări privind drepturile personale sau egalitatea vor părea …ridicole.

Cel care va insista să i se ofere o porţie egală şi dreaptă de produse, aceluia în derîdere i se va atribui o cantitate dublă…“13.

V. D. Popcov caracteriza o astfel de poziţie ca fiind incorectă şi deziluzorie. El susţinea că: „dreptatea/justiţia/echitatea, ca principiu, ca categorie social — etică se va menţine, continuînd să slujească reglementării raporturilor spirituale în noua societate comunistă“14. Posedînd un caracter axiologic, principiul dreptăţii continuă să se dezvolte, deoarece conţinutul social şi valoric suferă modificări în funcţie de epocă şi schimbările sociale. Cu fiecare secol ce se petrece în neantul istoriei, se schimbă concepţia civilizaţiei umane despre justiţie, dreptate şi pentru a putea conştientiza pe deplin această nouă percepere trebuie să ne racordăm la specificul culturii materiale şi spirituale a colectivităţii umane.

Este eronată conceperea principiului dreptăţii ca pe o „etică rece“ ce balansează la graniţa cu „inumanul“ sau, parafrazînd „unde domneşte justiţia absolută, acolo nu poate exista frumosul“15. Ca categorie etico-morală, categoria justiţiei/echităţii penetrează întreaga sferă a relaţiilor sociale manifestîndu-seprin două modalităţi de acţiune: 1 — de egalizare, uniformizare; 2 — de distribuţie, repartizare. Însă, după cum accentua A.T. Bonner16, „este vorba despre reglementarea relaţiilor de distribuire nu doar a beneficiilor sociale ci şi a îndatoririlor, greutăţilor, limitărilor ce emerg în procesul inter-relaţionării sociale“.

Fiind o manifestare complexă şi multidimensională, dreptatea se manifestă în cîteva forme distincte. În primul rînd, ea poate fi apreciată ca un simţ, o atitudine ce reflectă statutul omului în societate. La fel ca şi celelalte simţuri, dreptatea în această formă concretă posedă o „funcţie indispensabilă capacităţii umane de a interacţiona în mediul social, de a se adapta la schimbările survenite atît prin prisma propriilor interese şi necesităţi cît şi cele ale societăţii în ansamblu“17. Naşterea sentimentului justiţiei/dreptăţii este favorizată de capacitatea omului de a trăi intens şi memora anumite stări emoţionale legate de situaţii mai mult sau mai puţin plăcute. În acest context de idei, G.V. Maliţev menţiona: „simţul dreptăţii nu este altceva decît un simţ al „măsurii“ în interacţiunea individului cu semenii săi, în atitudinea sa faţă de colectivitatea umană18.

În al doilea rînd, dreptatea îşi găseşte reflectare într-o nouă formă, cea de Idee. O astfel de formă favorizează dezvoltarea atitudinii conştiincioase faţă de „ceva“ sau „cineva“. Ideea justiţiei se poate manifesta şi sub formă de CONCEPŢIE sau IDEAL.

În prima variantă, CONCEPŢIA despre dreptate se formează datorită activităţii oamenilor şi concentrează în sine sentimentele personale ale individului, rezultatul şi semnificaţia actelor comise. În baza concepţiilor se formează normele simple ale justiţiei, chemate să reglementeze moralitatea acţiunilor umane în situaţii concrete. Spre deosebire de concepţiile despre justiţie, IDEALURILE acumulează în sine doar mostre ale conduitei umane existente, lipsite însă de statutul de reguli unanim acceptate şi recunoscute. Ele îndeplinesc un rol pur orientativ, favorizînd proiectarea modelului viitoarei conduite umane.

Fără îndoială putem afirma, că temelia dreptului o constituie justiţia. Acest principiu penetrează întreaga fiinţă a dreptului şi, fiind preponderent o categorie morală dispune de aceleaşi calităţi ca şi morala. Din aceasta rezultă, că în procesul examinării corelaţiei dintre justiţie şi drept este absolut necesar să apelăm la legătura dintre drept şi morală precum şi la analiza corelaţiei categoriilor etice (umanism, demnitate, libertate) cu dreptul19. Asigurînd continuitatea logică a ideilor enunţate mai sus, trebuie să atragem atenţia asupra importanţei principiului justiţiei în procesul reglementării juridice. V. S. Pazenok accentua următoarele: „specificul principiului justiţiei constă în imposibilitatea încadrării acestuia în limitele stricte ale unei categorii etico-morale. Conţinutul acestuia reflectă întreaga complexitate a legăturilor social-economice şi inter-relaţiilor umane. În calitatea sa de vast concept social, principiul justiţiei trebuie analizat în contextul politico-social, economic, juridic şi neapărat moral“20.

Prin urmare, conceptul de „justiţie/echitate“ trebuie analizat nu doar din punct de vedere al eticii ci şi al jurisprudenţei. El trebuie considerat ca fiind o „categorie etico-juridică“ în condiţiile în care constituie o modalitate de evaluarea principalelor sfere ale vieţii sociale, inclusiv şi a celei juridice.

Dreptatea constituie o categorie atît a conştiinţei moral-juridice cît şi a celei social — politice. Ea întruneşte în sine concepţiunea referitoare la inviolabilitatea drepturilor şi libertăţilor umane; conţine cerinţa corespondenţei între semnificaţia reală a diferitor indivizi (grupuri sociale) şi statutul lor social, între drepturile şi responsabilităţile lor21. Prin finalitatea sa, justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale, deoarece întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigure armonia şi pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale şi juridice. Justiţia/echitatea urmăreşte ca, în tratamentul dintre oameni să fie exclusă orice disparitate care nu ar fi fondată pe consolidarea drepturilor fiecăruia. Putem sesiza la această etapă,cîteva tangenţe definitorii ce leagă principiul dreptăţii de cel al umanismului, şi care se reflectă în scopurile şi finalităţile urmărite. Conţinutul acestora, cu mici distincţii, este axat pe individ, pe protejarea acestuia, pe valorificarea lui în context existenţial.

Împărtăşim opinia savantului A. I Ekimov, care califică dreptatea ca fiind: „un criteriu moral întemeiat ce permite aprecierea acţiunilor individului şi sancţionarea/remunerarea acestora în funcţie de consecinţele survenite“22.

Pentru a conferi un pic de claritate conceptuală acestei categorii, este absolut necesar să evidenţiem unele din caracteristicile sale mai speciale, deoarece, după cum afirma însuşi I. Kant „omul, în simplitatea sa, dobîndeşte relativ devreme simţul dreptăţii, dar foarte tîrziu şi cel mai adesea niciodată, posibilitatea înţelegerii acestui concept“23. Justiţia posedă un caracter dublu. În primul rînd, unul evaluativ, manifestat prin aprecierea de către membrii colectivităţii umane a unor situaţii concrete ca fiind juste/drepte, sau injuste/nedrepte. Diferenţa dintre justiţie/dreptate şi alte categorii evaluative rezidă în aprecierea corelaţiei manifestărilor respective în ansamblu, şi nu doar o evaluare separată. Justiţia nu este doar un indicator al inter-relaţiilor dintre fenomene, ea servind şi în calitate de pîrghie motivatoare a conduitei umane.

În al doilea rînd, caracterul normativ, exprimat prin antagonismul bine-rău şi conştientizarea sintagmei „trebuie/nu trebuie“. Totuşi dreptatea presupune nu doar conştientizarea şi adoptarea unui mod prestabilit de conduită. A fi drept presupune mai întîi de toate, capacitatea omului de a face diferenţa dintre bine şi rău şi de a acţiona în conformitate cu aceste limitări valorice pe care i le impune conştiinţa.Posedînd un caracter evaluativ, justiţia/dreptatea joacă un prim rol în regularea raporturilor sociale şi în special — a celor juridice.

Conform concepţiei lui Rawls24, în societate totul trebuie să fie condus de conceptul dreptăţii. Teza lui Rawls asupra naturii justiţiei într-o societate democratică constituie o interpretare a idealului de solidaritate. Această teză permite justificarea a două principii de justiţie a căror îmbinare are ca rezultat un liberalism egalitar. Aceste principii care trebuie să fie acceptate în comun în starea originară, sunt desemnate de către Rawls ca fiind drepte. Primul principiu fundamental al dreptăţii postulat de către Rawls, pretinde că: „fiecare individ are sau trebuie să aibă acelaşi drept la sistemul cel mai cuprinzător cu aceleaşi libertăţi fundamentale, care este compatibil cu sistemul celorlalţi, adică fiecare persoană are dreptul la un ansamblu de libertăţi de bază, perfect echivalent cu acelaşi ansamblu de libertăţi care aparţin celorlalţi. În al doilea principiu fundamental al dreptăţii, care este desemnat de către Rawls ca principiu al distincţiei, e vorba de faptul că „inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie configurate astfel încît să ofere condiţii de egalitate a şanselor şi mai apoi, să aducă beneficii membrilor mai puţin avantajaţi ai societăţii. Urmărindu-l pe Kant, Rawls a dorit în teoria sa ca fiecare om să fie tratat ca un scop în sine şi niciodată ca un mijloc.

Interesele, drepturile şi libertăţile omului au suferit schimbări considerabile ale conţinutului de-a lungul timpului constituind obiectul unei atenţii sporite din partea statului şi societăţii civile. Doar pe calea dezvoltării, perfecţionării raporturilor sociale şi a activităţii instituţiilor statale e posibilă satisfacerea intereselor individuale, iar acestui proces îi este indispensabil dreptul, care favorizează „nu doar stabilirea ordinii realizării intereselor şi necesităţilor, ci şi exercită o oarecare influenţă asupra formării lor.“ Dreptul, reglementînd raporturile sociale trebuie să fie şi just. În situaţia dată, principiul justiţiei apare ca una din calităţile principale ale dreptului, el asigurînd identificarea juridică a fenomenelor şi proceselor sociale.

Teoreticienii sovietici susţineau că principiul legalităţii, umanismului, egalităţii sunt părţi componente ale justiţiei sociale considerată de aceştia un fel de „super-principiu“. O asemenea poziţie ne pare eronată, în condiţiile în care, principiul umanismului şi cel al legalităţii pot fi la fel calificate ca „super-principii“, fapt argumentat deja de către specialiştii în domeniu. Cu toate acestea, pare greu de presupus că legalitatea ar putea exista independent de umanism sau dreptate, sau că principiul justiţiei ar putea acţiona separat de cel al umanismului.

Există şi o altă poziţie ce neagă calitatea justiţiei de principiu al dreptului. „Recunoaşterea justiţiei în calitate de principiu al dreptului, nu înseamnă nimic altceva decît negarea faptului că dezvoltarea echitabilă a societăţii umane este cea care determină dezvoltarea dreptului“25.

E. M. Oraci susţinea că justiţia şi injustiţia constituie manifestări ale orînduirii sociale. El a încercat să demonstreze că justiţia reprezintă doar o proprietate a dreptului aducînd drept argument afirmaţia lui I. Suslin: “ Ceva“ este capabil să devină categorie ştiinţifică doar dacă acest „ceva“ există ca o realitate obiectivă a existenţei.“În opinia lui V. M. Baranov, principiul dreptăţii nu este nici pe de parte un principiu de drept, apartenenţa la corpul principiilor de drept fiind preponderent o calitate „specifică normelor dreptului sovietic“26. Tot el accentuează că normele dreptului consolidează şi reflectă justiţia socială, care, la rîndul său, constituie o proprietate a raporturilor sociale.

În opinia noastră, calitatea principiului justiţiei ca principiu al dreptului nu trezeşte nici un dubiu, în condiţiile în care, „deşi comportă un caracter global, se răsfrînge în diferite sfere de activitate socială, fapt ce-i conferă un caracter special normativ“ Principiul justiţiei caracterizează dreptul şi întregul sistem de drept luat în ansamblu, el constituind una din caracteristicile sacrale ale ordinii sociale.

După cum s-a menţionat anterior, umanismul constituie un criteriu de evaluare a conduitei umane. În legătură cu acest fapt, putem presupune că umanismul şi dreptatea sunt criterii evaluative, ele atribuindu-se mecanismului istoric de stabilizare, protecţie şi asigurare a structurilor sociale27. Aceste categorii constituie totodată şi forme ale controlului moral, etic şi juridic, a căror menire constă în ghidarea şi restricţionarea conduitei umane. Însă, indiferent de faptul că în mediul social există multiple forme de manifestare a acestor categorii, ele sunt atît de

Analiza comparativă a conţinuturilor conceptelor „umanism“ şi „justiţie/dreptate“ permite evidenţierea următoarelor trăsături:interpătrunse încît adeseori acţionează ca un tot întreg. În acest context de idei, G. D. Bandzeladze afirma: „Fără dreptate nu există umanism, iar fără umanism nu există dreptate“28:

1. Principiul umanismului şi cel al justiţiei constituie principalele principii generale ale dreptului;

2. În literatura juridică şi filozofică se accentuează că unitatea umanismului şi justiţiei reflectă pe deplin apariţia şi dezvoltarea raporturilor sociale.

3. Ca categorii moral-etice, principiile umanismului şi dreptăţii au apărut anterior normelor dreptului, datînd în acele vremuri cînd abia avea loc conceptualizarea valorilor antagonice „Bine/Rău“;

4. Principiile umanismului şi justiţiei servesc evaluării dreptului, normelor sale componente, caracterizînd astfel instituţiile dreptului şi raporturile juridice;

5. Principiile umanismului şi justiţiei nu comportă un caracter declarativ29. Pentru realizarea lor sunt indispensabile anumite premise şi condiţii economice, politice şi juridice.

În condiţiile în care, categoriile menţionate dispun de numeroase puncte de tangenţă în formele lor externe de manifestare, în ştiinţa filozofică şi cea juridică au fost emise unele teze vădit contradictorii privind situaţia dată. Dreptatea, în viziunea lui Z. A. Berbeşkin şi V. P. Tugarinov este o manifestare a umanismului veritabil, care nu se limitează doar la recunoaşterea sacralităţii şi valorii vieţii umane. Aceeaşi poziţie este susţinută şi de către O. N. Krutova, care consideră că: „În sfera aplicării măsurilor de sancţiune (pedeapsă) pentru actele comise umanismul este de neconceput fără dreptate“30. La rîndul său, V. S. Pazenoc presupune că „umanismul dezvăluie conţinutul conceptului de justiţie“31.

Trebuie să accentuăm că în teoria dreptului, justiţia şi umanismul diferă atît după formele proprii de manifestare, cît şi după natura metodelor şi mijloacelor de influenţă asupra conduitei umane. În continuarea ideilor expuse mai sus, L. S. Iavici afirma: „Formele de manifestare ale principiului dreptăţii îşi găsesc expresie în caracterul obiectiv şi imparţial al sistemului judiciar, atît la stabilirea măsurii de pedeapsă, cît şi la aprecierea corespondenţei dintre duritatea sancţiunii aplicate şi gravitatea socială a actului ilicit. În sfera dreptului, principiul umanismului poate fi regăsit în activitatea de prevenţie a actelor infracţionale, iar în institutul de pedeapsă penală, ideile umanismului îşi găsesc reflectarea în posibilitatea eliberării condiţionate“32. Un astfel de punct de vedere este susţinut şi de către V. E. Kvaşis, dar care, spre deosebire de L.S. Iavici, înţelege prin „dreptate“ — corespondenţa dintre actul comis şi pedeapsa survenită. Umanismul la rîndul său, se regăseşte nu doar în instituţiile indicate de Iavici, dar şi în situaţia aplicării unei pedepse mai blînde sau a liberării de pedeapsă în legătură cu un act de amnistie sau graţiere.

O delimitare conceptuală mai clară a categoriilor „justiţie/dreptate“ şi „umanism“ în sfera dreptului, ne este prezentată de către P. P. Osipov, care defineşte umanismul ca — compasiune, atitudine umană faţă de subiectul actului infracţional, iar dreptatea, ca pe o componentă a umanismului, ce include corespondenţa dintre actul comis şi pedeapsă.

În calitate de principiu al dreptului, umanismul, în opinia lui E. A. Sarkisova, îşi găseşte expresie în formele de protecţie a societăţii umane de actele infracţionale, în lupta cu acestea, precum şi în metodele şi mijloacele de pedeapsă. Acelaşi autor argumentează că principiul dreptăţii se regăseşte în sfera dreptului la etapa stabilirii proporţionalităţii dintre infracţiune şi pedeapsă. „Legile nu prevăd doar o atitudine umană faţă de infractor, dar şi garantează o atitudine dreaptă, corectă şi obiectivă în raport cu subiectul actului infracţional, cu raportare nemijlocită la interesele generale ale societăţii“33. Aceasta ne vorbeşte despre faptul că principiul dreptăţii şi cel al umanismului se află într-o strînsă corelaţie şi interdependenţă reciprocă.

În mod analogic, V. G. Beleaevsubliniază inadmisibilitatea unor contradicţii între aceste două categorii „…este de neconceput ideea existenţei unor contradicţii între principiul umanismului şi cel al dreptăţii. Un umanism nedrept este din punct de vedere logic imposibil şi străin justiţiei socialiste în aceeaşi măsură ca şi o dreptate inumană“ 34.

La rîndul său, N. A. Pridvorin afirmă că principala trăsătură a umanismului o constituie dreptatea. Sarcina umanismului în sfera dreptului este de a asigura respectarea demnităţii umane.

Unul dintre primii oameni de ştiinţă care a supus unei analize complexe şi detaliate principiul umanismului şi formele de manifestare a acestuia în interiorul fiinţei dreptului este V. D. Popkov, care consideră eronată opinia potrivit căreia principiul umanismului şi cel al dreptăţii ar constitui un tot întreg, formînd astfel o categorie conceptuală unitară. Distincţia principală dintre principiile date constă în proprietăţile lor evaluative35. Acelaşi autor afirmă: „Funcţia evaluativă a acestor categorii diferă după volum şi vastitate. Dacă în contextul umanismului punem accent pe raporturile sociale, acţiunile individuale şi bunăstarea umană, în cazul principiul dreptăţii este vorba de evaluarea /aprecierea unui cerc mai larg de subiecţi“36.

O asemenea poziţie este contrazisă de către V.M. Cihicvadze care condamnă limitarea funcţiei evaluative a umanismului doar la categoria raporturilor sociale şi a bunăstării umane. Autorul atribuie funcţiei evaluative a principiului umanismului un caracter mult mai vast raportat la toate tipurile de activitate ale grupurilor sociale37. Ar fi incorect să afirmăm că noţiunea de umanism ar include manifestarea atitudinii umane în raport cu un subiect infracţional concret în condiţiile în care sfera de acţiune a acestui principiu este cu mult mai largă, ea cuprinzînd întregul sistem de relaţii sociale. În raportul dintre categoriile scop — mijloc se poate observa acelaşi tip de corelaţie prezentă între categoriile umanism şi dreptate. Caracterul uman este specific scopurilor şi sarcinilor principale ale dreptului şi deci, prin urmare, umane sunt şi mijloacele de realizare a acestora.

Este absolut necesară diferenţierea/delimitarea umanismului şi a echităţii, ca principii autonome ale dreptului, avînd scopuri şi sarcini specifice. În procesul analizei umanismului şi echităţii, sesizăm că aceste două categorii, deşi se găsesc într-o permanentă inter-relaţiune, nu sunt identice şi diferă în funcţie de metodele, formele şi mijloacele de influenţare a conduitei umane. „Nu este întotdeauna uşor de diferenţiat anumite idei şi categorii, în special în situaţia cînd acestea se întrepătrund şi se completează reciproc — notează V.M. Cihicvadze — între ele, mai degrabă se poate de trasat o linie punctată decît o frontieră strictă“38.

Manifestarea umanismului depinde apriori de corectitudinea şi justeţea respectării principiului dreptăţii în procesul răspunderii juridice. Principiul umanismului şi principiul dreptăţii răspunderii juridice includ în sine cea mai mare parte a caracteristicilor comune şi distinctive ale principiilor umanismului şi dreptăţii ca principii generale ale dreptului. Cu toate acestea, legătura principiilor răspunderii juridice este destul de specifică, ea fiind determinată de conţinutul, sarcinile, scopurile şi semnificaţia pe care deţin în mediul social. Aceste categorii se regăsesc în caracteristica pozitivă sau negativă a actelor legislative — pe de o parte, şi în activitatea organelor statale — pe de altă parte39. Este necesar să subliniem următoarele două aspecte: 1) în lipsa institutului răspunderii nu poate merge vorba despre umanism sau dreptate, principiile respective fiind interconectate cu răspunderea; ele nu se pot găsi în afara sferei de acţiune ale normelor sale făcînd parte din conţinutul acesteia; 2) în cazul survenirii răspunderii juridice, principiul umanismului şi cel al dreptăţii iau în consideraţie atît interesele directe cît şi cele indirecte ale individului.

Principiul umanismului şi principiul dreptăţii răspunderii juridice exprimă interesele comunităţii umane şi îşi găsesc expresie în conştiinţa juridică a oamenilor precum şi în activitatea organelor de stat (persoanelor cu funcţie de răspundere). „Răspunderea izvorăşte din drepturile şi obligaţiile individului faţă de societate, şi ale societăţii faţă de individ. Acest concept presupune conştientizarea de către individ a semnificaţiei acţiunilor sale pentru comunitatea umană precum şi a activităţii societăţii menite să asigure realizarea drepturilor şi obligaţiilor personalităţii umane“40.

În legislaţia în vigoare, atragerea la răspunderea juridică, scutirea de pedeapsă sau identificarea unor măsuri mai blînde sau mai dure de constrîngere au la bază principiul dreptăţii. Prin acţiunea constrîngerii statale se realizează restaurarea dreptăţii în relaţiile interumane. Principiul dreptăţii presupune limitarea subiectului infracţiunii în drepturi şi libertăţi ca rezultat al comportamentului său ilicit şi daunei cauzate societăţii. Răspunderea juridică este dreaptă doar dacă ea este legală, ireversibilă, individualizată şi corespunde cerinţelor umanismului. „Fără dreptate şi umanism legalitatea este lipsită de conţinut, fiind în esenţă moartă“ — notează V.V. Maliţev. Principiul dreptăţii şi cel al umanismului sunt categorii foarte apropiate ceea ce nu permite totuşi a fi apreciate ca un tot întreg. Regularea raporturilor sociale cu ajutorul răspunderii juridice, presupune un compromis, o „cale de mijloc“ între drepturile şi interesele individului şi cele ale statului şi societăţii. Realizarea funcţiilor punitive, restaurative, educative şi reglatoare ale răspunderii juridice este inadmisibilă fără a asigura corespondenţa acestora cu criteriile dreptăţii şi ale umanismului.

Pentru o analiză multidimensională şi complexă a corelaţiei principiului umanismului şi dreptăţii în sfera răspunderii juridice este necesar apriori să elucidăm conţinutul acestor categorii. Mulţi oameni de ştiinţă îi recunosc principiului dreptăţii valoarea şi importanţa însă recurg la o abordare distinctă a conţinutului şi semnificaţiei acestuia. Principiul dreptăţii răspunderii juridice constituie un calificativ legal sintetizator al temeiurilor, conţinutului şi mijloacelor de atragere la răspundere juridică a unui individ concret pentru o faptă social periculoasă concretă. Acest principiu — relatează V. S. Nerseseanţ- promovează echitatea formală a subiecţilor răspunderii juridice. În acest context de idei principiul dreptăţii are o semnificaţie strict juridică şi trebuie interpretat în sens strict juridic fără a apela la alte semnificaţii (politice, morale, religiose sau ideologice) ale acestei categorii41. În opinia autorului, într-o asemenea tractare, principiul dreptăţii răspunderii juridice îşi pierde caracterul concret, fapt ce afectează negativ atît teoria în sine cît şi practica. În cadrul studiului efectuat de către V.S. Nerseseanţ, principiul dreptăţii se bugură de o analiză complexă şi detaliată, de o formulare vastă, integrînd în sine toate elementele institutului răspunderii juridice.

A.S. Bulatov presupune că principiul răspunderii juridice „este construit artificial, îmbrăcînd forma unui transfer din dreptul social într-o formulare juridică, avînd totuşi o puternică semnificaţie mobilizatoare morală şi politică, fapt pentru care trebuie să beneficieze de o fermă consacrare legală.“ Opinia autorului nu este definitorie pentru lucrarea noastră în condiţiile în care, acesta nu recunoaşte dreptatea ca categorie ce: „exprimă începutul şi esenţa dreptului, sensul general al libertăţii şi echităţii sociale“42. Calitatea principiului dreptăţii de principiu autonom al răspunderii juridice este recunoscută şi de către I. S. Samoşenko şi M. H. Farukşin.

Ca principiu al răspunderii juridice, dreptatea constă din anumite cerinţe specifice:

1. Neadmiterea atragerii la răspundere penală pentru comiterea unei fapte ce cade sub incidenţa legislaţiei contravenţionale. (Subiectul unei contravenţii administrative nu poate fi supus răspunderii penale, deoarece astfel se încalcă limitările stabilite prin lege).

2. Legea nu poate avea efect retroactiv în cazul stabilirii sau înăspririi răspunderii penale pentru o faptă concretă comisă anterior intrării în vigoare a legii. Cu alte cuvinte, individul care a comis o infracţiune conştientizează că va fi atras la răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul comiterii faptei social-periculoase. Astfel, legea dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut atunci cînd este vorba despre încriminarea faptelor. Nullumcrimen sine lege praevia.

3. Atunci cînd prin infracţiunea comisă a fost cauzat un prejudiciu ce posedă caracter „retroactiv“, răspunderii juridice trebuie să i se ofere posibilitatea de reparare a acestuia. Se consideră dreaptă acea răspundere care nu doar este capabilă să influenţeze/limiteze conduita infractorului ci şi să restabilească victima în drepturile şi interesele lezate.

4. Totuşi, în cazul în care, prejudiciul cauzat de fapta ilicită este calificat ca fiind ireversibil, mărimea răspunderii trebuie definită în corespundere cu gravitatea faptei comise, personalitatea infractorului, gradul său de vinovăţie.

5. Persoana poate fi atrasă la răspundere juridică doar pentru fapta comisă personal. Art. 6 din Codul Penal al Rep. Moldova stipulează caracterul personal al răspunderii penale.

6. Inadmisibilitatea atragerii repetate a persoanei la răspundere juridică pentru una şi aceeaşi faptă ilicită. „Responsabilitatea infinită“ pentru una şi aceeaşi infracţiune poate genera resentimente şi proteste fără a servi scopului educării conştiinţei juridice a cetăţenilor43.

Nu putem totuşi cădea de acord cu I. S. Samoshenko şi M. H. Farukşin în ceea ce priveşte conţinutul principiului dreptăţii, care, în perspectiva autorilor se limitează doar la „răspunderea pentru faptă“44. Vorbind despre scopurile răspunderii juridice, incluse de către autori în conţinutul principiului dreptăţii, trebuie să menţionăm că scopurile şi principiile sunt nişte concepte care caracterizează aspecte distincte ale fenomenului juridic, fapt ce previne unirea lor într-un tot întreg. De asemenea, în calitate de manifestări ale principiului dreptăţii este inacceptabil să luăm în consideraţie dublarea răspunderii care ţine doar de aplicarea măsurilor de răspundere juridică şi nicidecum de instituţia răspunderii juridice. Trebuie să accentuăm că răspunderea juridică este generată de prezenţa unei baze legale, a unui fapt juridic şi încetează în situaţia dispariţiei acestora sau apariţiei unor altor circumstanţe (fapte juridice). Cu alte cuvinte pentru survenirea unei noi răspunderi este necesar un nou fapt juridic, ceea ce ne vorbeşte despre inadmisibilitatea dublării înşişi naturii răspunderii.

Considerăm drept o trăsătură specifică a principiului dreptăţii combinarea caracterului obiectiv cu cel subiectiv. Ca o manifestare obiectivă, principiul dreptăţii exteriorizează conduita generală a individului, prin care se subînţelege nu „un act izolat, sau un mecanism al realizării sale ci o legătură deosebită dintre două sau mai multe acţiuni“, iar ca fenomen subiectiv — rezultatul final al activităţii umane şi al societăţii.

Putem de asemenea afirma că, deşi constituie unul din mijloacele de realizare a justiţiei sociale, răspunderea juridică ia forma unui mecanism de reglementare a unor interese publice şi individuale specifice, comportînd forme proprii de manifestare. O primă formă — cea publică, este caracterizată în cazul comiterii unui act social periculos, de survenirea imediată a răspunderii juridice. Cea de-a doua — are un caracter individual, solicitînd nu doar echitate ci şi corespondenţa dintre duritatea sancţiunii şi gravitatea faptei comise, personalităţii infractorului, circumstanţele atenuante şi agravante etc.

Conţinutul principiul dreptăţii nu poate fi dezvăluit pe deplin decît în corelaţie cu celelalte principii ale răspunderii juridice. Necătînd la faptul că unele din aceste principii iau forma unui „ghem“ concentrat de idei, în ele îşi găseşte concretizare şi principiul dreptăţii. Analizînd legislaţia în vigoare, putem evidenţia cîteva aspecte prin care se exprimă corelaţia dintre principiul dreptăţii şi cel al umanismului45:

1. Manifestarea umanismului se exteriorizează în individualizarea judiciară a răspunderii. În special, la aplicarea pedepsei, se ţine cont de condiţiile de viaţă şi educaţie ale individului, de nivelul de dezvoltare psihică a acestuia. Astfel, comiterea faptei infracţionale de către un minor constituie circumstanţă atenuantă (art.76, al.1, lit.b, din Codul Penal al R.M.). Umanismul se realizează şi prin statuarea legală a unor condiţii juridice mai favorabile pentru anumite categorii de persoane, de ex: liberarea de pedeapsă a minorilor (art.89, al.2, lit. c, C.P. al R.M.), liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art.89, al.2, lit. f C.P. al R.M.), amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.89, al.2, lit.f, C.P. al R.M.) etc.

2. Legătura dintre umanism şi echitate se reflectă şi în corespondenţa dintre duritatea răspunderii şi gravitatea consecinţelor survenite în rezultatul actului infracţional.

3. Art. 22 din Constituţia Rep. Moldova consfinţeşte ideea neretroactivităţii legii, enunţînd următoarele46: „ Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos“.

Subiectul de drept nu putea să prevadă ce şi cum va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare (la data săvîrşirii faptei), al cărui respect îl datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii nu le putea cunoaşte. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat şi în Codul Civil, art. 6, în sensul căruia47: „Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.“ Neretroactivitatea legii asigură astfel:

a. Stabilitatea dreptului legal cîştigat (care nu poate fi suprimat printr-o nouă lege);

b. Previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;

c. Asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv pînă la intrarea în vigoare a acesteia.

Prin urmare, inadmisibilitatea efectului retroactiv al legii, prin înnăsprirea răspunderii juridice, este o manifestare a principiului umanismului. „Dreptul statului de a constrînge/pedepsi izvorăşte din legea în vigoare la momentului comiterii actului ilicit, dar — după cum notează N. S. Taganţev -exercitarea acestui drept ţine de viitor, şi în consecinţă, poate fi realizat în timpul dominaţiei noii legi…“48. Cu alte cuvinte, efect retroactiv are doar acea lege care îmbunătăţeşte situaţia individului culpabil în trecut de comiterea unei fapte social — periculoase.

Astfel, putem susţine cu fermitate, că în literatura juridică conceptele „umanism“ şi „echitate“ trebuie abordate prin prisma interdependenţei şi corelaţiei reciproce. De exemplu, în legislaţia penală se indică în mod expres că pedeapsa trebuie să fie umană şi justă. În acest context de idei, I. Carpeţ afirma următoarele: „O pedeapsă dreaptă este o pedeapsă umană, proporţională gradului de pericol social al infracţiunii. Umanismul se manifestă la această etapă (cea a condamnării) prin corelarea unei abordări atente şi empatice a persoanei care a comis întîmplător fapta ilicită şi, în acelaşi timp, prin aplicarea unor măsuri dure de pedeapsă în raport cu infractorii periculoşi sau recidiviştii“49.

Principiul dreptăţii necesită evaluarea acestor acţiuni prin prisma valorilor general — umane, el fiind chemat să aprecieze în ce măsură fapta comisă poate fi calificată ca faptă social — periculoasă şi respectiv, sancţionată. Se urmăreşte aprecierea gradului de responsabilitate sau iresponsabilitate al individului în momentul săvîrşirii actului ilicit. Indiferent de situaţie, pedeapsa este inevitabilă, dar ea trebuie să fie corectă şi să nu înjosească demnitatea umană. În contextul aplicării măsurilor răspunderii juridice se poate sesiza strînsa interdependenţă şi corelaţie dintre principiul umanismului şi cel al dreptăţii ce exprimă garanţia protecţiei statutului juridic al individului. Aceasta se exteriorizează în posibilitatea cetăţeanului de a condamna acele acte sau acţiuni ce îi încalcă drepturile şi interesele sale legitime, sesizînd respectiv organele de stat competente.

Ca o categorie moral-juridică, umanismul presupune o atitudine respectuoasă faţă de subiect, indiferent de conduita licită sau ilicită a acestuia. În acest context de idei, principiul umanismului se interconectează cu cel al dreptăţii, ambele fiind categorii moral — juridice. Art.4, alin. 1 din Codul Penal al Republicii Moldova, stipulează următoarele50:“ întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia“. În calitate de beneficiari ai umanismului răspunderii juridice apar astfel nu doar jertfele infracţiunii sau comunitatea umană ci şi, nemijlocit infractorii înşişi, care, la rîndul lor, dispun de drepturi şi libertăţi recunoscute şi protejate prin lege. Anume atitudinea umană faţă de individul culpabil de comiterea unei infracţiuni constituie un indicator general recunoscut în practica mondială ce denotă realizarea şi respectarea principiului umanist în sfera răspunderii juridice.

Din păcate, legea, care constituie un etalon normativ al societăţii nu corespunde întotdeauna situaţiilor concrete din viaţa reală. În legătură cu acest fapt, în actul normativ sunt prevăzute cîteva consecinţe juridice ce permit practicienilor să ia în consideraţie toate aspectele legale şi să aleagă cea mai corectă şi oportună măsură de sancţionare51. Deşi principiul umanismului şi cel al dreptăţii sunt interdependente şi se completează reciproc, nu trebuie să uităm că merge vorba, totuşi, de două categorii conceptuale distincte. Astfel, deşi sancţiunea poate fi apreciată ca fiind dreaptă, ea nu întotdeauna este şi umană în raport cu subiectul actului infracţional.Necătînd la faptul că în ultimele decenii au fost interprinse numeroase încercări de racordare a legislaţiei naţionale la standardele europene şi internaţionale în domeniu, majoritatea cetăţenilor consideră şi astăzi sistemul judiciar ca fiind nedrept şi inuman Mai mult decîtatît, în ultimii ani principiului dreptăţii îi este atribuit un caracter formal şi simplificat iar studiile în domeniu nu dezvăluie pe deplin semnificaţia socială şi juridică a acestei categorii.

CONCLUZIE

Rezultă deci, că studiul corelaţiei principiului umanismului cu cel al echităţii şi justiţiei este unul foarte complex şi necesită o abordare multidimensională a acestor categorii. Accentul se pune pe conţinutul şi semnificaţia principiilor date. Echitatea presupune o atitudine specială în raport cu infractorul, o atitudine marcată de empatie, compasiune şi înţelegere. Este vorba despre o cale de mijloc între prea multă indulgenţă şi un exces de duritate/cruzime în raport cu subiectul, cît şi a faptei social-periculoase comise. Corectă şi umană poate fi considerată doar acea sancţiune ce contribuie la corectarea şi reeducarea infractorilor asigurînd totodată securitatea cetăţenilor şi a societăţii. În cazul în care pedeapsa aplicată corespunde pe deplin prejudiciului cauzat şi nu tinde a-i cauza persoanei culpabile suferinţe inutile, atunci ea poate fi apreciată ca fiind corectă şi respectiv, umană.