Caracterele generale ale conduitei ilicite

Diana Anca Artene, doctorand, ULIM
Recenzent: Gheorghe Golubenco, doctor în drept, conferenţiar universitar

Caracterul ilicit al comportament urmează să fie stabilit, ca o chestiune de principiu, într-o legătură directă cu o dispoziție a unui act normativ. Caracterul ilicit constă, de asemenea, într-o încălcare a unor norme morale, care au devenit norme juridice. Cuvinte cheie: conduită ilegală, ilicit, actul ilicit, pericol social

The illicit character of this behavior is to be established, as a matter of principle, in a direct connection  with a provision  of a legal norm. Non-observance and breach of this provision from that legal norm affects  he legal order,  social life equilibrium and jeopardize the safety of the legal circuit. The illicit character of this conduit consists also in a breach of certain moral rules, which have become legal rules, which explains, as an example,  the disciplinary liability of certain personnel categories (magistrates body, teachers body)  whose illicit conduit is appreciated not only by comparing with the  breach of the legal norms (which rule on the professional relationship) but also by comparing with the general behavior rules within the society. Keywords: Illicit, illicit conduit, illicit act, social danger

De regulă, iliceitatea se raportează la dreptul obiectiv, ilicitul constând în aceea că fapta este potrivnică, legii, constând într-o comportare nepermisă, neîngăduită de aceasta. Este vorba de o încălcare a legii, în sens larg.1

Ilicit este, deci, orice comportament uman contrar dreptului obiectiv, scris sau nescris — „quod non jure factum est, hoc est contra jus” — preceptul universal fiind nemienem laesi.2

Aşadar, ca regulă, ilicitatea se raportează la dreptul obiectiv dar în acelaşi timp fapta ilicită aduce atingere şi unor drepturi subiective, fiind utilă aici precizarea care s-a făcut că „în genere, fapta este ilicită când prin săvârşirea ei se aduce atingere dreptului subiectiv pe care îl ocroteşte legea şi îl recunoaşte în favoarea unei persoane, fie expres, fie implicit, în cadrul normelor generale ale legislaţiei în vigoare”.3

În doctrină dreptul obiectiv reprezintă substanţa juridică a regulilor de drept sau conţinutul abstract al normelor juridice, în concluzie fapta ilicită intră în conflict cu dreptul obiectiv, dar totodată lezează si dreptul subiectiv ocrotit prin lege, prejudiciindu-l pe titularul acelelui drept subiectiv4. Obiectul conduitei ilicite nu este dreptul subiectiv, ci norma juridică care reglementează acel drept. Contravenind acestei norme, conduita ilicită contravine însăşi ordinii de drept în general.

Obiectul ilicitului juridic îl constituie aşadar, alături de normele generale sau speciale ale dreptului şi regulile de convieţuire socială, normele juridice conţinând şi exprimând asemenea reguli5.

Prin atingerea adusă dreptului subiectiv se încalcă, în mod necesar, şi normele dreptului obiectiv, în măsura în care ele asigură ocrotirea dreptului subiectiv şi obligă la respectarea lui.

„În genere, fapta este ilicită când prin săvârşirea ei se aduce atingere dreptului subiectiv pe care îl ocroteşte legea şi îl recunoaşte în favoarea unei persoane fie expres, fie implicit, în cadrul normelor generale şia ale legislaţiei în vigoare”6.

Iliceitatea însemnând şi stingerea unui drept subiectiv suntem foarte aproape de noţiunea de prejudiciu, care presupune, şi el, atingerea unui drept sau cel puţin a unui interes care să nu fie legitim.7

Şi practica judiciară care a privit uneori fapta ilicită într-o interpretare extensivă, a afirmat că aceasta antrenează răspunderea nu numai când s-a încălcat un drept subiectiv, ci şi în cazul în care prejudiciul este urmarea atingerii unor interese legitime ale unei persoane.8

Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte, în principiu, în legătură nemijlocită cu o prescripţie cuprinsă într-o normă juridică. Neobservarea şi încălcarea prescripţiei cuprinsă în ea lezează ordinea de drept, echilibrul vieţii sociale şi pun în pericol siguranţa circuitului juridic.

Trebuie menţionat însă că, obiectivul ilicitului juridic îl constituie, alături de normele generale sau speciale ale dreptului şi regulile de convieţuire socială, normele juridice conţinând şi exprimând asemenea reguli.9 Aşadar, în primul rând, fapta este ilicită când este contrară legii, în sensul larg al cuvântului, dar despre acestă faptă putem afirma că are caracter ilicit şi când este potrivnică regulilor de convieţuire socială sau bunelor moravuri. Deşi, în principiu, astfel de reguli nu constituie izvor de drept, uneori legea face trimitere la ele. Avem în vedere dispoziţiile Codului civil, unde se preved că drepturile civile se exercită în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.

Normele de convieţuire socială urmează a fi avute în vedere, în aprecierea caracterului ilicit al faptei, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însăşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.10

Ilicitatea constă şi în încălcarea unor reguli ale moralei, devenite reguli juridice, fapt care explică, de exemplu, răspunderea disciplinară a unor categorii de personal (corupul magistraţilor, al cadrelor didactice) a căror conduită ilicită este apreciată nu numai în raport cu încălcarea normelor juridice (care reglementează îndatoririle proropriu-zise de serviciu), ci şi în raport cu normele de comportare în societate.

Cum fiecare normă juridică este o componentă a ordinii de drept, iliceitatea exprimă, potrivit lui Remo Pannain11 raportul de contradicţie dintre o anumită conduită umană şi această ordine.

Se poate aprecia că o asemenea abordare este corectă, deoarece, iliceitatea vizează nu doar un drept subiectiv ci şi un drept obiectiv, nu doar norma juridică, ci ordinea de drept, în ansamblul său.

Doctrina a fost aproape unanimă în acest sens, astfel, Mircea Costin scria că un fapt este ilicit când contravine ordinii de drept12 sau că „obiectul ilicitului juridic îl constituie însăşi ordinea juridică, întruc când se violează o normă juridică dintr-o ramură juridică se violează însăşi ordinea juridică.13

Deasemeni profesorul Eliescu14 aprecia că : „ilicitatea însemnând şi atingerea unui drept subiectiv suntem foarte aproape de noţiunea de prejuduciu, care presupune, şi el , atingerea unui drept sau cel puţin a unui interes care să nu fie legitim ”.

Aşadar vorbim de faptă ilicită când aceasta este contrară legii în sensul larg al acestei noţiuni. Obiectivul ilicitului juridic îl constituie aşadar, alături de normele generale sau speciale ale dreptului şi regulile de convieţuire socială, normele juridice conţinând şi exprimând asemenea reguli15.

Cu toate că regulile de convieţuire socială sau bunele moravuri nu constitue izvor de drept, datorită faptului că uneori legea făce trimitere la ele, acestea pot determina caracterul ilicit al unei fapte şi de aceea normele de convieţuire socială urmează a fi avute în vedere în momentul aprecierii caracterului ilicit al unei fapte. Acest lucru se poate face în măsura în care aceste norme reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează conţinutul, limitele şi modul de exercitare al drepturilor subiective recunoscute le lege16.

Ilicitatea constă şi în încălcarea unor reguli ale moralei, devenite reguli juridice17.

Putem concluziona că ilicitatea vizează nu numai o normă juridică fie ea sub forma unui drept subiectiv sau a unui drept obiectiv ci şi ordinea de drept în ansamblul său:”obiectul ilicitului juridic îl constitue însăşi ordinea juridic, întrucât atunci când se violează o normă juridică dintr-o ramură juridică, atunci se violează însăşi ordinea juridică18 ”.

Raportând iliceitatea la întreaga ordine juridică se are în vedere semnificaţia largă a acestuia, din care nu poate fi exclus „BINELE PUBLIC”.19

Doctrina20 exprimă opinii conform cărora conduita ilicită ar prezenta trei caractere: antisocialitatea, antijuridicitatea şi imoralitatea.

În ceea ce priveşte primul caracter, antisocialitatea este evident că orice acţiune ilicită are un caracter antisocial, ea lezând, înfrângând anumite valori sociale. Desigur că acest caracter nu trebuie exagerat, căci exagerările ar putea conduce la o ierarhizare a valorilor sociale într-o manieră nepermisă de drept, şi chiar la eliminarea raportării conduitei ilicite la ordinea juridică în ansamblul său.

Gradul de antisocialitate exprimă pericolul social şi generează, în funcţie de acesta, anumite forme de răspundere juridică.

Fapta individului, constând într-o acţiune sau inacţiune, aduce atingere valorilor sociale atunci când vatămă efectiv sau când pune în pericol aceste valori, creând posibilitatea producerii unor urmări dăunătoare pentru ele. Prin urmare, orice vătămare sau periclitare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezintă pericol social21

Pericolul social se exprimă însă şi în starea de nelinişte şi insecuritate socială pe care fapta o creează, în caracterul său de violenţă, de fraudă sau de indisciplină socială.22

Pericolul social al faptei constituie criteriul fundamental, pentru legiuitor, de a incrimina unele fapte care, la un moment dat, prezintă o periculozitate socială sporită sau de a dezincrimina alte fapte care şi-au diminuat, în aşa măsură, pericolul social încât nu mai reclamă intervenţia legii penale.23

Periculozitatea socială, ca trăsătură a faptei ilicite constă în producerea uni rău, fapta ilicită fiind, de regulă, o faptă păgubitoare. În funcţie de natura răului produs are loc o clasificare a prejudiciilor. Fiind dependent de însemnătatea valorilor sociale, de ierarhia acestora, pericolul social este variabil. Gradul de pericol social este dat de importanţa economică, socială, morală sau politică a valorii afectate prin faptă sau de frecvenţa acesteia şi delimitează formele ilicitului juridic: civil, administrativ, penal, etc.

Dintre toate faptele ilicite (care, în funcţie de natura normei încălcate îmbracă forma infracţiunii, contravenţiei, delictului civil, abaterii disciplinare), infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de antisocialitate, deoarece toate raporturile sociale pe care le periclitează au o importanţă majoră pentru societate.

Expresia pericolului social, ca trăsătură a infracţiunii, este prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea şi combaterea faptei incriminate.

Fapta care prezintă pericol social devine însă o categorie juridică, aceea prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, doar dacă se constată în fapt şi existenţa vinovăţiei24 şi numai din momentul prevederii sale în lege. Explicând semnificaţia acestei condiţii, Vintilă Dongoroz preciza că legea penală trebuie să arate în ce constă fapta şi în ce condiţii gradul de pericol social pe care îl prezintă este relevant pentru legea penală.25

Antijuridicitatea, un alt caracter al conduitei ilicite, este, după cum a apreciat doctrina, cea mai în măsură să o caracterizeze, ea exprimându-se prin contradicţia dintre conduita ilicită şi o normă juridică, prin care se interzice sau se impune un anumit comportament.26

Remo Pannain arăta, în acest sens că, „în măsura în care există faptul, există şi antijuridicitatea”.27

S-a spus despre un fapt că este ilicit atunci când contravine ordinii de drept. Cum fiecare normă juridică este o componentă a ordinii de drept, iliceitatea exprimă, în ultimă instanţă, raportul de contradicţie dintre o anumită conduită umană şi această ordine. „Tocmai de aceea, ordinea juridică este obiectul ilicitului juridic; violarea ei, se realizeză prin violarea normelor juridice, ceea ce presupune violarea unor drepturi subiective, a unor raporturi juridice, sau, în general, a unor acte de aplicare a dreptului.28

Potrivit altei opinii29 se consideră că obiectul ilicitului juridic de natură civilă îl constituie normele generale sau speciale ale dreptului, raporturile juridice patrimoniale sau personale nepatrimoniale pe care le consacră normele dreptului.

Incompatibilitatea dintre conduita unui subiect de drept şi dispoziţiile normei juridice antrenează întotdeauna răspunderea juridică, fiind însă necesar un caracter ilicit, adică oprit, nepermis, nelegitim al conduitei umane.

Aşa cum scria şi Matei Cantacuziono: „pentru ca responsabilitatea să existe trebuie ca acţiunea sau abstenţiunea să fie ilicită din partea autorului.30

Ultimul caracter este imoralitatea. Această problema vizează raportul dintre drept şi morală şi presupune că faptele ilicite, ce constituie temeiul răspunderii juridice, sunt considerate, în majoritatea cazurilor şi imorale.

În analiza acestei susţineri trebuie pornit de la analiza relaţiei dintre normele juridice şi cele morale, semnificativă pentru complexitatea relaţiilor în cadrul sistemului normativ social.

După cum remarcă profesorul Nicolae Popa31: în planul cercetării, problemele legăturii dreptului cu morala, ale fundamentului şi legitimităţii morale a reglementărilor juridice au constituit aspecte centrale ale teoriei şi filosofiei dreptului.

Pe verticala istoriei, evoluţia dreptului s-a făcut în strânsă legătură cu cea a moralei, dreptul fiind conceput ca un minim de morală.32

Primii paşi în explicarea independentă a dreptului, în conceperea sa separată de morală i-au făcut romanii, care prin Celsus, au definit dreptul ca „ars boni et aequi”.33 Faptul că nu există o coincidenţă între drept şi morală a sesizat şi Thomasius, în secolul XVIII. Kant a preluat acest punct de vedere activându-l în vremurile noastre.

Deşi sisteme normative distincte, morala şi dreptul sunt strâns legate.34 Iniţial, în societăţile primitive, dreptul şi morala formau o singură noţiune. Treptat, majoritatea preceptelor morale („suum cvique tribuere”, „honeste vivere”, „neminem laedere”) au fost încorporate în normele juridice, morala stând la baza dreptului. S-a spus, şi pe bună dreptate, că dacă la baza dreptului nu ar sta morala, atunci el s-ar confunda cu forţa, şi aceasta, întrucât morala reglementează şi calăuzeşte conduita oamenilor în societate, prin promovarea unor norme de comportament şi apărarea unor valori morale, cum sunt: echitatea, demnitatea, dreptatea, libertatea şi responsabilitatea. Dreptul, care are ca scop asigurarea ordinii în societate, promovează şi protejează şi el valori morale ca: dreptatea, adevărul, libertatea, astfel încât valorile morale constituie suportul valorilor juridice.

Dreptul trebuie să stimuleze aderarea membrilor societăţii la valorile morale, preluând preceptele fundamentale ale moralei şi înscriindu-le în lege.35

De multe ori însă, atunci când intr-o societate conţinutul moralei este controversat, dreptul fie se abţine să intervină, fie consacră una din concepţiile existente. De exemplu, în timp ce morala creştină condamnă bigamia şi concubinajul, deşi există şi concepţii morale care le admit, în dreptul român se interzice poligamia, dar se tolerează, într-o oarecare măsură, concubinajul.

Dreptul este departe de a-şi epuiza conţinutul prin transformarea exigenţelor morale, în reguli juridice. Există numeroase reguli ale moralei care rămân în afara dreptului, anumite conduite care sunt impuse de morală şi sancţionate de normele moralei, dar nesancţionate de normele juridice. Poate fi dat aici exemplul clasic al situaţiei fratelui nevoiaş36, conform căruia regula morală care prescrie ajutarea aproapelui aflat în suferinţă nu instituie un drept, o obligaţie juridică sancţionată. În acelaşi timp există şi numeroase reguli juridice care nu sunt reguli morale, deoarece ele evoluează într-un cadru care nu are legătură cu morala. Astfel, fixarea regulilor vârtei majoratului, menţiunile pe care trebuie să le cuprindă un testament, forma donaţiei, competenţa teritorială a instanţelor nu interesează morala şi nu intră în sfera ei de acţiune.

Toate acestea demonstrează că ordinea juridică este autonomă faţă de ordinea morală, care este considerată o limită de neîntrecut pentru cea dintâi, dar şi că ordinea juridică trebuie să fie şi morală, întrucât morala este măsura dreptăţii, măsură care rezultă din natura sa umană.37