Aspecte teoretice privind investigarea infracţiunilor comise cu violenţă

Gheorghe Golubenco, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

În lucrare se argumentează ideia optimizării procesului de investigaţie pe urme proaspete a infracţiunilor cu violenţă prin algoritmizarea acţiunilor de urmărire penală şi speciale de investigaţie în etapa iniţială de cercetare, asistenţa informaţională a echipei de cercetare a locului faptei, interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu serviciile criminalistice, operative de investigaţie, masele largi de populaţie, dar şi prin utilizarea posibilităţilor mass-media. Cuvinte-cheie: descoperirea infracţiunilor, urme proaspete, infracţiuni cu violenţă, asistenţă criminalistică

The author brings arguments in favor of the idea of optimizing the process of investigation of violent crimes on fresh traces by ensuring: the programming of the activity of criminal investigation at the initial stage; informational assistance of the crime scene investigation team; the interaction of the investigation officer with the forensic operational services and simple citizens; as well as by using mass media. Key words: crime investigation, fresh traces, violent crimes, forensic assistance.

Investigarea infracţiunilor a fost şi rămâne un proces de stabilire a adevărului cu privire la împrejurările şi autorul comiterii faptelor penale, realizat de persoane împuternicite prin lege de a efectua acţiuni de urmărire penală, măsuri criminalistice şi speciale de investigaţii în formele prevăzute de Codul de procedură penală1 şi alte acte normative.

Problemei investigării infracţiunilor cu violenţă totdeauna i s-a acordat atenţie sporită din partea organelor de drept, datorită pericolului potenţial al personalităţii făptuitorului pentru liniştea cetăţenilor şi sentimentul de siguranţă în societate. Fiind fapte interzise de legea penală şi comise cu aplicarea agresiunii fizice faţă de victime, acestea se caracterizează prin diversitatea activităţilor ilicite şi tablourile de urme specifice ce determină metodica de investigaţie a lor. Ponderea cea mai ridicată o deţin vătămările corporale grave şi medii, urmate de jafuri, infracţiuni privind viaţa sexuală, omorul, tentativele de omor ş.a. Cele mai multe infracţiuni cu violenţă se comit spontan, în mediul familial, condiţia favorizatoare fiind consumul excesiv de alcool.

De aceea, infracţiunile comise cu violenţă se cer a fi descoperite şi cercetate în regim de urgenţă, pe urme proaspete, care şi prezintă în fapt o sarcină prioritară în activitatea practică realizată de organele de urmărire penală.

Pentru început să facem unele precizări de ordin teoretic privind termenii utilizaţi în titlul şi textul prezentei lucrări.

Însăşi noţiunea de „descoperire a infracţiunii“ folosită aici trebuie privită doar în sens criminalistic şi nu procesual. Se are în vedere situaţiile când în cadrul cercetării unor infracţiuni comise în împrejurări ne evidente, sunt acumulate date faptice relevante ce indică direct persoana suspectată. La acest capitol literatura de specialitate înregistrează diverse opinii.

Bunăoară, cunoscutul savant Карпец И.И. consideră că descoperirea infracţiunii este o noţiune investigativ-operativă ce semnifică cunoaşterea făptuitorului de către organele competente. Restul activităţilor ce urmează după aceasta „caracterizează mai curând faza de cercetare a infracţiunii, decât cea de descoperire, întrucât infracţiunea este descoperită (infractorul este găsit)2. Alţi savanţi (Михайлов А.И., Гаврилов А.К.) socot infracţiunea descoperită din momentul înaintării învinuirii persoanei bănuite, adică din momentul stabilirii unui aşa volum de informaţie despre infracţiune şi persoana vinovată, care permit înaintarea învinuirii acesteia3. Distinctă este şi opinia procesualistului Майоров Н., care leagă momentul descoperirii infracţiunii de stabilirea tuturor circumstanţelor obiectului probaţiunii, servind drept temei de încheiere a urmăririi penale şi întocmirii rechizitoriului4. În fine, cunoscutul savant criminalist Лузгин И.М. consideră descoperită doar infracţiunea a cărei cercetare s-a încheiat cu intrarea în vigoare a sentinţei5.

După cum se observă, toate aceste poziţii exprimă aspectul procesual al descoperirii infracţiunii, legat de o anumită fază a procesului penal. O astfel de abordare serveşte la crearea unei evidenţe statistice a infracţiunilor descoperite, dar şi în calitate de criteriu de descoperire a acestora care, actualmente în Republica Moldova este considerat momentul trimiterii rechizitoriului pentru aprobare procurorului, după care, dosarul se înaintează instanţei de judecată.

Însă aspectul criminalistic al descoperirii infracţiunii, formulat pentru prima dată de către Бердичевский Ф.Ю. are, la fel, o mare importanţă, întrucât permite a etapiza activitatea de investigaţie şi a determina conţinutul structural al metodicii de cercetare a infracţiunilor. La baza acestui concept stă ideia, precum că cercetarea multor cauze penale nu este legată de procesul de descoperire a infracţiunii, că există infracţiuni ne evidente, care, cercetându-le, trebuie descoperite, — şi infracţiuni evidente, ce necesită doar cercetare, întrucât informaţia parvenită în debutul investigaţiilor conţine indicaţii directe asupra persoanei vinovate6. Autorul, deşi nu face concluzii privitor la momentul concret de descoperire a infracţiunii în sens criminalistic, este clar că acesta nu este legat de anumite etape procesuale şi exprimă doar procesul de trecere de la necunoaştere spre cunoaşterea verosimilă a datelor despre persoana suspectată.

Deci, faptul obţinerii acestor cunoştinţe despre persoana suspectă de către organul de urmărire penală semnifică însuşi momentul descoperirii infracţiunii care coincide, de regulă, cu încheierea etapei iniţiale de cercetare a infracţiunii. Ulterior, în prezenţa temeiurilor legale indicate în art.63 al CPP al Republicii Moldova persoana suspectă devine bănuit în sensul procesual al acestui termen.

Cât priveşte sintagma „descoperirea infracţiunilor pe urme proaspete“ în literatura criminalistică de specialitate este interpretată aproape similar, ca „activitate a organelor de anchetă orientată spre obţinerea unui volum maximal de informaţie probantă despre evenimentul infracţional, persoana autorului şi alte împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei în termeni restrânşi de la momentul depistării infracţiunii“7. Cercetătorul moldovean S. Doraş scrie: „Cercetarea unei infracţiuni pe urme proaspete înseamnă, în primul rând, descoperirea acesteia neîntârziat, în curând, imediat după înştiinţarea despre comiterea unei fapte penale a organului învestit cu combaterea infracţiunilor. …În esenţă, cercetarea pe urmele proaspete ale infracţiunii presupune stabilirea neîntârziată a împrejurărilor şi a modului în care s-a acţionat, a persoanelor implicate şi a vinovăţiei acestora, reţinerea, punerea sub învinuire şi audierea celor învinuiţi…“8.

Observăm că autorii acestor determinări î-şi focusează atenţia asupra stabilirii volumului maximal de informaţie probantă, urmărindu-se, pe drept, scopul principal — de a se stabili, iar după caz, şi de a se reţine persoana suspectată în comiterea infracţiunii.

La fel şi menţiunea cu privire la termenii reduşi, care trebuie înţeleasă în sensul că persoana care a comis infracţiunea urmează a fi identificată în cadrul efectuării acţiunilor procesuale de neamânat în cel mult trei zile (în unele cazuri -10 zile) de la momentul depistării infracţiunii. Desigur, aici trebuie avut în vedere şi faptul că în aceşti timpi nu este posibil a finisa investigaţiile şi a trimite dosarul cu rechizitoriul întocmit în instanţa de judecată. Descoperirea infracţiunii pe urme proaspete prezintă doar un rezultat criminalistic prealabil al activităţii organelor de urmărire penală şi procuratură.

Revenind la problema investigării infracţiunilor cu violenţă, trebuie subliniat că acestea, deşi se deosebesc în aspect penal după latura obiectivă şi obiectul probaţiunii, întrunesc trăsături criminalistice comune sub aspectul activităţii organelor de drept în vederea descoperirii şi cercetării lor. Coincidenţa mecanismului, a modului şi a altor împrejurări de comitere a acestor fapte deschid posibilităţi ca, în scopul investigării lor să se realizeze ansambluri de acţiuni procesuale şi speciale de investigaţie omogene ca structură şi sarcini ce se cer a fi rezolvate în diversele etape de cercetare.

În etapa iniţială de investigaţie pe urme proaspete termenii de efectuare a acţiunilor procesuale de neamânat şi operative de investigaţii se comprimă la maximum. Organele de urmărire procedează la depistarea şi fixarea urmelor infracţiunii şi a făptuitorului, la stabilirea caracterului infracţiunii şi împrejurărilor ei, colectarea datelor despre victimă, mai cu seamă în cazul decesului acesteia, stabilirea martorilor posibili ş.a.

În acest context, elementele principale de asistenţă criminalistică a investigaţiilor pe urme proaspete pot fi următoarele: 1. Algoritmizarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor organizaţional-speciale de investigaţie; 2. Asistenţa informaţională a activităţii echipei de cercetare în condiţii de teren; 3. Organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu expertul, angajatul operativ şi alte persoane participante la investigaţie cu luarea în calcul a competenţelor fiecăruia; 4. Solicitarea ajutorului maselor largi de populaţie şi a mijloacelor mass-media.

Cercetarea infracţiunilor pe urme proaspete presupune o distribuire judicioasă şi corectă a forţelor şi mijloacelor din dotare, a obligaţiilor şi competenţelor fiecărui angajat al poliţiei astfel, încât fiecare să cunoască clar ce acţiuni şi când trebuie realizate conform comptenţelor sale. În aceste scopuri poate fi folosită programarea tipică a acţiunilor de neamânat, adică algoritmizarea activităţilor procesuale şi operative de investigaţii ale organelor de urmărire. Desigur, înfăptuirea unor acţiuni programate nu trebuie privite ca dogme, realizarea lor totdeuna presupune luarea în considerare a situaţiilor fiecărui caz în parte. Oricum, programul tipic de activităţi poate ajuta ofiţerul de urmărire penală să se orienteze rapid în situaţie, să adopte soluţii optime în munca de teren.

În cazul discinderii la faţa locului nu rareori apare şi necesitatea de a verifica urmele şi alte obiecte ridicate din scena infracţiunii după evidenţele criminalistice. Se are în vedere diverse colecţii de urme digitale, de spargere, colecţii de tuburi şi gloanţe, inclusiv şi utilizarea evidenţelor criminalistice automatizate (AFIS, IBIS, IMAGETRAK etc.). Prezenţa în baza de date a informaţiilor despre persoanele ce comit infracţiuni sau despre cele ce se află în căutare, despre modurile de comitere a acestora, lucrurile sau armele furate etc. permit a realiza identificări în condiţii de teren şi numai dacă echipa de cercetare este dotată cu mijloace tehnice performante de legătură sau cu „depozitarii portabile“ de informaţii aflate în laboratorul criminalistic mobil.

În scopul reţinerii făptuitorului, căutarea obiectelor furate, stabilirea martorilor oculari, acordarea de sprijin la efectuarea acţiunilor de urmărire penală etc. o mare importanţă o deţine buna organizare a conlucrării diverselor servicii ale organelor de drept responsabile nemijlocit de descoperirea infracţiunilor (serviciul de anchetă, serviciul operativ, serviciul criminalistic), dar şi o cooperare cu masele largi de populaţie, mai cu seamă prin solicitarea ajutorului cu difuzarea informaţiilor respective în ziare, radio, televiziune.

Investigarea infracţiunilor pe urme proaspete presupune o atenţie permanentă factorului de timp, de unde şi specificul acţiunilor iniţiale de cercetare efectuate de angajaţii organelor de drept. Se are în vedere, în primul rând, caracterul lor inopinat, pe neaşteptate care, desigur, necesită o pregătire prealabilă şi o organizare a activităţii echipei de cercetare astfel încăt, la momentul survenirii informaţiei despre infracţiune să nu apară probleme de sistematizare a măsurilor de neamânat ce urmează a fi efectuate, inclusiv şi a celor cu caracter de căutare şi reţinere a făptuitorilor. În acest scop pot fi pregătite din timp matriţe schematice a ansamblului de acţiuni privind stabilirea şi reţinerea presupusului făptaş, fişe informaţionale tipizate ce conţin semnalmentele exterioare ale persoanei căutate, imagini de contur ale corpului omenesc ş.a.9.

Factorul de timp, mai bine zis deficitul acestuia, în cadrul adoptării şi realizării deciziilor tactico-criminalistice şi procesuale presupune şi necesitatea înfăptuirii simultane a unui rând întreg de acţiuni de urmărire penală cu implicarea unui număr mare de angajaţi ai poliţiei, fapt ce reclamă eforturi suplimentare din partea conducătorului echipei privind buna organizare şi control asupra activităţii acestora. Pe de altă parte, tocmai deficitul de timp ajută uneori anchetatorul la descoperirea infracţiunii pe urme proaspete. Dacă de la momentul comiterii acesteia până la depistarea ei a trecut puţin timp, făptuitorul nu reuşeşte să se îndepărteze semnificativ de locul infracţiunii, cu atât mai mult să şteargă urmele, să chibzuească şi să planifice depoziţiile sale în caz de reţinere. De menţionat că şi martorii şau victimile infracţiunii la fel pot furniza informaţii mai exacte despre semnalmentele făptaşului dacă acestea vor fi audiate la un timp cât mai scurt după săvârşirea infracţiunii.

Prin urmare, organizarea muncii de descoperire şi cercetare a infracţiunilor pe urme proaspete poartă caracter specific. În aceste scopuri pare oportun algoritmizarea activităţilor organelor de urmărire cu luarea în considerare a particularităţilor fiecărui gen de infracţiuni. În condiţiile deficitului de timp de un real folos ar fi şi utilizarea largă a mijloacelor tehnice de fixare a informaţiei (audio-video-înregistrările), dar şi posibilităţile laboratoarelor criminalistice mobile care ar permite a economisi timpul prin examinarea urmelor materiale ale infracţiunii nemijlocit la faţa locului, a înlătura pierderile prezumtive de informaţii, a obţine date necesare pentru demascarea făptaşilor.

Investigarea infracţiunilor comise cu violenţă în scop de cupiditate are ca sarcină în etapa iniţială de cercetare stabilirea persoanei infractorului, reţinerea lui pe urme proaspete. Rezultatele cercetării la faţa locului, audierii martorilor şi a victimilor permit de cele mai multe ori obţinerea anumitor informaţii (uneori semnificative) despre făptaş. Datele despre personalitatea făptuitorului, utile pentru căutarea şi reţinerea acestuia pot fi divizate în câteva grupe:

1. Informaţii despre caracteristicile fiziologice şi biologice ale făptuitorului (semnalmente, particularităţi ale mâinilor, picioarelor, dinţilor, patologii, defecte, răni etc.);

2. Informaţii despre caracteristicile lui sociale şi comportamentale (date personale, mod de comitere a infracţiunilor, dexterităţi, obişnuinţe, nivel de cultură etc.);

3. Informaţii despre obiectele „însoţitoare“(îmbrăcămintea, încălţămintea, obiecte portabile, armă, mijloace de transport etc.).

Cu luarea în considerare a astfel de caracteristici pot fi înaintate versiuni despre făptuitorul ipotetic, mediul fregventat de acesta, unde ar fi putut pleca după săvârşirea infracţiunii ş.a.Aceste informaţii deschid posibilităţi de a alcătui portretului vorbit al acestuia, în baza lor poate fi schiţat şi un plan de acţiuni operative de investigaţii şi de urmărire penală în scopul reţinerii lui. Informaţia despre semnalmentele infractorului obţinute de la martori şi victime permit a verifica şi a stabili persoana căutată şi după baza de date a oficiilor de paşapoarte, comisariatelor militare, instituţiilor medicale, după dosarele de arhivă a persoanelor cu antecedente penale.

Nu de puţine ori infracţiunile comise cu violenţă în scop de cupiditate se săvârşesc cu folosirea armelor de foc, de aceea apare necesitatea determinării armei din care s-a tras. În acest sens, la cercetarea locului faptei, atenţie sporită se acordă depistării tuburilor arse, gloanţelor, alicelor, rondelelor ş.a. Alteori informaţia despre persoana victimei (locul şi postul ocupat, conflicte la serviciu, antecedente penale ş.a.) poate fi pusă la baza versiunii unui omor la comandă. În astfel de cazuri se cercetează cu minuţiozitate zona unde agresorul î-şi aştepta victima, în care, de regulă, există urme lăsate de încălţăminte, de mâini, de mijloace de transport, diverse obiecte pierdute. Astfel de urme, dar şi cele de natură biologică (sânge, fire de păr, documente, elemente de vestimentaţie) pot fi găsite şi în spaţiul unde victima a opus rezistenţă agresorului. Dacă se va stabili că acestuia, în încăierare i s-au cauzat leziuni corporale trebuie informate instituţiile medicale pentru ca ele să semnaleze organele de drept despre adresarea persoanelor cu răni specifice cazului investigat.

În situaţia lipsei datelor despre infractor cercetarea locului faptei va fi precedată de folosirea câinelui de urmărire pentru a stabili direcţia de deplasare a făptuitorului şi reţinerea lui, descoperirea lucrurilor ce păstrează informaţia odorologică despre autor. Căutarea şi exploatarea urmelor de miros, a microobiectelor, a diverselor fluide ale organismului uman (salivă pe mucurile de ţigară, substanţă sudorală, fire de păr etc.) prezintă o garanţie a suscesului în activitatea de descoperire şi cercetare a omorurilor ne evidente.

În cadrul audierii părţii vătămate şi a martorilor, realizat în regim de urgenţă, neîntârziat se urmăreşte acelaşi scop principal ca şi la cercetarea locului faptei — de obţinere a informaţiei necesare căutării şi prinderii făptuitorului pe urme proaspete. Mai mult, adeseaori este oportun realizarea acestor acţiuni de urmărire în paralel, adică simultan, întrucât victima şi martorii pot furniza informaţii utile ce trebuie luate în considerare la cercetarea locului faptei (unde concret a avut loc atacul, unde stătea la pândă infractorul, unde s-a desfăşurat lupta principală dintre agresor şi victimă). Dincolo de aceasta, nu este exclus că atât victima cât şi martorul să poată uita unele detalii ale evenimentului ori pur şi simplu nu au posibilitate să aştepte finisarea cercetării locului faptei ce durează uneori timp îndelungat.

În puterea deficitului de timp declaraţiile victimei şi a martorilor oculari, inclusiv a cetăţenilor străini, a persoanelor ce pleacă în localităţi îndepărtate, este oportun a se fixa cu mijloace tehnice. De notat că depoziţiile persoanelor aflate în stare de şoc pot fi incomplete, de aceea peste 2—3 zile audierea acestora este bine să se repete.

Percheziţia în cadrul investigării infracţinilor cu violenţă în scop de cupiditate are ca sarcină principală depistarea banilor, lucrurilor şi bunurilor obţinute pe cale ilicită şi care prezintă probe la dosar, precum şi arma, alte unelte infracţionale, chiar însuşi făptuitorul. Percheziţia pe urme proaspete uneori se realizează pe timp de noapte, întrucât amânarea ei pentru a doua zi poate să se răsfrângă negativ asupra procesului de investigaţie.

În cadrul reţinerii bănuitului pe urme proaspete acesta este supus percheziţiei şi examinării corporale în scop de a descoperi pe haina sau corpul lui indici ai infracţiunii (urme de contact reciproc cu victima, urme de sânge ce aparţine victimei, deteriorări de vestimentaţie, documente, bunuri şi obiecte personale ale victimei etc.). Imediat se realizează şi audierea bănuitului, se verifică autenticitatea declaraţiilor acestuia despre alibi. Dacă infractorul nu este cunoscut victimei, dar există unele informaţii despre acesta, atunci este oportună prezentarea spre recunoaştere după fotografii preluate din dosarele de arhivă sau din bazele de date ale oficiilor de paşapoarte. Dacă acesta este reţinut recunoaşterea se realizează în natură cu respectarea regulilor procesuale şi criminalistice, după care poate fi efectuată şi altă acţiune de urmărire penală — confruntarea cu persoana vătămată. Aici însă trebuie avut în vedere că infracţiunile analizate sunt legate de violenţă fizică şi psihică, de aceea este necesar a preciza mai întâi dacă victima doreşte şi este în stare să depună declaraţii, să reacţioneze adecvat la persoana reţinută. În caz contrar, acţiunea urmează a fi amânată.

În etapa ulterioară de investigaţie se procedează la obţinerea şi concretizarea cunoştinţelor despre prezumtivul autor; elaborarea şi verificarea versiunilor particulare privind personalitatea acestuia şi motivele infracţiunii; precizarea datelor despre valorile sustrase de la partea vătămată; expertizarea obiectelor şi a altor materiale de probă ridicate din scena infracţiunii; folosirea masivelor de evidenţe criminalistice pentru verificarea acestor urme; înaintarea şi verificarea versiunilor cu privire la infractor; organizarea interacţiunii organului de urmărire penală cu subdiviziunile operative de investigaţii.

În concluzie trebuie subliniat că, cunoaşterea particularităţilor descoperirii şi cercetării faptelor penale pe urme proaspete, poate conduce la sporirea descoperirii infracţiunilor cu violenţă — problemă strâns legată de infracţionalitatea recidivă. Cu cât mai multe infracţiuni se vor descoperi pe urme proaspete cu atât mai puţine vor fi clasate în legătură cu neidentificarea făptuitorului şi mai puţine posibilităţi pentru comiterea repetată a infracţiunilor.