Consideraţii generale privind tipologizarea sistemelor juridice

Veronica RUSNAC, doctorand ULIM
Recenzent: Dumitru BALTAG, doctor habiltat în drept, profesor universitar

Acest articol este despre tipologia dreptului care dacă, este corect realizată ar permite rezolvarea unor probleme importante pentru teoria statului şi dreptului, inclusiv: evidenţierea, descrierea tipurilor care sînt caracteristice lumii geografice contemporane. Datorită acestor cunoştinţe, este posibil determinarea varietăţii calitative reale a geografiei juridice a lumii contemporane, a vedea cît este de diferită sau invers, asemănătoare totalitatea sistemelor juridice de astăzi. Cunoaşterea tipurilor de drept existente va oferi argumente suplimentare privind căile şi mecanismele ulterioarei integrări economice, politice şi altor forme de integrare a ţărilor contemporane. Deasemenea descoperirea logicii, legităţilor formării şi dezvoltării de secole a dreptului, precum şi a mecanismului de trecere de la un tip de drept la altul. Tratarea ştiinţifică a dreptului, precum şi a statului, implică cu necesitate şi studierea din punct de vedere istoric a lor. Pentru ştiinţa juridică contemporană este foarte important determinarea fenomenelor şi proceselor care au condiţionat dreptul şi statul şi care se păstrează în prezent ca mijloace eficiente de conducere cu treburile societăţii. Cuvinte-cheie: tipologie, sistem, drept comun, proces social, familie juridică, precedent judiciar, dreptul englez.

This article is about typology law which if done correctly, would allow solving important issues for the theory of state and law, including: highlighting, which are characteristic to describe the geographical contemporary world. Because of this knowledge, it is possible to determine the actual quality of the variety of legal geography of the contemporary world, to see how the other or vice versa is like all legal systems today. Knowing the types of existing law, will provide additional arguments on pathways and mechanisms integrate further economic, political and other forms of integration of contemporary countries. Also discovery logic, legalities formation and development of centuries of law and the mechanism of transition from one type of law to another. Scientific treatment of law and the state necessarily involve legally and studying their history. For contemporary legal science is very important, determining phenomena and processes that have conditioned the right and the state that endure far as effective means of driving the company’s affairs. Keywords: typology, system, common law, social process, legal family, judicial precedent, english law.

Cercetarea tipologică se află în centrul atenţiei tuturor ramurilor ştiinţei în modalităţi variabile. Tipologia fiind o ramură a psihologiei ce studiază tipurile în care pot fi clasificaţi oamenii, un grup complex de însuşiri ale personalităţii, care nu ia în considerare diferenţele individuale nesemnificative, întrucît ea are drept scop egalizarea pragmatică a însuşirilor semnificative în vederea unui scop particular, căruia i-a fost destinat tipul respectiv.1

Amploarea transformărilor sociale, remarcată la începutul sec. al XX-lea şi continuă cu cele prezente — determinate, în principal, de cuceririle revoluţiei ştiinţifice şi tehnice — permit aprofundarea problemei sistematizării (tipizării), prin utilizarea informaticii în activitatea legislativă, decizională, executivă, judecătorească… precum şi prin intervenţia eficientă a organelor competente atît în tehnica de redactare a materialului normativ, a parametrilor sociali ai legii, cît şi modalităţile de executare. Referindu-se la perspectiva sociologică, Max Weber sublinia tocmai acest aspect, întrucît în societate legea îşi produce efectele, în ea se crează relaţiile dintre indivizi, iar în acţiunea socială, relevant este comportamentul unora faţă de alţii2.

Analizînd tipologia dreptului, pot fi luate în considerare şi deosebitele sisteme, specifice fiecărui popor sau unor grupe de popoare, într-un moment dat3, după cum poate fi luată în calcul şi o parte a sistemului (izvoarele, ramurile, instituţiile), cînd se procedează prin luarea în evidenţă a unei singure parţi din acel sistem (procedîndu-se la preluări, eliminări, etc): a) instituţia dreptului de proprietate, b) ramura dreptului civil, c) ramura dreptului privat. Astfel, tipologia sistemelor de organizare socială, de civilizaţie şi cultură juridică a mai multor popoare s-au separat la fiecare popor, într-un anume moment dat etc.

După părerea unor autori4, obiectul fundamental al tipologiei juridice este categoria de „sistem juridic“, strîns legată de aşa noţiuni conceptuale iniţiale ca „harta juridică a lumii“, „tipul de drept istoric“, „familia sistemelor juridice“, „sistem juridic naţional“. Într-un sens restrîns sub sistem juridic se subînţelege dreptul unui stat concret, indicat terminologic prin „sistem naţional“. În acest caz noţiunea de „sistem juridic“ nu este sinonimul noţiunii „sistem de drept“, deoarece aceasta din urmă este o noţiune institutivă ce dezvăluie legăturile reciproce, raportul şi structura ramurilor dreptului, fapt ce este determinat de factori de ordin obiectivi şi subiectivi.

Aceiaşi autori, consideră că noţiunea de „sistem juridic“, este mai largă decît cea de „sistem de drept“. Pe lîngă structura institutivă de drept (sistem de drept) ea mai cuprinde şi un şir de componente ale vieţii juridice a societăţii, analiza cărora permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice, care nu pot fi elucidate doar prin analiza structurii institutive.

Noţiunea de „sistem juridic“ folosită în al doilea sens este foarte legată de dreptul comparat. Aici terminologia este destul de diversă: de la termenul „familia sistemelor juridice“, „cercuri juridice“ la „comunitate structurală“; cel mai restrîns fiind termenul „familie juridică“.

Categoria „familie juridică“ serveşte pentru desemnarea unităţii relative a sistemelor juridice naţionale, care au principii juridice asemănătoare şi reflectă acele particularităţi ale sistemelor indicate, care sînt condiţionate de asemănarea dezvoltării lor istorice concrete: structuri, izvoarelor, instituţiilor şi ramurilor principale, culturii juridice, tradiţiilor etc. Ea este auxiliară în raport cu noţiunea „tipul de drept istoric“, reflectînd mai întîi de toate independenţa relativă a formei juridice, particularităţile conţinutului tehnico-juridic al dreptului.

Aşa dar, considerăm că o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor, principalelor ramuri şi instituţii juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice.

Referindu-ne la problema tipologiei juridice, aceasta nu se epuizează prin raportul comunului şi specificului. Mai există şi un alt nivel — intermediar — fără care nu se poate fi studiat un sistem juridic actual. El presupune folosirea categoriei filozofice de „specific“ că exprimare a legăturii dialectice reciproce dintre comun şi unic în studierea sistemelor juridice actuale. În acest caz este vorba de o triplă legătură: tipul istoric de drept — rezultatul tipologiei globale (familia juridică) — rezultatul clasificării şi sistemul juridic concret.

În fiecare sistem juridic naţional apar, în primul rînd, trăsături determinate de legităţile generale ale dreptului, adică semne caracteristice tuturor sistemelor juridice, dreptului în general, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc doar cu unele din ele în cadrul unui tip istoric de drept, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc în cadrul familiei juridice şi grupului juridic, şi, în sfîrşit, în al patrulea rînd, trăsături caracteristice numai sistemului juridic naţional dat.

În cadrul tipologiei juridice este posibilă şi necesară o clasificare, care ar lua în consideraţie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice şi altele ale diferitor sisteme juridice.

Clasificarea sistemelor juridice contemporane trebuie abordată ca un sistem complex a familiilor juridice. Problema structurii marilor sisteme de drept s-a pus abia după primul război mondial şi aceasta se datorează şcolii comparatiste iniţiate de englezul Gutteridge şi continuată de elevii lui, francezul David Rene şi englezul Hamson5.

Printre numeroasele încercări de clasificare a sistemelor de drept care folosesc diferiţi factori, începînd cu unele criterii etice, rasiale, geografice, religioase şi terminînd cu tehnica juridică şi stilul dreptului, de o popularitate deosebită se bucură cea făcută de David Rene.6 El critică aceste clasificări pentru ideile preconcepute ale autorilor, deoarece ele nu au un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neştiinţifice. Iniţial, profesorul francez susţinea că există două sisteme principale de drept: romano-germanic şi anglo-saxon.

În ultimul timp, David Rene a înaintat ideea despre o nouă clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi sociale ale democraţiei libere şi pe o structură economică capitală. Al doilea sistem îl denumeşte „al lumii sovietice“ diferit din cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică. Cel de-al treilea este sistemul islamic, al patrulea, cel hindus, iar al cincilea, sistemul chinez tradiţional7. El propune următoarele criterii de clasificare a sistemelor de dreptcriteriul ierarhiei izvoarelor de drept după care distingem: dreptul statelor în care izvor principal de drept este legea — Franţa, Germania, Italia etc.; dreptul statelor în care acest rol este jucat de jurisprudenţă sau de cutumă sistemul de drept common-low englez şi cel american; identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici fundamentale.

După cum s-a menţionat deja, în general, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului: prima, bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului, îl grupează în mari sisteme sau familii, a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept.

Vorbind despre clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă, pornind de la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept sclavagist, feudal, burghez şi socialist.

După părerea unor autori8, pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comună primitivă, dreptul antic, (cu unele grupe mari ca: dreptul oriental, dreptul greco– roman); dreptul medieval (cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european de origine romano-germanică şi common-low, dreptul islamic, indian, chinez), întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional; dreptul modern (caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă); dreptul contemporan care, deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a dreptului internaţional cu principiile sale, se diferenţiază în mai multe grupe.

Conform concepţiei lui A. Toinbi, istoria omenirii prezintă în sine istoria doar unor civilizaţii-culturi luate aparte9. Astfel, după părerea lui, istoria omenirii prezintă istoria a 21 de civilizaţii, dintre care astăzi s-au păstrat doar 8 (chineză, hindusă, islamică, occidentală, ortodoxă, ş.a.). Toate civilizaţiile existente şi care au existat, A. Toinbi le recunoaşte egale după valorile lor culturale şi alte valori. Totodată fiecare civilizaţie în dezvoltarea sa a trecut cinci stadii: apariţia, creşterea (dezvoltarea), fracturare (dezechilibru), descompunere şi ulterioara distrugere (desfiinţare). Deoarece procesele sociale ce au avut loc în fiecare civilizaţie sînt identice, autorul încearcă deducerea unor legi empirice de dezvoltare socială.

Clasificarea sistemelor juridice naţionale trebuie abordată ca un sistem compus al familiilor juridice, în al căror interior pot fi prevăzute alte clasificări mai înguste, adică pot fi divizate în mai multe grupuri juridice. De exemplu, în familia juridică romano-germanică se disting grupul juridic francez (romantic) şi grupul juridic german. În familia juridică de drept comun-grupul de drept englez şi grupul de drept american.

O clasificare şi mai fracţionară în interiorul familiei o face academicianul V. Knapp, care distinge, de exemplu, în familia juridică romano-germană următoarele sfere de sisteme juridice: dreptul francez, dreptul austriac, dreptul german, dreptul elveţian, sfera de drept a ţărilor scandinave, sisteme de drept, dreptul canonic10.

Analizînd familiile juridice care au lăsat amprentă şi continuă pînă în zilele noastre, una dintre cele mai importante este familia juridică romano-germanică sau continentală (Franţa, Germania, Italia, Spania şi alte ţări) care are o istorie îndelungată. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze şi germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene. A avut loc procesul cu denumirea „preluarea şi adaptarea dreptului rom Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme11.

În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale şi altele.

Sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieţii sociale, numărul lor în fiecare ţară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc.

Situaţia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică, neobişnuită, el poate acţiona nu numai în completarea legii dar şi pe lîngă lege. Sînt posibile situaţii cînd obiceiul ocupă o poziţie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigaţiei italiene, unde obiceiul maritim prevalează asupra normei codului civil. În general, însă, obiceiul în prezent şi-a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepţii.12“.

Spre deosebire de ţările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători şi exprimată în precedente judiciare.

Dreptul comun anglo-saxon ca şi dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea13“. Şi necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat şi perfecţionat de legile „dreptului de echitate“, are la bază un drept de precedent creat de judecătorii. Acest fapt nu exclude creşterea rolului dreptului statutar (legislativ).

În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez şi legat de el prin originea sa — dreptul SUA. În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zeelandă, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. Excepţii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspîndit dreptul Spaniei.

Analizînd dreptul comun, acesta este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, după cum am menţionat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate şi interpretarea statutelor.

În general, vorbind despre precedentul judiciar, ca izvor de drept, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacţiune cu cel legislativ. În Anglia şi SUA exista aceeaşi concepţie a dreptului şi a rolului său. În ambele ţări există aceeaşi divizare a dreptului, se folosesc aceleaşi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca şi pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare.

Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept american numai după o aplicare şi interpretare a lui repetată de către judecătorii şi numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat şi nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun. Dar numai în general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez şi cel american, multe din care sînt considerabile cu adevărat şi nu pot fi neglijate14.

În SUA ca şi în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor şi nu sînt garanţii că legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practică judiciară.

Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-low este restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate şi nu stabilirea normelor de bază ale societăţii15.

Mai există în literatura de specialitate, familia socialistă de drept (sau sistemele juridice socialiste) care formează sau, mai corect, au format după părerea unor autori, a treia familie juridică. Sistemele juridice a ţărilor ce se atribuie la „lagărul socialist“ mai înainte s-au atribuit la familia juridică romano-germanică16. Şi la etapa contemporană ele păstrează un şir de trăsături comune. Norma juridică aici întotdeauna se precaută ca un model general de comportament. S-au păstrat într-o măsură considerabilă şi sistemul dreptului şi terminologia ştiinţei juridice, formată prin străduinţele savanţilor europeni şi sovietici cu rădăcinile sale în dreptul roman.

Necătînd la considerabilele asemănări cu dreptul continental, sistemele juridice socialiste au avut evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său pronunţat de clasă. Unicul său principalul izvor a dreptului socialist de la începutul era creaţia revoluţionară a executanţilor, iar mai tîrziu — actele normativ-juridice, cu referinţă la care se declara că ele reflectă voinţa proletariatului, majorităţii populaţiei, iar apoi — întregului popor, condus de partidul comunist. Actele normative adoptate, marea parte a cărora o formau actele normative subordonate legii, de fapt exprimau voinţa şi interesele aparatului de partid statal.