ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Partidele politice — componente de bază ale unei societăţi democratice

Andrei CUCULESCU, doctorand ULIM
Recenzent: Dumitru GRAMA, doctor în drept, conferenţiar universitar

Political parties represent an undeniable reality of modern political life. If we were to make a history of political parties, we can say that early forms have existed since antiquity, but the parties appear in the XVIII—XIX centuries. The process of appearance and development of political parties must be looked in close correlation with the occurrence and development of parliamentarism, so with the idea of representation in public life. The purpose of political parties is the conquest of political power, hence derives thereof notion which are defined as organizations relatively stable and relatively durable, made up of individuals who are united by the same ideological conceptions, by subscribing to a common set of values that take action to gain the power and to apply their own policies (domestic and foreign) in the governing act. Thus, political parties, as political institutions, have an important role in the creation and consolidation of a democratic regime.

Keywords: party, politics, government, democracy, people.

Rezumat: Partidele politice reprezintă o realitate incontestabilă a vieţii politice moderne. Daca ar fi să facem o istorie a partidelor politice putem spune că forme incipiente au existat încă din Antichitate, însă partidele apar în secolul XVIII—XIX. Procesul apariţiei şi dezvoltării partidelor politice trebuie privit în stransă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice, de aici derivă şi noţiunea acestora care sunt definite ca organizaţii relativ stabile şi relativ durabile, alcatuite din indivizi care sunt uniţi prin aceleaşi concepţii ideologice, subscriind la un set comun de valori care acţionează pentru cucerirea puterii şi aplicarea în actul de guvernare a propriei lor politici (interne şi externe). Astfel, partidele politice, ca instituţii politice, au un rol foarte important în crearea şi consolidarea unui regim democratic.

Cuvinte-cheie: partid, politică, guvernare, democraţie, popor.

1. Originea, noţiunea şi scopul partidului politic. Partidele politice reprezintă o adevărată placă turnantă în sistemul politic al unei ţări prin rolul jucat în construcţia şi funcţionarea sistemului democratic de guvernare, prin schimbările politice şi economice pe care le fac atunci cînd vin la guvernare, ca urmare a voinţei electoratului.

Partidele politice fac parte integrantă din viaţa constituţională a unui stat. Modul lor de manifestare pe scena politică reprezintă o oglindă a modului de structurare a societăţii în grupuri sociale, o imagine a gradului de divizare sau de coagulare a comunităţilor componente ale societăţii, cu idealurile, interesele şi manierele lor specific de luptă pentru a ajunge la guvernare.

Pluralismul politic este o condiţie indispensabilă a democraţiei şi valoarea pe care o acordă Constituţia acestui principiu este excepţională. Garanţiile pluralismului sunt diverse, dar principala garanţie o constituie posibilitatea şi libertatea înfiinţării şi funcţionării partidelor politice, asigurarea tratamentului juridic egal şi garantarea constituţională a dreptului la libera asociere. Constituţia Republicii Moldova a divizat libertatea de asociere în două componente: 1) libertatea întemeierii şi afilierii la sindicate; 2) libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice. Constituţia nu prevede expres libertatea generală de asociere (în asociaţii obşteşti, alte forme şi comunităţi de interese, scopuri), dar acest drept este garantat cetăţenilor Republicii Moldova în virtutea tratatelor internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale1.

Importanţa deosebită a dreptului de asociere în partide politice, libertatea lor de formare şi libertatea persoanei de a face parte din acestea au fost puse în valoare de actele internaţionale: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 20); Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 22); Convenţia Europeană a Protecţiei Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (art. 11).

Jurisprudenţa CEDO (Cazul Refah Partisi ş.a. versus Turcia, 2003) a reţinut că datorită rolului în viaţa social-politică a unei ţări, partidele politice: au capacitatea de a influenţa ansamblul regimului politic statal; se disting de orice alte organizaţii care activează în domeniul politic; reprezintă o modalitate esenţială de punere în valoare a libertăţii de asociere necesară bunei funcţionări a democraţiei2.

Activitatea politică în societate se realizează nu numai prin intermediul statului, al instituţiilor şi organismelor ce ţin de acesta, ci şi printr-o vastă şi complexă reţea de organizaţii şi instituţii extrastatale. Dintre acestea, cele mai vechi şi importante sunt partidele politice. Existenţa partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un element esenţial al vieţii democratice. Democraţia începe şi există numai o dată cu apariţia şi dezvoltarea partidismului. Noţiunea de partid are o vechime milenară, ea derivă în majoritatea societăţilor moderne din latinescul pars-partis şi desemnează, într-o accepţiune semantică, o grupare de oameni constituită în mod voluntar, animaţi de aceleaşi idei, concepţii, interese, scopuri, care acţionează în comun în baza unui program, în vederea realizării acestuia3.

Dacă ar fi să facem o istorie a partidelor politice, putem spune că forme incipiente nepurtînd această denumire au existat încă din Antichitate, însă partidele apar în secolele XVIII—XIX. Referitor la Antichitate ne amintim că la început, au existat două alternative de regim politic: oligarhia (reprezentată în Grecia de eupatrizi — mari proprietari funciari) şi democraţia (guvernarea poporului — formată din agricultori, păstori, navigatori, negustori etc.). În baza acestei divizări apar trei partide politice: pedeenii (oamenii de la cîmpie — proprietarii funciari); paralienii (oamenii de la ţărmul mării — negustorii); diacrienii (oamenii de la munte — agricultorii, păstorii), fiecare partid optînd pentru un anumit tip de regim, şi anume: oligarhic, moderat şi democratic.

Am amintit tipurile de partide şi regimuri existente în Grecia antică, deoarece se poate observa încă din acea vreme că democraţia înseamnă guvernarea poporului (guvernarea după voinţa poporului, aşa cum semnifică şi astăzi), din raportul celor trei tipuri de partide născîndu-se democraţia ateniană. Remarcăm faptul că cei care susţineau democraţia erau majoritari şi oameni obişnuiţi, nu mari proprietari de pămînturi4.

În accepţiunea modernă a termenului, ca instituţii politice bine conturate, cu statute şi programe clar fundamentate, cu activitate organizată şi permanentă, în care au acces toate clasele şi categoriile sociale, cu rol major în organizarea şi conducerea societăţii, partidele politice apar o dată cu societatea modernă. Geneza partidelor politice moderne trebuie căutată în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, în timpul luptei antifeudale purtate de burghezie. Revoluţiile burgheze, dar şi opoziţia vechii clase feudale au dat naştere la fundamentele doctrinar-politice şi, o dată cu acestea, şi la instrumentele aplicării lor — partidele politice.

În societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile, iar la apariţia şi impunerea partidelor politice au contribuit următorii factori:

1) Lupta antifeudală — în cadrul acestei lupte burghezia avea nevoie de sprijinul maselor populare, care însă trebuiau conştientizate, organizate şi conduse. Partidele politice au constituit tocmai acele instrumente prin care burghezia a organizat şi condus lupta generală antifeudală. La rîndul ei, vechea clasă feudală, pentru a-şi apăra privilegiile şi interesele în lupta cu burghezia, şi-a creat şi ea propriile partide politice;

2) Noul sistem de constituire şi exercitare a puterii impus de burghezie, bazat pe noi valori şi principii, precum cel al reprezentativităţii, al eligibilităţii, al democratismului, a impus necesitatea constituirii partidelor politice moderne. Partidele politice se interpun între marea masă a alegătorilor şi organismele şi instituţiile reprezentative democratice. Tot partidele sunt cele care creează, prin reprezentanţii lor aleşi, instituţiile politice (parlamentul, guvernul, şeful statului) şi tot ele, prin aceiaşi reprezentanţi, le asigură funcţionalitatea;

3) În multe ţări, partidele politice s-au născut din cerinţa realizării unor sarcini şi obiective ale luptei de eliberare naţională, de constituire sau desăvîrşire a statului naţional. În aceste situaţii, partidele politice au fost singurele care au reuşit să-i unească într-o singură forţă social-politică pe cei interesaţi în lupta naţională, să asigure acesteia un program coerent şi clar, precum şi strategia şi tactica necesare realizării sale5.

Problema definirii partidului politic a constituit şi constituie şi astăzi un subiect de dispută atît în literatura politologică, în stasiologie, cît şi în sociologia politică. În legătură cu această temă apar o mare diversitate de opinii, păreri: unele pun accentul pe latura instituţională, organizatorică — program, funcţii sau rol social, altele reduc partidul politic la putere, la obţinerea şi menţinerea acesteia. Astfel, este interesant să observăm şi definiţiile altor jurişti, politologi sau sociologi care au examinat fenomenul — partid politic.

Sociologul Max Weber considera partidul politic „o asociaţie de oameni liberi, voluntar constituită, necesară societăţii, cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale“6. Max Weber sublinia că partidele „asigură puterea pentru conducători, în scopul realizării unui ideal sau obţinerii de avantaje materiale pentru militanţii lor“7. După cum se observă, în definiţia sa, Max Weber pune accentul pe aspectul instituţional, organizatoric şi pe program şi mai puţin pe dimensiunea culturală, socială.

Definiţia partidelor politice diferă în funcţie de criteriul ales: doctrina sau organizaţia şi scopul. În 1815, gînditorul francez Benjamin Constant definea partidele politice ca „reuniuni de oameni care profesează aceeaşi doctrină politică“. Această definiţie corespunde unei societăţi în care participarea politică este redusă, organizaţia de partide este cvasiexistentă, iar conflictul este de tipul aristocraţie — burghezie. După 1832, sistemul electoral în Marea Britanie se reformează, organizaţia începe să devină elementul important al partidului politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca „formaţiuni ce grupează indivizi cu aceleaşi orientări politice pentru a le asigura o influenţă reală asupra gestionării treburilor publice“. Această definiţie este caracteristică statului liberal de la sfârşitul secolului XIX, un stat neintervenţionist, ce exercita doar funcţii esenţiale, şi în care partidele politice concurau la definitivarea spaţiului politic.

În secolul XX, în literatura politologică se propune o schimbare a definirii partidelor politice, accentuînd-se scopul acestora, care ar trebui să fie cucerirea sau influenţarea puterii. George Burdeau, susţinea că „partidele politice sunt un grup de indivizi care profesînd aceleaşi opinii politice fac eforturi de a impune un punct de vedere care să atragă un număr cît mai mare de cetăţeni şi caută să cucerească puterea sau cel puţin să o influenţeze“. Aceste definiţii accentuează finalitatea partidelor politice, însă neglijează latura guvernamentală a acestora, nu explică ce fac partidele după cucerirea puterii.

Giovani Sartori definea partidele politice, ca „organizaţii care îşi propun să impună în poziţiile-cheie ale societăţii oameni ce pot influenţa mersul lucrurilor în raport cu principiile asumate“.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, accentul în definirea partidului politic se pune atît pe ideea de organizare, cît şi, mai ales, pe rolul şi funcţiile exercitate de acesta şi, cu precădere, pe aspectul puterii. În opinia sociologului francez contemporan Maurice Duverger, partidele politice se definesc în special „prin natura organizării lor: un partid este o comunitate cu o structură particulară“. O definiţie cuprinzătoare a partidului politic o dă Sigmund Neumann care menţionează că „partidul politic este organizaţia închegată a forţelor politice active ale societăţii, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale… el reprezintă acea verigă mare care leagă forţele sociale şi ideologiile de instituţiile guvernamentale oficiale şi le angajează în activitatea politică într-un cadru mai larg al comunităţii politice“8.

R. G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organizaţie durabilă, organizată la nivel naţional şi local, urmărind să cucerească şi să exercite puterea şi căutînd, în acest scop, susţinerea populară. Acelaşi autor analizează o definiţie mai amplă formulată de către Joseph la Palombara şi Myran Weiner în care sunt surprinse următoarele patru trăsături:

1) o organizaţie durabilă, altfel spus o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să fie superioară celei a conducătorilor săi;

2) organizare locală bine stabilită şi aparent durabilă, întreţinînd raporturi regulate şi variate cu eşalonul naţional;

3) voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de a lua şi exercita puterea singură sau împreună cu alţii şi nu numai de a influenţa puterea;

4) preocuparea, în fine, de a căuta un sprijin popular în alegeri sau în altă împrejurare.

Aceste trăsături, explică R.G. Schwartzemberg, permit a distinge partidele de alte organizaţii social-politice9.

Fără îndoială definirea partidului politic trebuie să înceapă cu menţionarea faptului că este o asociaţie. Prin aceasta se exprimă atît modul de formare (prin exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere) cît şi compoziţia (este o grupare de cetăţeni, un colectiv). Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Prin asociere cetăţenii devin membri de partid. Va trebui să observăm că această calitate prezintă interes aparte pentru definirea partidului politic ea trebuind a fi deosebită de alte calităţi, precum cele de aderenţi sau de simpatizanţi10.

Art. 41 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova prevede că cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale11 s-a menţionat că dreptul la asociere este consfinţit în art. 41 din Constituţie şi prevede posibilitatea cetăţenilor de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni social-politice. Dreptul de asociere în partide este un drept social-politic fundamental, din categoria libertăţilor de opinie, clasificat astfel alături de libertatea conştiinţei şi de exprimare.

Interpretînd art. 41 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională12 a considerat că reglementarea juridică a modului şi condiţiilor de participare a partidelor şi altor organizaţii social-politice la alegeri se efectuează în baza prevederilor unei legi organice, conform art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituţie.

Legea nr. 294-XVI din 21.12.2007 privind partidele politice defineşte partidele politice ca „asociaţii benevole, cu statut de persoană juridică, ale cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot, care, prin activităţi comune şi în baza principiului liberei participări, contribuie la conceperea, exprimarea şi realizarea voinţei lor politice“. Conform aceleiaşi legi, partidele politice, fiind institute democratice ale statului de drept, promovează valorile democratice şi pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă, prin înaintarea şi susţinerea candidaţilor, la alegeri şi la constituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor la alegeri, participă, prin reprezentanţii lor, la exercitarea în mod legal a puterii în stat.

Stipulările art. 41 alin. (2) şi alin. (3) din Constituţie presupun obligativitatea statului de a aplica un tratament juridic egal şi echitabil tuturor partidelor, constituite legal. Conform Legii nr. 294-XVI din 21.12.2007 privind partidele politice: orice imixtiune în activitatea internă a partidelor politice este interzisă, cu excepţiile prevăzute de lege; toate partidele au drepturi egale de participare la alegerea Parlamentului şi a autorităţilor administraţiei publice locale; tuturor partidelor politice care participă la campania electorală şi candidaţilor acestora la funcţii elective li se acordă gratuit şi în condiţii de echitate timpi de antenă la posturile publice de radio şi televiziune; statul sprijină dezvoltarea partidelor politice; discriminarea partidelor politice la acordarea sprijinului din partea statului nu se admite13.

Asocierea în partide politice este un drept fundamental al cetăţenilor. Astfel de prevederi identificăm în Constituţiile: Republicii Moldova (art. 41), României (art. 40), Germaniei (art. 9 şi art. 21), Italiei (art. 18 şi art. 49). Fără a face din aceasta o regulă universală, vom observa că faţă de scopul partidului politic (de a-şi apropria puterea şi a o exercita, de a guverna altfel spus), calitatea de cetăţean pentru a fi membru al unui partid politic se impune. Aceasta pentru că este recunoscut şi admis faptul că participarea la guvernare este prin excelenţă rezervată numai cetăţenilor statului, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestuia.

Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop cetăţenii se asociază în partide. Iar dacă trăsăturile pe care le-am examinat pînă aici permit încadrarea partidelor în categoria mare a asociaţiilor, scopurile lor le identifică şi le diferenţiază în cadrul acestora. Sub acest aspect selectarea unor idei din doctrina juridică şi a unor prevederi constituţionale prezintă incontestabil interes. Astfel, în doctrină scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind:

promovarea prin eforturile comune ale membrilor a interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord;

procurarea şefilor lor puterea în sînul unui grup şi militanţilor activi şanse — ideale sau materiale — de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le realiza pe amândouă; realizarea unui program politic;

urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi şi exerciţiului puterii; contribuţia la exprimarea sufragiului, propunînd programe şi prezentînd candidaţi în alegeri14.

Constituţiile reglementînd scopurile partidelor politice stabilesc că acestea sunt: contribuţia, după metoda democratică, la determinarea politicii naţionale (Italia, art. 49); contribuţia la formarea voinţei politice a poporului (Germania, art. 21); contribuţia la exprimarea sufragiului (Franţa, art. 4); contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind instrumentul fundamental al participării politice (Spania, art. 6); contribuirea la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8).

Considerăm că cea mai cuprinzătoare caracterizare a scopurilor partidelor politice este exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. În acest sens, afirmînd că partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, redăm sensurile şi dimensiunile scopurilor şi activităţii partidelor politice. Fundamentîndu-şi scopurile pe o anumită ideologie, filozofie, bază teoretică, partidele încearcă să atragă cetăţenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice. Viaţa partidelor nu se reduce numai la sfera membrilor lor, ci tinde a cuprinde cît mai mulţi cetăţeni, care recepţionînd platformele şi ideologiile urmează să le sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică şi care se poate înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Ca atare, partidele trebuie să-şi asigure o bază electorală solidă care să le permită propulsarea reprezentanţilor lor marcanţi în sfera guvernării, mai ales în Parlament. Partidele care devin partide de guvernămînt dispun de pîrghiile eficiente (pîrghiile puterii) prin care-şi pot instituţionaliza platformele lor, politica lor putînd deveni politică de stat, voinţa lor putîndu-se impune ca voinţă obligatorie pentru societate. Această voinţă politică se va exprima juridic în legi15.

Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea existenţei unor repere juridice cît priveşte scopurile şi activitatea. Aceste repere juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de ele apreciindu-se constituţionalitatea partidului politic. În ordinea constituţională a unui stat există valori politice, morale şi juridice faţă de care nici un atentat nu este admis. În esenţă, partidul care prin scopuri şi activităţi neagă valori sau îşi propune distrugerea lor este apreciat ca nelegal şi neconstituţional (spre exemplu, art. 41 alin. (4) din Constituţia Republicii Moldova).

Astfel văzute lucrurile, Ioan Muraru defineşte partidele politice ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.

Nu se poate încerca o definire a partidului politic fără a avea în vedere motivaţia asocierii şi rolul ce revine unei asemenea asociaţii. Paul Negulescu, arătînd că asocierea în partide este un fenomen social, scria că înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm „motivele care pot să determine hotărîrea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau altul“. Aceste motive, spune autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie priveşte valoarea generală a ideilor lor în jurul cărora se formează grupările politice, iar a doua folosul personal pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţi ale unei categorii sociale16.

Scopurile partidelor sunt eminamente politice. Desigur, aceste scopuri exprimă ideologii, interese, dar toate în încercarea de a fi realizate prin cucerirea şi exerciţiul puterii. De aceea orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea guvernării. Pentru aceasta, se afirmă în doctrină, partidele servesc de intermediari între popor şi putere, şi îşi asumă, atunci cînd reuşesc să cucerească puterea, conducerea politicii naţionale. Partidele politice nu sunt însă doar simple mecanisme electorale, instrumente prin care se captează şi se controlează energia populară, ele pot fi de asemenea şi revelatori şi/sau acceleratori ai fenomenelor socio-politice sau frâne în calea proceselor de schimbare.

Astfel, partidele politice trebuie analizate nu doar din perspectiva rolului lor electoral, parlamentar sau guvernamental ci şi ca forţe sociale, capabile să pună în mişcare masele populare. Ele nu sunt singurii actori ai vieţii sociale colective dintr-un stat, dar sunt cei care joacă un important rol politic tradus în termenii jocului puterii. Rezultă deci că cel mai adesea scopurile partidelor sunt de a exprima, defini, determina: sufragiul; politica naţională; voinţa politică a cetăţenilor; voinţa populară17.

În lumina celor menţionate, vom defini partidul politic ca o asociere a cetăţenilor uniţi prin comunitatea concepţiilor politice, ideologice şi a intereselor sociale, constituit pe baza liberului consimţămînt şi care acţionează programatic, conştient şi organizat întru servirea intereselor unor grupuri sociale, comunităţi umane, pentru dobîndirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii în conformitate cu idealurile proclamate în platforma — program.

2. Funcţiile, rolul şi valoarea partidelor politice într-o societate democratică. Într-un regim politic democrat reprezentativ, partidele politice sunt vectori ai democraţiei. Acestea fiind esenţiale pentru funcţionarea şi durabilitatea democraţiei întrucît ele sunt nu numai instrumente pentru cucerirea puterii prin alegeri regulate, echitabile şi transparente, ci şi locuri unde apar idei şi propuneri concrete înainte de elaborarea programelor alternative de guvernare. Ele constituie, în acelaşi timp, mijloace graţie cărora indivizii reflectează asupra chestiunilor publice, îşi exprimă nemulţumirile lor sau îşi exprimă susţinerea actelor guvernamentale.

Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise în constituţii. Sub acest aspect este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a constituţiei dacă am considera că partidele au numai acele funcţii prevăzute expres în textul constituţional. Este în spiritul unei interpretări corecte a constituţiei ideea potrivit căreia într-o constituţie se consacră numai ceea ce este esenţial pentru partidele politice. Nu înseamnă că partidele politice nu au şi alte funcţii care însă sunt dominate, dacă putem spune astfel, de nişte scopuri constituţionale.

R. G. Schwartzemberg pune accentul pe aspectul electoral şi parlamentar, respectiv consideră că un partid îndeplineşte trei funcţii principale: funcţia electorală; funcţia de control şi de orientare a organelor politice; funcţia de definire şi exprimare a poziţiilor politice.

Pierre Pactet consideră că două ar fi funcţiile partidelor politice şi anume de a fi intermediari între popor şi putere şi de a-şi asuma, atunci cînd sunt la putere, direcţionarea politicii naţionale18.

Reieşind din cele expuse, evidenţiem următoarele funcţii ale partidelor politice:

1. Cea mai importantă funcţie este cea de mediere între cetăţeni şi stat, între societatea civilă şi societatea politică. Această funcţie se manifestă plenar în timpul alegerilor. Alegerile constituie unica modalitate a partidelor de a cuceri puterea politică. Cetăţenii, la rîndul lor, pot accepta sau respinge un partid sau altul, o orientare politică sau alta doar participînd la scrutinul electoral. Partidele, prin urmare, oferă cetăţenilor posibilitatea să valideze sau nu orientarea politică a societăţii;

2. Partidul îşi asumă responsabilităţile de guvernare — în cazul victoriei la alegeri, în acest sens elaborează şi promovarează un concept politic, programe şi strategii ale dezvoltării social-economice a societăţii, participă la formarea organelor puterii şi controlează activitatea lor, promovează propria ideologie;

3. Partidul este o şcoală de formare şi educare a celor care ocupă posturile guvernamentale şi parlamentare;

4. Contribuie la o participare activă şi conştientă a cetăţenilor la viaţa politică;

5. Controlează şi critică activitatea executivului şi a legislativului. Această funcţie revine, de regulă, opoziţiei19.

Dreptul de asociere politică nu este unul absolut, exercitarea lui poate fi restrânsă, dacă este necesar, şi nu vine în contradicţie cu stipulările actelor internaţionale şi cu dispoziţiile constituţionale. Alin. (4)-(6) din art. 41 al Constituţiei Republicii Moldova stabilesc limitări ale dreptului la libera asociere în partide20:

1. Alin. (4) stabileşte că sunt neconstituţionale partidele care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi independenţei, a integrităţii teritoriale. Acest text are menirea de a proteja valorile politice, juridice şi statale consacrate de principiile generale ale Constituţiei. Legea privind partidele politice conţine mai multe limitări, stabilind că sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programul şi/sau activitatea lor, militează împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale a ţării, valorilor democratice şi ordinii de drept, utilizează mijloace ilegale sau violente, incompatibile cu principiile fundamentale ale democraţiei. Totuşi problema corespunderii dispoziţiilor constituţionale nu este lăsată la latitudinea diferitelor instituţii ale statului, deoarece adesea ele nu sunt altceva decît exponente ale unor forţe politice şi ar putea comite abuzuri. Doar Curtea Constituţională este în drept să hotărască asupra constituţionalităţii unui partid, iar lichidarea partidelor politice poate fi exercitată numai în cazurile expres prevăzute de art. 41 din Constituţie şi numai cu avizul Curţii Constituţionale21.

2. Alin. (5) conţine încă o condiţie a exercitării dreptului la libera asociere, stabilind că asociaţiile secrete sunt interzise. Deşi se utilizează noţiunea asociaţii, textul se referă la partide politice, întreg articolul constituţional fiind consacrat formaţiunilor politice. Constituind o limită în ceea ce priveşte modul în care activează partidul, interzicerea asociaţiilor secrete are menirea de a proteja valorile democraţiei constituţionale de forţele obscure ce ar dori să atenteze la ea.

3. Dreptul de a participa la administrarea ţării şi de a tinde pentru a ajunge la guvernare aparţine în exclusivitate cetăţenilor statului, datorită ataşamentului şi legăturilor complexe cu istoria şi destinele ţării. Partidele politice au un scop principal — să ajungă la putere şi să guverneze conform programelor şi ideologiei pe care o promovează. Prin urmare, cei care le constituie, membrii partidului, trebuie să fie persoane cu deplinătatea drepturilor politice, capabili să ocupe funcţii publice în stat. Acest fapt este statuat de alin. (6) al art. 41 din Constituţie, care prevede că activitatea partidele constituite din cetăţeni străini este interzisă22.

Este greu de subestimat rolul şi valoarea partidelor politice în calitatea lor de element fundamental al guvernării democratice. Înţelesul modern ale democraţiei reprezentative, codificat şi definit prin numeroase standarde internaţionale existente, atribuie un rol esenţial partidelor politice, care au menirea de a reprezenta, de a exprima, de a transmite şi de a angrena ideile cetăţenilor, interesele şi opiniile lor cu privire la interesul comun.

Partidele reprezintă o plaformă colectivă pentru exprimarea drepturilor fundamentale ale indivizilor de asociere şi exprimare, fiind deopotrivă şi vehiculul cel mai popular de participare politică. Partidele asigură existenţa unui electorat informat şi participativ, servind ca punte de legătură cu ramurile guvernării: puterea executivă şi cea legislativă23.

În societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în strînsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi pînă în prezent poate fi considerată spectaculoasă. Avînd ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentînd grupuri, clase, ideologii, s-a ajuns uneori pînă la aprecierea că partidele întruchipează statul, naţiunea. Astăzi, mai mult ca oricînd, partidele politice îşi merită caracterizările de „motor al vieţii politice“, „motiv al îmbătrînirii clasicei teorii a separaţiei puterilor’’, „un rău necesar“.

În sensul celor expuse, conchidem că partidele politice ca instituţii politice sunt componentele de bază ale unei societăţi democratice. De fapt, partidele politice şi democraţia se condiţionează reciproc. Putem vorbi despre existenţa unei democraţii autentice numai după apariţia şi dezvoltarea partidelor politice, care, la rîndul lor, se pot manifesta plenar doar în condiţii democratice. Aceşti actori politici sunt cei care urmăresc accederea la putere într-un cadru legal. De asemenea, partidele politice, ca organizaţii non-guvernamentale, permit aderarea la acestea a persoanelor cu idei, viziuni şi nivel de cunoştinţe diferit, iar democraţia presupune superioritatea gîndirii colective asupra celei individuale, mai ales în soluţionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate. Partidele reprezintă singura modalitate de promovare constructivă şi consensuală a pluralităţii intereselor care caracterizează o colectivitate.

1 Constituţia Republicii Moldova: comentariu. Chişinău: Arc, 2012, p. 170.

2 Idem.

3 Uglean Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: România de Mâine, 2005, p. 114.

4 Ibidem, p. 115.

5 Uglean Gh. Op. cit., p. 117-118.

6 Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti: Albatros, 1997, p. 243.

7 Cernencu M., Ciurea C., Negru E., Serebrian O. Alegerile într-o societate democratică. Chişinău: Business Elita, 2001, p. 46-47.

8 Uglean Gh. Op. cit., p. 119.

9 Muraru I., Tănăsescu E. S. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a 13-a, Vol. II. Bucureşti: C. H. Beck, 2009, p. 25.

10 Ibidem, p. 23.

11 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.28 din 21.02.1996, Monitorul Oficial al RM nr.16/182 din 14.03.1996.

12 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.37 din 10.12.1998, Monitorul Oficial al RM nr.1-2/1 din 07.01.1999.

13 Constituţia Republicii Moldova: comentariu. Op. cit., p. 171.

14 Muraru I., Tănăsescu E. S. Op. cit., p. 23.

15 Ibidem, p. 24.

16 Ibidem, p. 25.

17 Muraru I., Tănăsescu E. S. Op. cit., p. 26.

18 Muraru I., Tănăsescu E. S. Op. cit., p. 26.

19 Cernencu M., Ciurea C., Negru E., Serebrian O. Op. cit., p. 47.

20 Constituţia Republicii Moldova: comentariu. Op. cit., p. 171.

21 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.11 din 03.06.2003, Monitorul Oficial al RM nr.123-125/12 din 20.06.2003.

22 Constituţia Republicii Moldova: comentariu. Op. cit., p. 172.

23 Munteanu I. Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici şi reforme. Chişinău: Cartier, 2010, p. 4.