Repere istorice privind organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale moderne

Dorinel HORCHIDAN, doctorand, ULIM
Recenzent: Dumitru GRAMA, doctor în drept, conferenţiar universitar

In this article the author deals with the problems of early local public administration in modern Romania and Moldavia, addressing issues that concern, on the one hand, the organisation of administrative and territorial units — regions, counties, districts, townships and villages and, on the other hand, emphasizing the responsabilites of the local authorithies, as well as their place within the state administrative hierarchy of the time. Keywords: territory, local administrative, territorial and administrative organisation, legislative measures, administrative autonomy, organic regulations, competence, responsibilities of local administrative authority.

În acest articol autorul abordează începutul administraţiei publice locale moderne în România şi Moldova, aspecte ce vizează pe de o parte, modalitatea de organizare administrativ — teritorială si a instituţiilor administrative — judeţe şi ţinuturi, plase şi ocoale, oraşe şi sate. Pe de altă parte, sunt evidenţiate atribuţiile organelor administrative locale precum şi rolul acestora în cadrul ierarhiei administrative statale din perioada respectivă. Cuvinte cheie: teritoriu, autoritate administrativă locală, organizare administrativ — teritorială, acte normative, autonomie administrativă, regulamente organice, competenţa, atribuţii ale autorităţii administrative locale.

Începuturile administraţiei publice locale s-a făcut sub semnul conflictului existent între marile puteri vecine pentru dominaţia sud-estului Europei şi, în special, asupra celor două ţărişoare româneşti care se aflau în calea expansiunii Austriei şi Rusiei.

Secolul XVII părea să fi dat câştig de cauză Imperiului Habsburgic în lupta purtată împotriva Porţii in vederea controlului zonei, astfel că, numeroase teritorii ocupate de români au căzut episodic sau permanent sub dominaţie austriacă, sfârşitul de secol aducând pe scenă un actor la fel de important atât în plan politic dar şi militar: Imperiul Ţarist. Obiectivul fundamental al acestuia fiind clar de a încorpora Ţările Române şi nicidecum sprijinirea acestora de a devenii entităţi politice autonome sau independente la nord de Dunăre. Aspectul acesta a fost scos în evidenţă în momentele în care Rusia a reuşit să se impună pe plan militar în faţa Turciei, când au ocupat Principatele, impunând o administraţie proprie, cum a fost intre anii 1806—1812 şi 1828—1834. În momente în care, din cauza unor presiuni internaţionale, Rusia a fost nevoită a se retrage de pe aceste teritorii, nu a plecat cu mâna goală: in urma încheierii tratatului de la Bucureşti din 28 mai 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru — Basarabia, a trecut pentru mai bine de un secol sub dominaţie rusească.

Prin încheierea tratatelor de la Bucureşti (1812), Ackerman (1826) şi Adrianopol (1829), prin obţinerea statutului de autonomie internă pentru Ţările Române, şi statutul de putere protectoare pentru sine, Rusia avea în vedere îndepărtarea acestora de poartă în scopul de a pregăti anexarea lor.

Actualitatea cercetării temei are în vedere faptul că în raport de istoria proprie, fiecare ţară îşi constituie propriul sistem, în care rolul şi funcţiile administraţiei, perecum şi legăturile acesteia cu societatea, sunt stabilite în raport cu voinţa lor suverană.

În acest cadru cercetarea ştiinţifică a colectivităţilor locale, şi rolul acestora în istoria fiecărei naţiuni reprezintă un demers util şi necesar.

Descifrarea organizării administrative din perioada de început a administraţiei publice moderne continuând cu epoca regulamentară, a conţinutului şi limitelor acestora îşi găseşte, în studiul de faţă un suport adecvat, bogat ancorat în realitatea epocii.

Scopul acestui studiu are în vedere modul în care a fost concepută şi structurată administraţia publică locală modernă, organizarea administrativ-teritorială precum şi atribuţiile autorităţilor publice locale din perioada analizată.

La realizarea studiului au fost aplicate metodele: analizei, sintezei, comparaţiei, investigaţiei ştiinţifice. Dintre materialele folosite enumerăm monografii, cărţi în domeniu analizat etc.

Cel mai adesea austriecii reacţionau prin proiecte de împărţire pe cale amiabilă a teritoriilor din Principatele Române, Poarta exercitând drepturile de Suzeran, intervine cu brutalitate pentru înăbuşirea manifestărilor de autonomie ale acestora. Rusia avea interes faţă de Principate şi făcea tot posibilul de a-şi consolida poziţia în aceste teritorii tocmai printr-o politică externă activă. Au fost instituite consulate ruse în Principate după războiul ruso-turc din 1768—1774, au încorporat în imperiul rus ţinuturile din stânga Nistrului după războiul din 1787—1791, se consolidează treptat poziţia ţarismului în ţinuturile principatelor, şi recunoaşterea de către Turcia prin emiterea hateşerifului special din 1802, a dreptului Rusiei de a apăra interesele principatelor în faţa Porţii. Dorinţa locuitorilor din principate de eliberare de sub dominaţie otomană corespundea de fapt, cu aspiraţiile de expansiune a ţarismului, care în anul 1806, fără a declară război ocupa cu armatele sale Principatele, fapt ce a determinat ca poarta să declare război Rusiei. Rezultatul războiului ruso-turc dintre anii 1806—1812, a fost semnarea la Bucureşti a tratatului de pace prin care teritoriile dintre Prut şi Nistru cu cetăţile: Hotin, Bender, Cetatea-Albă, şi Ismail să fie anexate Rusiei. Teritoriul răpit de la Moldova a căpătat denumirea de Basarabia, denumire ce o purta partea de sud a Moldovei până la actul de anexare, extinzându-se astfel, asupra întregului teritoriu anexat. După înăbuşirea răscoalei conduse de Tudor Vladimirescu, din mai 1821 până în toamna anului 1822, turcii instituie o administraţie militară, pentru prima dată, care era condusă de un guvernator militar turc. Acesta preia o parte din atribuţiile statului, având sub controlul său pe ispravnici şi pe funcţionarii judeţeni pe care îi numea direct. Perioada nu a făcut decât să exacerbeze abuzurile administraţiei şi fenomene ca vanitatea slujbelor.1

Odată cu restabilirea domnilor pământene în 1822 nu au avut loc schimbări importante în planul administraţiei publice si aceasta nu pentru că nu au existat încercări de reformă. Astfel, încă din primele luni de domnie ale lui Grigore al IV-lea Ghica pe tronul Ţării Româneşti, a încercat să pună capăt abuzurilor din administraţie şi, mai ales, vânzării slujbelor care se practica până la acea dată. La 15/17 septembrie 1822, printr-un document al cancelariei domneşti se interzice, sub sancţiunea unor pedepse corporale severe, vânzarea slujbelor. La 3/15 august 1823, reglementează atribuţiile ispravnicilor, sameşilor şi zapciilor. Pentru a înlătura sau, cel puţin a a limita corupţia a interzis cadourile în obiecte, bani şi muncă făcute funcţionarilor publici şi a stabilit havaietuirile ce reveneau fiecărui dregător în parte.2 Din păcate, înconjurat de un aparat funcţionăresc format la şcoala administraţiei fanariote, reformele lui Ghica au rămas fără ecou. Vechile practici au continuat să fie respectate. Mai ales vânzarea slujbelor, aducătoare de mari profituri, a continuat să fie practicată, plocoanele pentru numirea în funcţii, constata consulul Austriei la Bucureşti, practicându-se în continuare până la cele mai înalte niveluri.3 În Moldova Ioniţă Sandu Sturza a continuat vânzarea dregătoriilor, fapt ce a dus la o dublare a numărului de funcţionari în administraţia publică centrală.

Starea necorespunzătoare a serviciilor publice, corupţia, abuzurile nu mai puteau fi tolerate, mai ales în condiţiile unei tendinţe de modernizare sub influenţa liberalismului burghez apusean. Pe lângă intense manifestări politice ce urmăreau transformarea boierimi în forţa politică dominantă în stat, viaţa politico-socială intre 1822—1828 se evidenţiază prin numeroase proiecte de reformă venite din rândurile boierimii mari cât şi din partea boierimii mici şi mijlocii. Dincolo de caracterul de clasă al acestor propuneri, ce urmăreau să consolideze privilegii de tip feudal, majoritate nu puteau să ocolească aspectele negative din administraţie.

Debutul programelor de reformă a fost revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, care deşii, era îndreptată împotriva stării de lucruri din epoca fanariotă, nu putea ignora problemele administraţiei ce se făcea vinovată de numeroase abuzuri. În Cererile norodului românesc din februarie 1821, Tudor Vladimirescu cerea încetarea cumpărării dregătoriilor, abolirea havaieturilor şi introducerea de lefuri fixe pentru dregători.

Aceste propuneri au fost reluate şi dezvoltate în anii următori, un accent deosebit se punea în Constituţia Cărvunarilor, cel mai important proiect al acestei perioade, pe conferirea slujbelor „numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fieştecăruia. Ca o măsură împotriva intrigilor şi prigonirilor, se cerea ca toţi funcţionarii să fie schimbaţi anual“, sacrificându-se principiul modern al stabilităţii funcţionarilor în scopul stârpirii abuzurilor.4

Faptul că aceste doleanţe au fost menţinute numai la stadiul de propuneri o dovedeşte faptul că, în 1828 când au ocupat din nou Principatele, ruşii au găsit şi reflectat în diverse rapoarte o serie de lucruri identice cu cele specifice din epoca fanariotă. Interesaţi fiind de a asigura aprovizionarea armatei, ruşii care se aflau în conflict cu Poarta, au constatat cu stupoare scara largă pe care se practicau abuzurile în administraţia Principatelor.

După războiul ruso-turc 1828—1829, Moldova şi Muntenia sunt ocupate de armata rusă, fiind administrate de guvernatorul rus P. Kisseleff. Astfel, Rusia impunea Principatelor Regulamentele organice, intrate în Vigoare în Moldova — 1831 şi în Muntenia — 1832.

Rescriptul imperial pentru numirea guvernatorului Pahlen din aprilie 1828, făcea un adevărat rechizitoriu acestei stări de lucruri: „Ispravnicii de mai multe ori arată intr-un sat numai 20 de case unde sunt 28 şi venitul celor 8 case ascunse îl întrebuinţează în folosul lor. Dânşii, în locul a una mie de podvoade ce se cer de la judeţ, scot în modul cel mai insolent două mii şi, la jumătate din numărul acestora, permit a se răscumpăra pentru un preţ destul de mare. Moşiile persoanelor care ocupă poziţiunile cele mai înalte, le scutesc în mod arbitrar de impozit şi prin aceasta întorc toată greutatea impozitelor asupra altor moşii (…). Cu părere de rău trebuie a mărturisi că în amândouă principate, nobleţea, deşi a câştigat, din deasa cu noi comunicaţie, oare care grad de civilizaţie, totuşi există încuibate în ea virtuţi ce caracterizează pe supuşii turci. Nu amor către patrie, nici înaltă înţelegere a virtuţii, ci pasiune spre înavuţire este principală ţintă a tuturor ştiinţelor lor“.5

Acuzaţii grave aducea sistemului administrativ românesc şi generalul Kisseleff în darea de seamă privind administraţia Principatelor.

În consecinţă, guvernatorii ruşii ai Principatelor au trebuit să ia o serie de măsuri în planul organizării şi funcţionării administraţiei publice locale în scopul de a pune capăt „groazei unei administraţii fără reguli şi fără principii a unor boieri obişnuiţi să trăiască într-un fel de anarhie, exploatând situaţiile lucrative şi necunoscând altă lege decât bunul lor plac“.6

Regulamentele organice — prin textul iniţial dar şi prin acte normative adiţionale, au reglementat organizarea administrativ-teritorială a celor două Principate, organele de la nivel local precum şi atribuţiile acestora în administrarea intereselor generale sau locale. Aceste acte prevedeau modernizarea administraţiei prin introducerea domniei constituţionale. Puterea domnitorului era limitată de Adunarea Obştească care avea atribuţii de control şi legislative. Activitatea executivă aparţine domnitorului, dar cu participarea Adunării Obşteşti, acare putea să atragă atenţia sefului statului cu privire la eventuale nereguli ce se comiteau, dar şi posibilitatea de a se adresa Porţii şi puterii protectoare — Rusiei, dacă domnitorul nu adopta măsurile considerate a fi necesare de către boierime.

Cu privire, la organizarea administrativ-teritorială, Regulamentele au menţinut vechile unităţi administrativ-teritoriale. Schimbări au intervenit in planul atribuţiilor organelor administrative locale cât şi în ceea ce priveşte stabilirea locului şi rolului lor în cadrul ierarhiei administrative statale.

Judeţele şi ţinuturile. Regulamentele au menţinut împărţirea Principatelor în judeţe (Muntenia) şi ţinuturi (Moldova), dar, ca şi în trecut lipsite de personalitate juridică. La nivelul acestor unităţi administrativ-teritoriale centrul îşi avea proprii agenţi, numiţi în Muntenia (o) cârmuitori iar în Moldova ispravnici administratori. Aceştia aveau atribuţii numai administrative, realizându-se astfel, o reală separare între administrativ şi judecătoresc. Erau numiţi de domn cu un mandat de 3 ani dintre doi candidaţi propuşi de Sfatul administrativ (art. 352 R.O.V.), ce depindeau de Departamentul de interne dar puteau primii ordine şi de la alţi miniştrii cu privire la treburile departamentului lor (art. 147 R.O.V.). Deşii numiţi de domn, ei nu erau doar simpli reprezentanţii domneşti în teritoriu, ci agenţi ai executivului, care erau obligaţi de a executa ordinile primite, în realizarea intereselor statului. La dispoziţia acestora se afle o cancelarie compusă dintr-un sameş, cap al cancelariei, un ajutor de sameş şi doi scriitori.

În Basarabia a fost vechea organizare administrativ — teritorială şi instituţiile administrative de nivel local. Astfel, ţinuturile erau administrate de către ispravnici, care erau numiţi în funcţie de către guvernatorul civil pe durata de un an. Aceştia, aveau atribuţii administrative, judecătoreşti, fiscale şi de asigurare a ordinii publice. Câte un singur ispravnic aveau ţinuturile din Tomarov, Greceni, Codru şi Hotărniceni şi câte doi ţinuturile din Soroca, Hotin, Iaşi, Bender şi Orhei.

În această etapă neexistând un act normativ care să le stabilească obligaţiile, ispravnicii îşi exercitau atribuţiile în conformitate cu uzanţele şi cutumele locale, care de cele mai multe ori erau tălmăcite în mod diferit şi care duceau la disfuncţionalităţi în activitatea lor. Ţinuturile mai mari erau divizate în ocoale.

În cadrul imperiului rus, în etapa autonomiei administrative, autoritatea locală era reprezentată de autorităţile de la nivelul ţinuturilor, ocoalelor, oraşelor şi satelor.

Astfel, la nivel de ţinut s-a păstrat instituţia isprăvniciei, formată din ispravnic şi patru asesori care erau aleşi de nobilime şi confirmaşi de către un namesnic. Ispravnicul deţinea funcţia principală în administraţia ţinutului, fiind abilitat cu dreptul şi obligaţia de a îndeplinii dispoziţiile autorităţilor ierarhic superioare, de a supraveghea activităţile organelor ierarhic inferioare şi de către toţi locuitorii a îndatoririlor ce le reveneau. Avea următoarele obligaţii: să asigure ordinea publică, examina litigiile mărunte, asigura staţionarea trupelor militare în ţinut, întreţinerea în ordine a gospodăriei rutiere, a stării de sănătate a ţinutului, şi responsabil de securitatea alimentară a populaţiei.

Plaşile şi ocoalele. Fiecare judeţ/ţinut avea în componenţă subdiviziuni teritoriale numite plăşi în Muntenia şiocoale în Moldova, care şi ele erau lipsite de personalitate juridică. Erau conduse în Muntenia de sub — cârmuitori, numiţi pe 3 ani de către domn, la recomandarea Sfatului administrativ, dintre doi candidaţi pentru fiecare plasă sau ocol de către şeful judeţului împreună cu proprietarii din judeţ (art. 353 R.O.V.). În Moldova, în fruntea ocoalelor se aflau privighetori de ocoale aleşi pe durată de 3 ani de către şeful ţinutului şi vorniceii satelor din ţinut, dintre boiernaşi, mazili sau neamuri, proprietarii in circumscripţie (art. 404 R.O.V.), şi era confirmat de către domn.

În Basarabia, ţinutul Orhei avea 12 ocoale, Hotin — 8, Iaşi — 6, Bender — 3. Celelalte ţinuturi respectiv, Tomarov, Greceni, Codru şi Hotărniceni, din cauza numărului mic de localităţi nu se divizau în ocoale. Conducerea ocoalelor se realiza de către ocolaşi care erau numiţi de către ispravnici. Acesta era abilitat cu dreptul şi obligaţia de a executa dispoziţiile autorităţilor ierarhic superioare, de a asigura ordinea publică în cadrul ocolului, de a examina litigiile simple dintre locuitorii ocolului, de a duce evidenţa populaţiei, de a sigura buna funcţionalitate a trupelor militare ce erau dislocate pe teritoriul ocolului. Purta întreaga responsabilitate pentru exercitarea atribuţiilor sale faţă de isprăvnicie, căreia îi prezenta periodic informaţiile cerute.

Prin crearea acestei instituţii s-a ieşit complet din tiparele tradiţiei instituţionale româneşti în materie. Pe de o parte, conform modelului rusesc, cei doi funcţionari erau aleşi şi nu numiţi ca în epoca fanariotă. Pe de altă parte, prin atribuţiile acordate, s-a urmărit ca organele administrative locale să se transforme în apărătoare ale intereselor comunităţilor săteşti din cadrul ocoalelor şi plăşilor, ferindu-le de arbitrariul şi abuzurile vechii administraţii. Pe lângă atribuţii care vizau colectarea impozitelor din circumscripţia lor şi transmiterea acestora la reşedinţa de judeţ, ei aveau grijă şi de apărarea sătenilor de năpăstuiri, raportând neregulile constatate şefului judeţului, având dreptul, dacă acesta nu lua măsuri, să se adreseze direct Ministrului de interne. Totodată, prin acest sistem al alegerii şi nu al numirii, se urmărea recrutarea unor candidaţi merituoşi şi destoinici, calităţi garantate de moşierii locali.

În calitate de agenţi ai centrului la acest nivel aveau obligaţia de a raporta şefilor de judeţ/ţinut toate evenimentele importante ce aveau loc în lumea satelor.

Oraşele. Organizarea oraşelor s-a făcut diferit în această perioadă după cum ele se aflau în proprietate privată (embaticare) sau erau libere, acestea din urmă aveau şi personalitate juridică. Şi cele două capitale ale Principatelor aveau organizare diferită de cea a celorlalte oraşe.

La baza organizării municipale a stat recunoaşterea unor interese proprii oraşelor, pe care ele puteau să le rezolve prin intermediul organelor alese, simţindu-se astfel, si primele influenţe ale teoriei descentralizării administrative.

La Iaşi şi Bucureşti s-a înfiinţat câte un Sfat orăşenesc compus din 5 membrii. Patru dintre aceştia erau aleşi la Iaşi de către staroştii corporaţiilor cu vârsta de peste 30 de ani, proprietari de imobil în oraş sau a unui capital de 25.000 lei iar cei 5 din Bucureşti de către deputaţii (culorilor) sectoarelor, dintre proprietarii de case sau de moşii în valoare de 50.000 lei. Mandatul acestora era de un an şi nu era salarizat. Preşedintele Sfatului era ales de adunarea obştească moldoveană din sânul ei ca al cincilea membru iar de cea munteană dintre membrii Sfatului la propunerea ministrului de interne. La Bucureşti se alegea o comisie formată din 10 membri care aveau ca atribuţie alcătuirea bugetului. Ca funcţionari tehnici ai oraşului era un casier al Sfatului şi un secretar.

Sfatul se aduna de cel puţin două ori pe săptămână la casa oraşului unde participa la dezbateri şi un comisar al guvernului. Acesta avea obligaţia de a raporta ministrului orice constatare de necredinţă sau lenevire, fără a avea dreptul de a se amesteca în treburile oraşului. Ambele sfaturi aveau atribuţii destul de reduse şi vizau: aprovizionarea cu alimente, curăţenia, menţinerea ordinii şi înfrumuseţarea oraşului. Puteau aduce la cunoştinţa ministrului de interne nevoile oraşului. Hotărârile sfatului erau executorii doar după ce primeau aprobarea marelui vornic iar socotelile comunei erau supuse controlului finanţelor statului în Moldova şi ministrului de interne în Muntenia.

Celelalte oraşe şi târguri îşi cârmuiau interesele prin câte un Sfat format din 4 membri în Muntenia si un Sfat numit Magistrat în Moldova format din 3 membri ales de cetăţeni cu un anume cens de avere. Ispravnicul judeţului trebuia să vegheze ca membrii magistratului să nu abată „către al lor în parte folos ceea ce s-a hărăzit spre binele obştesc“.Din punct de vedere al organizării administrative oraşele din Basarabia se deosebeau în oraşe şi oraşe reşedinţă de ţinut. Ele erau administrate de către Dumele orăşeneşti şi Consiliile de breaslă, ce funcţionau conform regulamentelor ruseşti. Dumele orăşeneşti aveau următoarea componenţă; un buromistru, doi ratmani şi un copist. Burgomistul şi ratmani erau aleşi de locuitorii oraşelor şi nu erau remuneraţi. În cadrul Consiliilor de Breaslă activau; burgomistul, primarul oraşului şi staroşti breslelor. Acestea erau funcţii elective şi nu erau remunerate.

Datorită noilor cerinţe ale societăţii unele servicii s-au modernizat iar altele noi au apărut.

Serviciul sanitar s-a modernizat prin crearea de posturi de medici în toate oraşele, iar în capitală în fiecare culoare sau cvartal, aceştia fiind obligaţi să meargă şi la sate pentru a verifica starea de sănătate a ţăranilor. Se desăvârşea reglementarea carantinei pentru prevenirea ciumei. Pentru ca medicii şi moaşele să fie plătiţi a fost creată o casă a doftorilor. A fost reglementată şi regimul de funcţionare şi inspectarea farmaciilor. Cu privire la spitale în Muntenia se prevedeau cheltuieli pentru funcţionarea a trei spitale respectiv în Bucureşti, Craiova şi al treilea într-un oraş din mijlocul ţării ce se va stabilii ulterior. În Moldova, spitalul Sf. Spiridon a fost declarat instituţie de binefacere şi utilitate publică.

Cu privire la învăţământ regulamentul înfiinţa în fiecare, capitală de judeţ, şcoli primare de ambele sexe, laice, unde urma să se înveţe în limba română.

O serie de alte acte normative adiţionale aveau în vedere şi aspecte edilitare şi de urbanism ale capitalelor. Tot în această perioadă apar si preocupări în vederea sistematizării oraşelor.

Satele. Regulamentele ofereau satelor o organizare sumară, prin comparaţie cu cea a oraşelor, ca dovadă a dezinteresului pentru viaţa administrativă a acestora. Sătenii puteau alege, după ani de numiri directe, în Muntenia câte un pârcălab iar în Moldova câte un vornicel cu ştirea şi învoirea cârmuitorului de judeţ cât şi a stăpânului moşiei, după vechiul obicei. Aveau ca sarcină strângerea capitaţie pentru care locuitorii satelor răspundeau solidar. Totodată se înfiinţa şi un Sfat sătesc format din 6 membri aleşi în fiecare an, cărora li se alătura preotul şi proprietarul ca membri de drept. Principala atribuţie era aceea de gestionare a „cutiei obşti“ a satului, în scopul plăţii pârcălabului sau vornicelului ori pentru completarea lipsurilor ce se puteau ivi în suma capitaţiei statului. Prin aceasta se recunoştea satului un „început de personalitate juridică“.7 Prezenţa proprietarului in sfat nu făcea decât să confirme situaţia dificilă a satelor lipsite de proprietatea pământului.

În satele din Basarabia funcţiile administrative erau exercitate de către dvornici. Care erau numiţi pe post de către ispravnic. Aceştia trebuiau să locuiască în localitatea respectivă şi să se bucure de susţinerea populaţiei din localitate. Erau responsabili de tot ceea ce se întâmpla în localitatea asupra căreia îşi exercita autoritatea.

La baza organizării administraţiei publice regulamentare au stat o serie de principii respectiv:

a) Principiul specializării competenţei — apar servicii publice specializate, cu competenţă strict determinată;

b) Principiul generalizării competenţei teritoriale ministeriale — competenţa materială a miniştrilor se întindea asupra întregului teritoriu al ţării;

c) Principiul legalităţii — serviciile publice şi funcţionarii lor îşi desfăşoară activitatea conform legii;

d) Principiul continuităţii serviciilor publice — acestea au caracter permanent;

e) Principiul stabilităţii în funcţie al funcţionarilor publici — aceştia nu mai sunt schimbaţi anual din funcţie;

f) Principiul punerii serviciilor publice în slujba interesului public (general sau local) — tot acum, datorită dezvoltării considerabile a funcţiilor statale, are loc un proces de preluare a unor servicii publice de la particulari (boieri, mănăstiri, Biserică) şi aşezarea lor în sarcina unor funcţionari publici ai statului;

g) Principiul salarizării funcţionarilor — se generalizează sistemul lefurilor, care sporesc; la ieşirea din funcţie, slujbaşilor li se asigură o pensie;

h) Principiul separări atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti;

i) Principiul răspunderii ministeriale — în sensul trecerii miniştrilor, de la nici un fel de răspundere, la răspunderea pentru activitatea lor în faţa domnului;

j) Principiul descentralizării administrativ-teritoriale — oraşele libere dobândesc personalitate juridică şi organe proprii alese.8