Noţiunea de insolvenţă şi bancrută în legislaţia română

Lică Florin ILIE, doctorand, Ofiţer de poliţie MAI 

Conceptul de insolvență implică o situaţie comercială dificilă sau o criză a unui comerciant care presupune depăşirea pasivelor şi, implicit, imposibilitatea de a efectua plaa dataoriilor exigibile. Prezentul articol este dedicat conceptelor fundamentale ale tipurilor de insolvenţă şi bancrută în sistemul de drept românesc. Cuvinte-cheie: insolvenţă, bacrută, activitate bancară, sistem bancar.

The Concept of Insolvency and Bankruptcy in Romanian Law. The concept of insolvency involves a difficult wealthy merchant or a crisis that surpasses asset liability, causing the chance of operator time and good conditions of liabilities assumed. Under the law, „is that state insolvency of the debtor that is characterized by lack of funds available for certain debt, liquid and matured“. Key words: insolvency, bankruptcy, banking

Legea privind procedura insolvenţei nr. 85/2006 — publicată în M.Of. nr. 359/21.04.2006 a intrat în vigoare la 20.06.2006 intr-un cadru unitar. Anterior acestei legi, procedura reuneşte prevederile legale în materie falimentului a fost reglementată de Legea nr 64/1995 cu numeroase modificări.

Noţiunea de insolvenţă implică o situatie patrimonială dificilă sau de criză a unui comerciant în care pasivul depăseste activul, determinând imposibilitatea îndeplinirii de către comerciant la termen şi în bune conditii a obligaţiilor de plată asumate. Conform legii, „insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile“.

Potrivit art.3 pct.1 din Legea 85/2006, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Legea face distincţie între două tipuri de insolvenţă, cea vădită şi respectiv cea iminentă.

Principala deosebire dintre cele două stări de insolvenţă o reprezintă exigibilitatea datoriilor. În timp ce insolvenţa vădită presupune depăşirea scadenţei cu un termen de cel puţin 30 de zile, insolvenţa iminentă se apreciază anterior scadenţei, fiind practic o prezumţie de insolvenţă anticipată.

Insolvenţa iminentă presupune dovedirea împrejurării că la scadenţă datoriile exigibile nu vor putea fi plătite, din lipsa fondurilor băneşti. Sub aspect probatoriu pot fi folosite toate mijloacele de probă reglementate de art.46 Cod comercial, completate cu cele prevăzute de dreptul procesual comun. Norma legală condiţionează insolvenţa iminentă exclusiv de lipsa fondurilor băneşti, astfel că nu are relevanţă o eventuală insolvabilitate a debitorului, dacă acesta dispune de resurse financiare suficiente pentru plata la scadenţă a creanţelor, cu toate că în multe cazuri, insolvabilitatea este întâlnită alături de insolvenţă. Este posibilă şi ipoteza ca debitorul să aibă în patrimoniu bunuri care întrec valoric scadenţele în viitor, dar cu toate acestea efectuării plăţii, cerinţele insolvenţei iminente sunt îndeplinite.

Noţiunea de insolvenţă nu trebuie confundată cu noţiunea de insolvabilitate, deoarece aceasta din urmă este acea stare juridică a patrimoniului unei persoane caracterizată prin aceea că, elementele pasive depăşesc numeric elementele active. Existenţa stării de insolvabilitate nu are în sine relevanţă în ceea ce priveşte iniţierea procedurii insolvenţei, pentru numai insolvenţa atrage aplicarea procedurii speciale, nu şi insolvabilitatea1.

Procedura insolvenţei este, în temeiul noii legi, o simplă fază, şi probabil ultima, în existenţa unui subiect de drept care derulează activităţi economice.

Insolvenţa este, de cele mai multe ori, determinată de cauze imputabile unor persoane fizice, care pot constituii datorită modului în care au fost comise, a mijloacelor folosite şi a scopului urmărit atât delicte civile, cât şi fapte prevăzute de legea penală. Pentru desemnarea faptelor de natură penală care produc incapacitatea de plată a unui agent economic, în legislaţia noastră se foloseşte expresia bancrută, făcându-se distincţie între bancruta simplă şi bancruta frauduloasă. La baza opţiunii legiuitorului privitoare la stabilirea caracterului ilicit, se ţine cont de mai multe criterii, prioritare fiind gravitatea faptelor ce determină starea de insolvenţă şi gradul de pericol social a acestor fapte.

Bancruta este definită, în general, ca fiind starea de insolvenţă comercială însoţită de nereguli în dauna creditorilor2.

Falimentul este considerat fraudulos numai dacă a fost determinat de anumite cauze imputabile sub forma intenţiei. Dar alături de falimentul fraudulos, legislaţia sancţionează şi anumite fapte imputabile, sub forma culpei. Se are în vedere incriminarea faptei de bancrută simplă şi răspunderea civilă a administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au determinat starea de insolvenţă a debitorului.

Cu toate că, într-o accepţiune largă s-ar putea pune semnul egalităţii între noţiunea de bancrută şi cea de insolvenţă, deoarece în esenţă bancruta este şi ea o stare de încetare a plăţilor determinată de lipsa lichidităţilor, totuşi, în sens propriu, bancruta este condiţionată de existenţa unei nereguli, care să cauzeze imposibilitatea plăţii datoriilor scadente. În schimb, în cazul insolvenţei, condiţia ce trebuie îndeplinită este imposibilitatea în care se află debitorul de a achita datoriile scadente cu lichidităţi disponibile.

La fel ca şi Codul comercial, care face distincţie între bancruta simplă şi cea frauduloasă, noua lege a insolvenţei face delimitarea între cele două tipuri de bancrută-simplă, prevăzută de art.143 alin.1 şi frauduloasă, prevăzută de art.143 alin.2. Însă, alături de cele două forme infracţionale, care în afara oricărei discuţii sunt fapte ilicite de natură penală, care se pot comite doar cu o forma de vinovăţie a intenţiei, în practică pot fi întâlnite şi alte activităţi ilicite, comise cu vinovăţie, comise de debitorii insolvabili sau reprezentanţii acestora, dar nu sunt încriminate de lege. Cu toate acestea, comportamentele ilicite pot fi încadrate în conţinutul constitutiv al noţiunii de bancrută, întrucât aceasta este o insolvenţă cauzată de nereguli, iar faptele de natură penală constituie doar o parte din sfera extinsă a activităţilor ilicite, aspect ce ne conduce la concluzia că bancruta cuprinde în conţinutul său orice fapte ilicite comise cu vinovăţie. Indiferent că este de natură civilă sau penală, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută, se impune existenţa pe lângă săvârşirea unei faptei ilicite să fie comisă cu vinovăţie, şi a cerinţei ca prin acţiunea sau inacţiunea debitorului, să se fi determinat, în totul sau în parte, ajungerea lui în stare de insolvenţă. Dacă nu a cauzat imposibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, fapta ilicită nu-şi pierde în toate cazurile acest caracter, deoarece ea poate fi sancţionată ca o altă formă de ilicit.

Prin urmare, în cazul bancrutei, nu are relevanţă atât existenţa unei fapte ilicite imputabile unei persoane fizice sau juridice, cât legătura faptei ilicite cu starea de insolvenţă a unui debitor, relaţie în lipsa căreia se poate discuta, eventual, de altă formă de ilicit şi nu ce bancrută simplîă sau frrauduloasă.

În categoria faptelor ce pot fi considerate bancrute intră, atât cele prevăzute de art.143 din Legea 85/2006, respectiv bancruta simplă şi frauduloasă, cât şi faptele ce pot angaja răspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere ale debitorilor insolvenţi şi a altor persoane care au determinat starea de insolvenţă, descrise la art.138 din Legea 85/2006, situaţie în care, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supravaghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului3, precum şi la art.79-80 din Legea 85/2006. Aceste articole prevăd că în perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul aflat în dificultate economico-financiară poate încheia anumite acte prejudiciabile pentru creditori, iar aceştia se văd ajunşi în situaţia de a nu-şi mai putea recupera, în totul sau în parte creanţele, în totul sau în parte. Art.79 se ocupă de regimul juridic a unora dintre acele acte frauduloase încheiate între debitor în dauna drepturilor creditorilor întocmite în ultimii trei ani ce au premers deschiderii procedurii insolvenţei şi care pot fi anulate de judecătorul sindic la cererea lichidatorului, în timp ce art.80, se ocupă de actele prezumate a fi încheiate în fraudă, care pot deasemenea fi anulate de judecătorul sindic la cererea administratorului judiciar, sau, după caz a lichidatorului.

În concluzie, în cazul actelor prevăzute de art.80, frauda este prezumată, iar în ipoteza actelor menţionate în art.79 frauda trebuie dovedită4.