Dreptul la bună administrare — un drept garanţie împotriva deciziilor administrative arbitrare în spaţiul Uniunii Europene

Radu Cătălin PAVEL, doctorand, ULIM
Recenzent: Victor POPA, doctor habilitat, profesor universitar

What seems relevant to highlight in the present study is the general trend of the right to good administration approach evolution as a guarantee right against arbitrary administrative decisions in the European Union and some neighboring countries. In its content are subject to scientific analysis the following aspects: doctrinaire marks on executive power and public administration from the perspective of constitutional law and political institutions; the concept of public administration and its missions; place and role of Public Administration in the Romanian Constitution; the content of the right to good administration; clarifications on situations where the Charter of Fundamental Rights applies to situations where the Charter of Fundamental Rights does not apply (including the right to good administration) in the states member of the European Union; the right to good administration premises in the first documents on human rights elaborated on European and universal level. Keywords: executive power, public administration, the right to good administration, right to good administration premises.

Este relevant de a evidenţia pentru studiul de faţă trendul general al evoluţiei abordării dreptului la bună administrare ca un drept garanţie împotriva deciziilor administrative arbitrare în spaţiul uniunii europene şi al unor ţări limitrofe. În conţinutul acestuia sunt supuse analizei ştiinţifice următoarele aspecte: repere doctrinare privind puterea executivă şi administraţia publică din perspectiva dreptului constituţional şi a instituţiilor politice; conceptul de administraţie publică şi misiunile acesteia; locul şi rolul administraţiei publice în Constituţia României; conţinutul dreptului la bună administrare; clarificări cu privire la situaţiile în care Carta drepturilor fundamentale se aplică şi cu privire la situaţiile în care Carta nu se aplică (inclusiv dreptul la bună administrare) în statele membre ale Uniunii Europene; premisele dreptului la bună administrare în primele documente în materia drepturilor omului elaborate la nivel universal şi european. Cuvinte cheie: putere executivă, administraţie publică, dreptul la bună administrare, premisele dreptului la bună administrare.

Repere doctrinare privind puterea executivă şi administraţia publică din perspectiva dreptului constituţional. Din perspectiva dreptului constituţional, precum şi având în vedere structura Titlului III din Constituţia României, care reglementează distinct în cuprinsul Capitolului V al acestuia, „Administraţia publică“, după opinia noastră, acest capitol cuprinde autorităţile publice care desfăşoară exclusiv o activitate de natură administrativă. Reţinem că dreptul constituţional analizează în general, sub aspectul reglementării constituţionale, puterea executivă, respectiv organele executive ale statului, inclusiv administraţia publică, urmând ca structura şi funcţiile exclusive de natură administrativă ale acestora să fie analizate de dreptul administrativ.

În opinia unui autor, din componenţa organelor executive ale statului fac parte: Preşedintele Republicii, Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, Curtea de Conturi ca organ administrativ de jurisdicţie şi control administrativ şi administraţia publică locală1.

În opinia altor autori, pentru Dreptul constituţional prezintă interes următoarele structuri executive: Şeful de stat, Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice şi organele locale ale administraţiei publice2. Pe lângă aceste structuri, autorii menţionează şi acel aparat administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive. Referitor la autorităţile administrative (executive), aceiaşi autori, precizează că acestea au în sarcină conducerea politicii naţionale şi dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace un rol important. În final, autorii observă că în acest domeniu există o terminologie nuanţată care însă, de fapt, exprimă acelaşi conţinut şi anume executivul3.

În opinia unui autor francez4, puterea executivă este exercitată de Preşedintele Republicii, Guvernul şi consiliile executivului. Din componenţa consiliilor executivului în afara Secretariatului general al Guvernului şi Secretariatul general al comitetului interministerial pentru probleme de cooperare economică europeană, fac parte: Consiliul de Stat, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Economic şi Social. De la aceste Consilii titularii puterii executive pot primi avize autorizate, înainte de a lua o decizie. În opinia altui autor francez5, putere executivă este exercitată de Preşedintele Republicii şi de Guvern.

Conceptul de administraţie publică şi misiunile acesteia. Pornind de la ideea că prin concept se înţelege cea mai înaltă abstractizare a noţiunii de administraţie publică, constatăm că în doctrina de specialitate românească şi străină din domeniul dreptului public şi în special din domeniul dreptului administrativ nu există o concepţie unitară privind definirea acestui concept.

Având în vedere formularea dreptul la bună administrare al cetăţenilor, această formulare ne conduce la ideea că acest drept este exercitat în raporturile acestora cu administraţia publică căreia în temeiul acestui raport îi corespund anumite obligaţii corelative faţă de cetăţeni în calitatea lor de administraţi. Din această perspectivă ne propunem să identificăm cele două abordări ale conceptului de administraţie publică, în sens material prin care este stabilită sfera activităţilor administraţiei publice şi în sens organic prin care sunt identificate autorităţile cu atribuţii de administraţie publică.

În dreptul administrativ francez este folosită sintagma misiunea administraţiei sau administraţia de misiune care identifică sarcina administraţiei să imagineze şi să contribuie la punerea în aplicare a soluţiilor destinate găsirii răspunsurilor la problemele inedite, considerate, pe drept sau pe nedrept ca imposibil de a fi rezolvate numai prin recursul la tehnicile administraţiei clasice6.

Pentru tema abordată, din doctrina administrativă românească, reţinem următoarele definiţii, care stabilesc conţinutul conceptului sau noţiunii de administraţia publică.

Prof. univ., dr. Antonie Iorgovan7, într-o formulare concentrată defineşte Administraţia publică ca ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţile administrative autonome locale, şi, după caz, structurile subordonate acestora prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.

Autorul, mai defineşte Administraţia publică, în accepţiune formal organică şi în sens material funcţional. În accepţiunea formal organică, evocă următoarele autorităţi: Preşedintele României, Guvernul, ministerele şi alte organe subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituţii subordonate ministerelor; prefectul; organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect; organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul) şi instituţii subordonate acestora.

În sens material funcţional, noţiunea de administraţie publică evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau după caz, prestarea directă de servicii publice.

Prof. univ., dr. Verginia Vedinaş8, defineşte administraţia publică ca ansamblul activităţilor desfăşurate de autorităţile administrative de stat, cele autonome locale, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, prin care în regim de putere publică, se execută legea, în sens material, concret sau prin emiterea de acte normative cu forţă juridică inferioară legii sau se prestează servicii publice.

Prof. univ., dr. Dana Apostol Tofan9, precizează referitor la administraţia publică, că aceasta reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ, iar referitor la noţiunea de administraţie precizează că aceasta constituie noţiunea fundamentală şi pentru ştiinţa administraţiei, care o analizează sub multiple accepţiuni, în conţinutul său complex fiind cuprinse imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona şi a controla.

Având în vedere existenţa celor mai multe paralelisme între structura organizatorică a administraţiei publice din România şi din Franţa, pentru studiul de faţă, din doctrina administrativă franceză, reţinem următoarele definiţii, care stabilesc conţinutul conceptului sau noţiunii de administraţia publică.

Profesorul Jean Rivero10, defineşte administraţia ca activitatea prin care autorităţile publice procedează utilizând dacă este cazul prerogativele puterii publice, la satisfacerea nevoilor de interes public.

Referitor la locul administraţiei în ansamblul activităţilor publice, după opinia autorului acesta este stabilit din punct de vedere material adică din punct de vedere al activităţii administrative şi din punct de vedere organic adică din punct de vedere al organelor care asumă această activitate11.

Dezvoltând aceste abordări, autorul precizează că din punct de vedere material, activitatea administraţiei trebuie să fie distinctă de a legislativului, a justiţiei şi a guvernului sau a guvernării, deosebiri motivate astfel12:

Referitor la legislativ, acesta stabileşte regulile generale care reglementează în comunitatea naţională ansamblul activităţilor, private sau publice. Legislativul şi-a terminat opera când regula stabilită este perfectă. Administraţia asigură managementul: a administra înseamnă a efectua o serie de acţiuni care necesită zi de zi, urmărirea unui scop. Acţiunea administrativă este în acelaşi timp, continuă şi concretă.

Referitor la justiţie, judecătorul are ca funcţie aplicarea dreptului la soluţionarea litigiilor. El nu intervine decât în caz de contestare şi rolul său se încheie când a reiterat regula aplicabilă în cazul litigios şi când a enunţat consecinţele care rezultă în speţă.

Administraţia este şi ea supusă dreptului, dar spre deosebire de judecător, administraţia acţionează din proprie iniţiativă, în afara oricărei contestări.

Pe de altă parte, dreptul constituie pentru administraţie o limită nu un scop. Scopul său este satisfacerea nevoilor pe care şi le-a asumat. Aceasta cere, în afara respectării dreptului, simţul oportunităţii şi competenţa tehnică.

Referitor la guvern sau guvernare, este mai greu să marchezi limita dintre guvern sau guvernare şi administraţie. Fără îndoială, se percepe o diferenţă: a guverna înseamnă a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţional — o declaraţie de război, un plan economic, iar administrarea este o sarcină de zi cu zi care merge până la cele mai umile acte — cursa poştaşului, gestul agentului care reglementează circulaţia. De exemplu, dificultatea stabilirii unei frontiere între cele două domenii guvernare şi administraţie poate fi ilustrată şi prin următorul exemplu: o anumită numire a unui înalt funcţionar va avea o importanţă la nivel guvernamental dacă marchează o schimbare de politică sau o semnificaţie pur administrativă dacă nu marchează o asemenea schimbare.

De altfel, în practică, acţiunea guvernamentală şi conducerea administrativă revin aceloraşi organe şi ajung la acte de aceiaşi natură.

Cu privire la locul administraţiei în ansamblul activităţilor publice, abordat din punct de vedere organic adică din punct de vedere al organelor care asumă această activitate, autorul mai face precizările care urmează13: referitor la participarea diferitelor organe publice la o sarcină administrativă, este pusă în evidenţă o trăsătură care rămâne totuşi aproape constantă, şi o reprezintă deosebirea dintre organele de pregătire şi de execuţie dedicate exclusiv acţiunii administrative, compuse cel mai adesea din specialişti care îi consacră acesteia întreaga lor existenţă şi organele de conducere supremă şi de control ai căror membri îşi cumulează funcţiile administrative cu alte activităţi publice. Statutul şi competenţele lor sunt stabilite prin Constituţie şi se schimbă cu aceasta.

În toate regimurile politice, se găsesc la conducerea administraţiei autorităţi având un caracter constituţional şi o origine politică.

Parlamentul joacă totuşi, un rol esenţial în viaţa administrativă. Acţiunea sa legislativă se extinde la legile pur administrative, care stabilesc structura administraţiei, scopurile şi mijloacele sale. Rolul său bugetar îi asigură fondurile bugetare care comandă în fiecare an activitatea administrativă. Controlul pe care îl exercită asupra Guvernului se extinde la modul în care acesta conduce activitatea administrativă. Cât despre judecător, el intervine indirect în administraţie, prin judecarea litigiilor pe aceasta le generează.

În Franţa, existenţa unor jurisdicţii specializate în litigii administrative, ajunge să confere acestei acţiuni a judecătorului cu privire la administraţie, o influenţă primordială.

Dar, rolul esenţial cu privire la conducerea administraţiei revine în Franţa, Guvernului, iar cu privire la execuţie aceasta revine masei instituţiilor permanente care constituie în sens curent termenul de administraţie sau mai mult, serviciilor publice.

Cele prezentate mai sus, stabileşte organismele care au ca sarcină în Franţa, să contribuie la satisfacerea diferitelor cerinţe ale colectivităţii.

Profesorii Charles Debbach şi Frédéric Colin14, definesc administraţia ca o structură creată de stat pentru a gestiona treburile publice. În accepţiunea autorilor, administraţia este o instituţie publică care are în sarcină interesul general şi în consecinţă nu se asimilează cu interesele private. Această idee de specificitate antrenează patru consecinţe:

— Statutul persoanelor juridice publice este diferit de cel al persoanelor juridice private;

— Funcţionarilor publici din administraţie nu li se aplică dreptul muncii aplicabil întreprinderilor private;

— Dreptul aplicabil administraţiei — dreptul administrativ, este specific. El trebuie să echilibreze apărarea interesului general şi a drepturilor private;

— Procesele administrative sunt soluţionate de o jurisdicţie specială, jurisdicţia administrativă.

Referitor la raporturile dintre administraţie şi instituţiile politice15, autorii menţionează următoarele:

— Instituţiile politice constituie, ca şi instituţiile administrative, instituţii publice.

— Administraţia nu poate fi, în principiu, decât subordonată instituţiilor politice. Această situaţie poate fi explicată prin următoarele motive teoretice:

a) Subordonarea instituţiilor administrative faţă de instituţiile politice se explică printr-un motiv care ţine chiar de esenţa instituţiilor administrative, acestea nu pot găsi ideologia în ele însele . Această ideologie le este dată din exterior, este vorba de interesul general aşa cum este definit de organele politice. Acesta poate fi conceput, astfel, în mod minimalist sau maximalist şi să schimbe fizionomia serviciului public, şi prin urmare, a dreptului administrativ în ansamblul său.

Aceasta implică faptul că instituţiile administrative nu pot fi, în raport cu instituţiile politice, decât organe de pregătire sau de execuţie. Obiectivul administraţiei este de a urmări cât mai satisfăcător obiectivele definite de către organele politice.

b) Afirmaţia teoretică a dependenţei este însoţită în practică, de o anumită autonomie de fapt a instituţiilor administrative în raport cu instituţiile politice. Această autonomie de fapt este explicată prin raţiuni de ordin tehnic şi sociologic.

Pentru a stabili funcţiile administraţiei autorii menţionaţi, formulează următorul postulat16: cu un grad de intensitate variabil în funcţie de regimurile politice sau administrative, regăsim în diferite ţări, un conţinut relativ omogen al funcţiei administrative.

În opinia autorilor, administraţia, astăzi informează, prevede, pregăteşte şi execută.

a) Administraţia ca organ de informare;

Sub acest aspect, administraţia în ansamblul serviciilor sale publice, încadrează colectivitatea naţională. Ea se află în situaţia de a colecta informaţii în legătură cu diferitele aspecte ale vieţii cetăţenilor pentru propria sa pentru propria sa funcţionare şi relaţiile sale cu mediul.

b) Administraţia ca organ de prevedere;

Permanenţa corpului social, mai ales prin aplicarea principiului de continuitate, administraţia depăşeşte cotidianul pentru a prevedea. Din această perspectivă, administraţia joacă în toate statele contemporane, un rol esenţial în procesul de prevedere.

c) Administraţia ca organ de pregătire;

Sub acest raport, administraţia pregăteşte deciziile puterii politice. În acest sens, ea ar trebui pentru a proteja posibilitatea de alegere a guvernanţilor, să prezinte, în fiecare caz, o serie de decizii alternative.

d) Administraţia organ de execuţie;

Funcţia clasică a administraţiei constă în executarea unor decizii politice. În practică, puterea sa merge dincolo de această strictă subordonare.

Profesorii Georges Vedel şi Pierre Delvolvé, precizează că administraţia şi dreptul administrativ nu pot fi definite, nici din punct de vedere pedagogic, nici din punct de vedere teoretic într-un mod independent17. Definiţia lor poate fi dată plecând de la Constituţie. Această definiţie în opinia autorilor, trebuie să ţină seama de două elemente: primul element este tradiţia constituţională franceză care presupune definirea administraţiei făcându-se referinţă la noţiunea de putere executivă; al doilea element este inovarea făcută de Constituţia Franţei din 1958.

Autorii menţionaţi, ţinând seama de relaţiile puterii executive şi ale administraţiei în concepţia tradiţională franceză, termenul administraţie este abordat în două sensuri18. El poate desemna o anumită activitate şi este atunci când abordat în sensul său funcţional (de exemplu Consiliul municipal şi Primarul sunt însărcinaţi cu administrarea taxelor municipiului). Într-un sens derivat, organic administraţia este înţeleasă ca totalitatea personalului care îndeplineşte sarcini administraţie.

De asemenea, în mod tradiţional se poate afirma că administrarea nu este numai sarcina executivului motivată în legătură cu definiţia funcţiei guvernamentale care este stabilită de Constituţie, ceea ce ne conduce la concluzia că noţiunea de executare a legilor este mult lărgită iar Guvernul are şi alte sarcini decât executarea legilor.

Autorii menţionaţi, stabilesc următoarele elemente de conţinut ale noţiunii de executare a legilor19:

a) Publicarea legii şi reamintirea conţinutului acestora;

Publicarea legilor este deja un mod de executare, deoarece, dacă promulgarea face lege executorie, publicarea este în principiu cea care o face opozabilă cetăţenilor.

b) Folosirea constrângerii pentru a asigura executarea;

În anumite cazuri, executarea legilor şi a măsurilor luate pentru aplicarea lor necesită constrângere şi folosirea forţei, acestea fiind rezervate executivului.

c) Executarea legilor prin îndeplinirea sarcinilor pe care legile le încredinţează în mod expres Guvernului.

Locul şi rolul administraţiei publice în Constituţia României20. După opinia noastră, administraţia publică exercită atribuţii de natură strict administrativă, care servesc interesului general sau local, şi are la dispoziţie un aparat format din servicii publice, care desfăşoară activităţi în limitele legii, abordată în sens larg, pentru realizarea binelui comun.

Administraţia publică, sub ordinea constituţională actuală, are două componente, Administraţia publică centrală de specialitate şi Administraţia publică locală. Administraţia publică centrală de specialitate, are în structura sa Ministerele organizate numai în subordinea Guvernului şi alte organe de specialitate care se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Din componenţa administraţiei publice centrale de specialitate mai fac parte Forţele armate şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, art. 118 şi art. 119 din Secţiunea I a Capitolului V din Titlul III al Constituţiei României.

Administraţia publică locală din unităţile administrativ teritoriale, se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, art. 120 alin. (1). Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii, art. 121 alin. (1).

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean, art. 122 alin. (1). Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Conţinutul dreptului la bună administrare. Dreptul la bună administrare a fost consacrat expressis verbis în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene21. Textul articolului menţionat face parte din Titlul IV al Cartei intitulat „Drepturile cetăţenilor“:

(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;

(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.

(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor membre.

(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii în una dintre limbile tratatelor şi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă22.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene23 a devenit obligatorie din punct de vedere juridic, fapt care a condus la o consolidare substanţială a rolului statului de drept în guvernanţa Uniunii Europene. Este o etapă a unui drum început cu decenii în urmă. Înainte, jurisprudenţa Curţii de Justiţie era cea care obliga Uniunea să respecte drepturile fundamentale. Acum, carta reuneşte într-un instrument unic, coerent şi obligatoriu din punct de vedere juridic drepturile fundamentale pe care instituţiile şi organismele Uniunii Europene trebuie să le respecte.

Carta nu este doar un text care stabileşte principii abstracte. Aceasta trebuie să fie aplicată în practică de fiecare dată când instituţiile şi organismele Uniunii Europene întreprind acţiuni sau când este pus în aplicare dreptul UE, astfel ca oamenii să beneficieze efectiv de drepturile lor fundamentale.

Din aceste considerente, în 2010, Comisia Europeană a adoptat o Strategie privind punerea în aplicare efectivă a cartei. Obiectivul urmărit este ca Uniunea să constituie un exemplu. Carta trebuie să fie respectată în fiecare etapă a procesului legislativ din Uniunea Europeană — din ziua în care Comisia Europeană începe să îşi pregătească propunerile, în timpul adoptării de amendamente în cadrul procesului legislativ şi până în ziua în care actele legislative intră în vigoare, odată cu adoptarea lor de către Parlamentul European şi de către Consiliu, precum şi atunci când sunt puse în aplicare de către statele membre.

În Uniunea Europeană, protecţia drepturilor fundamentale este garantată atât la nivel naţional de către sistemele constituţionale ale statelor membre, care sunt anterioare cartei şi a căror jurisprudenţă este mai dezvoltată, cât şi la nivelul Uniunii Europene, de către cartă.

Carta se aplică acţiunilor tuturor instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene. Priveşte, în special, activitatea legislativă a Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei, care trebuie să fie în deplină conformitate cu carta, pentru a respecta dispoziţiile dreptului Uniunii Europene. Carta se aplică, de asemenea, acţiunilor externe ale Uniunii Europene24.

Carta se aplică statelor membre doar atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii Europene. Nu se aplică în situaţiile în care dreptul Uniunii Europene nu este implicat şi nu extinde competenţele Uniunii astfel cum sunt stabilite în tratate25.

Atunci când carta nu se aplică, drepturile fundamentale continuă să fie garantate la nivel naţional conform sistemelor constituţionale naţionale. Statele membre au norme extinse privind drepturile fundamentale la nivel naţional, respectarea acestora fiind garantată de instanţele naţionale. Aplicarea drepturilor fundamentale revine autorităţilor naţionale, inclusiv instanţelor naţionale. De asemenea, toate statele membre şi-au asumat angajamente în temeiul Convenţiei europene a drepturilor omului, independent de obligaţiile care le revin în temeiul dreptului Uniunii Europene. Prin urmare, ca ultimă soluţie şi după ce au epuizat toate căile de atac disponibile la nivel naţional, persoanele fizice pot să introducă o acţiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg pentru încălcarea unui drept fundamental garantat de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Carta completează astfel, dar nu înlocuieşte, sistemele constituţionale naţionale sau sistemul de protecţie a drepturilor fundamentale garantat de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Carta protejează persoanele fizice şi entităţile juridice împotriva unor acţiuni ale instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene care nu sunt în conformitate cu drepturile fundamentale. Instituţiile şi organismele Uniunii Europene trebuie, prin urmare, să respecte Carta.

Comisia este hotărâtă să utilizeze toate mijloacele disponibile pentru a asigura respectarea Cartei la nivelul Uniunii Europene. Atunci când o instituţie sau un organism al Uniunii Europene nu respectă carta, Curtea de Justiţie are competenţa de a analiza legalitatea acţiunii, iar Comisia are competenţa de a iniţia procedura corespunzătoare.

Autorităţile publice ale statelor membre — legislative, executive şi judiciare — sunt obligate să respecte carta doar atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii Europene, cu precădere atunci când pun în aplicare regulamente sau decizii ale Uniunii Europene sau când transpun directive ale Uniunii Europene.

Dacă o persoană fizică consideră că o autoritate naţională a încălcat carta atunci când a pus în aplicare dreptul Uniunii Europene, aceasta poate să se adreseze instanţelor naţionale din ţara respectivă.

Sub îndrumarea Curţii de Justiţie, judecătorii naţionali au competenţa de a asigura respectarea cartei de către statele membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii Europene.

Persoanele fizice pot, de asemenea, să trimită o plângere Comisiei, care deţine competenţa de a iniţia acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva statului membru. Consolidarea dialogului dintre instituţiile Uniunii Europene şi organismele naţionale implicate în asigurarea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv organismele naţionale de promovare a egalităţii, vor contribui la creşterea protecţiei efective a cetăţenilor.

Premisele dreptului la bună administrare în primele documente în materia drepturilor omului elaborate la nivel universal şi european. Evoluţia dreptului la bună administrare până la forma pe care o cunoaştem astăzi nu poate fi studiată, fără a determina cel puţin selectiv izvoarele, fundamentele şi chiar ideile care l-au precedat, adică a stabilirii aşa numitului raport dintre dat şi construit în drept, analizat de filosofia dreptului. Având în vedere vastitatea domeniului de cercetare, pentru studiul de faţă ne vom limita să supunem analizei numai aspecte selective.

Chiar dacă nu a avut formularea pe care o cunoaştem astăzi, folosind criteriul conţinutului reglementărilor, constatăm că elemente de conţinut ale dreptului la bună administrare pot fi identificate chiar în primele documente adoptate la nivelul O.N.U. şi la nivel european în materia drepturilor omului.

În esenţă, în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 196626, este stabilit angajamentul Statelor părţi de a asigura următoarele garanţii pentru exercitarea drepturilor civile şi politice recunoscute în acest pact:

— să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul pact, fără nici o deosebire pe criteriile enumerate;

— potrivit cu procedura lor constituţională şi cu dispoziţiile prezentului pact să acţioneze spre a da posibilitatea adoptării unor măsuri legislative sau a altora, apte pentru traducerea în viaţă a drepturilor recunoscute în prezentul pact care nu ar fi încă în vigoare;

— orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de prezentul pact au fost încălcate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acţionând în exerciţiul funcţiilor lor oficiale;

— autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă, sau orice altă autoritate competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs;

— dezvoltarea posibilităţilor de recurs jurisdicţional;

— autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.

Referitor la premisele dreptului la bună administrare, sintetizând cele prezentate reţinem următoarele:

a) egalitatea în drepturi garantate tuturor indivizilor fără nici o discriminare;

b) drepturile recunoscute în pact sunt drepturi subiective, cu excepţia dreptului prevăzut la art.1 din pact;

c) printre autorităţile competente să hotărască asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs, sunt menţionate expressis verbis autoritatea judiciară şi autoritatea administrativă.