Studiu privind prevenirea şi combaterea criminalităţii violente

Elena DUDA, doctorandă, ULIM
Recenzent: Alexandru MARIŢ, doctor în drept, conferenţiar universitar

Crime prevention means first and foremost, to prevent the Commission of those actions or inactions, human society to consider harmful to its values, for its normal evolution towards progress, which is why these behaviours were sanctioned by criminal law. Keywords: crime, violence, prevention, social values, the offending phenomenon, behavior.

Prevenirea criminalităţii înseamnă în primul rând, preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea la considera dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală. Cuvinte-cheie: criminalitate, violenţă, prevenire, valori sociale, fenomen infracţional, comportament.

Examinând situaţia reală referitor la infracţiunile săvârşite cu violenţă în ultimii ani, precum şi cauzele care le-au făcut posibile, considerăm că este firesc să abordăm problema măsurilor destinate perfecţionării activităţilor sociale, destinate prevenirii şi combaterii acestora, precum şi a găsirii unor metode optime de tratament în ceea ce priveşte pe autorii acestor grave fapte antisociale.

Asemenea măsuri sunt pe cât de complexe pe atât de diversificate şi tocmai de aceea trebuie insistat îndeosebi asupra celor care prezintă relevanta din punct de vedere al criminologiei.

Deşi prevenirea criminalităţii este considerată dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, ea a rămas mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic.

Trebuie menţionat că soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii nu depind doar de acurateţea concepţiei teoretice, de structurile, programele şi metodele prin care se înfăptuieşte strategia naţională de luptă împotriva criminalităţii, ci şi de mijloacele materiale şi financiare pe care statul poate să le afecteze acestui scop. În consecinţă, eficacitatea soluţiilor adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional depinde de dezvoltarea social-economică a statului, de puterea reală a acestuia.1

Prevenirea criminalităţii înseamnă în primul rând, preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea la considera dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală.

În sens strict, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să necesite o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea şi adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate de legea penală.

Acţiunea preventivă nu va produce efectele scontate dacă se va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale. Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, nu ca totalitate de infracţiuni săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca sistem, înţeles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate în relaţii atât între ele, cât şi cu întregul căruia i se subsumează, ansamblu care este orientat către realizarea unor efecte specifice, în condiţii specifice.

Măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să reprezinte argumente suficient de puternice pentru că, în balanţă procesului individual de luare a deciziilor, să constituie factori decisivi de împiedicare a trecerii la săvârşirea actului infracţional. Aceste măsuri trebuie să vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicul etc., în care apar şi se manifestă cu mai multă forţă cauzele care determină şi condiţiile care favorizează şi comportamentul delincvent.

Apreciem că prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional.

Examenul teoretic al practicii judiciare şi penitenciare în materia infracţiunilor de violenţă releva convingător necesitatea că în activitatea de prevenire şi combatere a unor atare infracţiuni să se stabilească riguros ştiinţific, pe cât este omeneşte posibil, deopotrivă consecinţele sociale imediate directe, cât şi urmările mai îndepărtate conexe şi indirecte, deoarece chiar consecinţele indirecte, la atare categorii de infracţiuni sunt susceptibile a avea amploare şi gravitate, ceea ce este de natură să influenţeze în concret justa calificare a faptei şi tratamentul sancţionator legal ce se aplică.2

În acest context se impun anumite măsuri, precizând totodată faptul că, în domeniul prevenirii combaterii infracţiunilor săvârşite cu violenţă acest lucru este integrant datorită faptului că aceste infracţiuni au caracter spontan, rare fiind situaţiile când acestea sunt pregătite din timp.

Modele de prevenire a criminalităţii

a) Modelul clasic. O lungă perioadă de timp reacţia socială antiinfracţională a avut o esenţă eminamente represiva, popoarele antice dezvoltând sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.

Prevenirea generală. Problema prevenirii criminalităţii a fost abordată de către filozoful grec Platon (427-347 i.e.n.) care a propus înlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancţiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forţa exemplului) şi prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei).

Potrivit teoriei clasice de drept penal, Beccaria susţine că omul este o fiinţă raţională care, trăind sub imperiul liberului sau arbitru, trebuie să suporte consecinţele faptelor sale. Din acest motiv,

— cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abţine să comită actul incriminat;

— cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident.

În perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial, doctrina şcolii Apărării Sociale a susţinut că protejarea societăţii împotriva crimei trebuie să fie realizată prin măsuri penale şi extrapenale destinate să neutralizeze delincventul, fie prin eliminare sau segregare, fie prin aplicarea de metode curative sau educative.

Prevenirea specială reprezintă complexul de măsuri destinate să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit, deja, o infracţiune.

În perioada modernă, prevenirea criminalităţii nu se mai realizează doar prin măsuri de drept penal, ea constituie domeniul de acţiune al controlului social, atât formal (sistemul justiţiei penale), cât şi informal (organizaţii non-guvernamentale, specialişti din diverse domenii, organizaţii comunitare etc.).3

Cea mai importantă pârghie o constituie, însă, controlul social specializat, respectiv justiţia, poliţia, curtea de conturi, garda financiară, controlul financiar intern, poliţia sanitară, poliţia de frontieră, organisme ale statului care, prin lege, au obligaţia să intervină în timp util pentru anihilarea focarelor criminogene.

b) Modelul social. În ultimele două decenii, creşterea explozivă a criminalităţii pe plan mondial a determinat o adevărată criză a sistemelor justiţiei penale şi a organismelor clasice de control social, mai ales în ţările vest-europene.

Apariţia noilor strategii naţionale trebuie văzută în contextul principalelor schimbări economice, culturale şi sociale care au afectat ţările lumii în ultima perioadă. Ca rezultat al acestor schimbări, politica penală din multe ţări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter special anticipativ, despre care se crede că ar avea mai mult succes în prevenirea fenomenului infracţional.

Acest model presupune implicarea societăţii în efortul de prevenire a criminalităţii, fără a însemna, însă, o trecere a responsabilităţii din sarcina sistemului justiţiei penale către masele eterogene ale populaţiei. Utilizând rezultatele ştiinţifice ale studiilor criminologice asupra cauzalităţii delincventei la nivel macrosocial şi individual, modelul social de prevenire are meritul de a aborda frontal factorii criminogeni şi de a încerca limitarea impactului acestora, prin măsuri de asistenta comunitară acordată persoanelor aflate în condiţii de stres economic, social ori psihologic.

Principala carenţă a modelului social se datorează faptului că acest model presupune o foarte bună coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să genereze un spirit civic pronunţat.

Prevenirea primară este definită ca o strategie preventivă de bază care, prin măsuri specifice în domeniile social, economic, cultural, educativ, încearcă să anihileze atât situaţiile criminogene, cât şi rădăcinile adânci ale criminalităţii. Domeniul intervenţiei predelictuale include programele de creare a locurilor de muncă, a condiţiilor civilizate de habitat, a şcolilor, locurilor de odihnă şi recreere, instituţiilor de asistenţă medicală.

Prevenirea trebuie să se adreseze mai ales infractorilor potenţiali, atât la nivel individual, cât şi al microgrupurilor. Astfel, materialele de specialitate prezintă un important număr de programe de prevenire care funcţionează în ţările occidentale şi se adresează cu prioritate familiei, şcolii, şi în general, tinerilor.

În privinţa familiilor se acţionează prin măsuri comunitare pentru:

— furnizarea de ajutor celor aflaţi de stres economic şi psihologic;

— educarea şi orientarea părinţilor tineri;

— educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate, ori de „socializare negative“.

În mod primordial trebuie vizata perfecţionarea sistemului de educaţie şi instruire în general, astfel încât fiecare individ să conştientizeze faptul că respectarea normelor de drept şi a regulilor de convieţuire socială este o condiţie fără de care statul democrat nu poate există, că democraţia înseamnă libertate dirijată de norme unanim acceptate de societate şi ca atare obligaţia de a fi respectate de toţi membrii săi.4

În acest context respectarea drepturilor semenilor noştri, a demnităţii fiecăruia, este o cerinţă de prim ordin. Sistemul de învăţământ are obligaţia de a forma tinerilor convingerea fermă privitoare la raporturile sociale dintre indivizi, raporturi şi norme bazate ferm şi exclusiv pe legi şi pe norme morale. S-a observat că aproape toţi autorii infracţiunilor săvârşite cu violenţă au carenta atât de instruire cât mai ales în educaţie.

Mulţi dintre ei înţeleg libertatea şi democraţia că pe o portiţă deschisă spre insultă, spre atentat la demnitatea, sănătatea, integritatea corporală şi chiar viaţa semenilor lor.

Şcoala se bucură de o atenţie reală, datorită rolului său formativ pronunţat. Ea poate oferi cunoştinţe privind rolul şi importanta valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi morală, implicaţiile crimei, modul în care funcţionează sistemul justiţiei penale, căile de evitare a comportamentului delincvent.

Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive, eforturile s-au îndreptat în două direcţii:

— către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei, în acest scop sunt angajaţi tinerii absolvenţi aflaţi în şomaj;

— organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a noţiunilor ori de adaptare la mediul şcolar.

Nu trebuie neglijată nici îmbunătăţirea sistemului de asistenţă socială a populaţiei. Investigaţia făcută în cuprinsul lucrării a arătat că o însemnată parte a infractorilor care au comis fapte cu violenţă provin din rândul bolnavilor psihici, a celor care au crescut în familii dezorganizate, care au dus o viaţă parazitară. La toate acestea trebuie să adăugăm şi categoria persoanelor rămase fără serviciu şi fără posibilităţi materiale de existenţă, care deseori ajung să comită infracţiuni şi îndeosebi din categoria celor cu violenţă.

Frecventarea anturajelor parazitare, consumul de alcool de la vârste fragede, vagabondajul, cerşetoria, convieţuirea în condiţii de promiscuitate etc., reprezintă tot atâtea cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă.

Pentru o bună parte din aceste surse infracţionale, protecţia socială este fie modestă, fie inexistentă.

Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în munca a tinerilor, care este considerată ca fiind esenţială pentru dezvoltarea acestora prin educaţie socială, vizând încurajarea lor pentru asumarea responsabilităţii propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă şi imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determina modificarea serioasă a structurii de personalitate a tinerilor, dezvolta sentimente revanşarde, stări depresive, manifestări deviante şi chiar recurgerea la acte infracţionale. De aceea, programele de prevenire se orientează în trei direcţii:

— identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei cu responsabilităţi sporite;5

— organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă, acest tip de acţiune preventivă ia în considerare atât activităţile distractive, cât şi cele de reconversie şi recalificare a tinerilor;

— crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează, alcoolici).

Programele de prevenire socială a criminalităţii mai iau în considerare politică de sănătate, de planificare urbană şi, în general, toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de criminalitate potenţială.

Prevenirea secundară are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate şi transpunerea în practică a acesteia. Aceasta este aria preventivă care se confruntă în mod concret cu fenomenul infracţional, asigurând prevenirea prin identificarea timpurie şi anihilarea factorilor criminogeni. Activităţile prevenirii secundare sunt desfăşurate de organele legislative (în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei penale) şi executive (care au datoria aplicării legii).

De importanţă majoră sunt măsurile pentru continua cosolidare a statului de drept şi reaşezarea întregii vieţi economico-sociale şi politice pe principii democratice. În acest sens este necesar să se asigure o reală separare a puterilor în stat, să se elimine fenomenul corupţiei şi eludarea spiritului legilor aflate în vigoare. Puterea legislativă trebuie să adopte cu mai multă operativitate legile de importanta fundamentală pentru buna funcţionare a instituţiilor statului de drept.

Aceasta trebuie să pedepsească mult mai aspru anumite infracţiuni printre care şi cele îndreptate împotriva vieţii cetăţeanului. Fără adoptarea unor măsuri represive adecvate şi transpunerea lor efectivă în practică, criminalitatea cu violenţă se va accentua iar dreptul fundamental la viaţă şi integritate corporală a cetăţeanului nu va putea fi apărat.

Fără o politică puternică, bine echipată şi pregătită, fără o justiţie corectă şi bine pregătită profesional, infracţionalitatea nu va înceta să crească. În acelaşi scop, lupta împotriva corupţiei în aceste instituţii este absolut necesară, deoarece astfel se menţin condiţiile subiective în baza cărora infractorii pot spera că nu vor suporta rigorile legii.6

Prevenirea terţiara include activităţile destinate evitării riscului de recidiva la persoanele care au mai săvârşit infracţiuni. În această zonă a prevenirii, se acţionează pentru tratamentul, reeducarea, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor. Totuşi datorită anvergurii limitate a sancţiunilor orientate spre tratament, prevenirea terţiara este redusă la represiune şi neutralizare.

În acelaşi timp în complexul de măsuri destinate perfecţionării activităţilor sociale de prevenire şi combatere a infracţiunilor săvârşite cu violenţă, un rol bine definit îl are şi sistemul penitenciar. Putem afirma că în prezent, datorită condiţiilor specifice etapei pe care o parcurgem, sistemul penitenciar încă nu reuşeşte să contribuie la reducerea criminalităţii în ţara noastră.

În acest sens câteva măsuri de perfecţionare a sistemului penitenciar în general şi legat de acesta, crearea instituţiilor publice menite să contribuie la resocializarea foştilor deţinuţi, ar reprezenta condiţii favorabile reducerii numărului infracţiunilor săvârşite cu violenţă şi îndeosebi la prevenirea recidivismului şi a repetării faptelor antisociale de cei puşi în libertate din penitenciar.

Îngrijorător este faptul că penitenciarele sunt pe mai departe suprapopulate, fenomen care se intensifică cu trecerea timpului (cazarea pe timp de vară se face acum inclusiv în corturi de tip de militar, ca soluţie disperată în fata fenomenului de supraaglomerare a închisorilor).

Influenţele nefaste a celor cu concepţii alterate se manifestă din plin, reparaţia se realizează numai la nivelul principalelor criterii ale sale, iar acţiunile reeducative se desfăşoară cu mari dificultăţi şi evident cu efecte pozitive diminuate. Drept urmare, perioada de detenţie, desfăşurată uneori în promiscuitate (deţinuţii dorm câte doi sau trei în pat), în condiţii materiale precare (insuficientă dotărilor sanitare) şi într-o inactivitate dăunătoare nu fac altceva decât să contribuie la alterarea concepţiilor despre lume şi viaţa, la imprimarea unor deprinderi şi convingeri infracţionale şi în final la recidiva.

Modelul social vizează reducerea criminalităţii prin reducerea necesităţii de a săvârşi fapte săvârşite cu violenţă. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale şi umane, deci o anumită bunăstare a societăţii în care se aplică. Modelul social necesita, în plus atragerea comunităţii în procesele specifice şi în acţiunile concrete de prevenire, presupunând o bună coeziune socială. Alături de costurile ridicate, aceasta cerinţă reprezintă un serios handicap, deoarece:

— stratificarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor, precum şi opinii diferite cu privire la priorităţile prevenirii;

— interesul comun este relativ restrâns şi vizează mai ales prevenirea criminalităţii violente, a celei stradale şi a delincvenţei juvenile, a infracţiunilor care lovesc în interesele tuturor grupurilor sociale.7

c) Modelul situaţional (tehnologic). Modelul situaţional de prevenire reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple şi cu costuri reduse.

Acest model are în vedere potenţialele victime, încercând să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduce riscul victimizării.

Fără îndoială că anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalităţii se adresează infractorilor, în ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin creşterea riscurilor la care se expun) şi a-i determina să renunţe la „trecerea la act“.

Criminologia că activitate multidisciplinară ce are ca obiectiv cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor ce determina fenomenul infracţional precum şi stabilirea celor mai eficiente mijloace de combatere a acestui fenomen implică, într-o etapă iniţială „activitatea de asistenta şi expertiză medicală“, desfăşurată de o echipă de specialişti (psihiatri, sociologi, psihologi, pedagogi, geneticieni, antropologi), aceasta mai ales când nu revin la probleme de „criminologie clinică“ care privesc studiul cauzelor patologice ale delicventei şi găsirea mijloacelor specifice de combatere în cadrul unui ansamblu de măsuri.

Studiul sociologic al stării infracţionale cât şi al particularităţii lor individuale de personalitate ce determina polimorfismul condiţiei antisociale chiar în aceleaşi condiţii situative, presupune aportul sociologului, psihologului, pedagogului şi al medicului în vederea stabilirii unor soluţii adecvate de prevenire şi combatere a actului antisocial.

Una din principalele probleme care trebuie aduse în discuţie în cadrul preocupării de „criminologie clinică“ prin intermediul cercetării interdisciplinare medico-legale, socio-psihiatrice şi juridice este cea a delimitării şi a caracterizării noţiunii de stare de periculozitate, a precizării elementelor psiho-patologice şi medico-legale care determină potenţialul agresiv antisocial, al definirii şi interpretării aspectelor psiho-patologice şi socio-psihologice în starea infracţională.

Comportamentul agresivo-patologic poate fi expresia psihozelor cronice evolutive, schizofrenia, delirul de persecuţie sau de gelozie din etilismul cronic, delirul de prejudiciu din psihozele şenile, psihoză halucinatorie cronică, psihoză maniaco-depresiva în faza maniacală. Acţiunea terapeutică se poate adresa uneia din cele trei componente structurale de bază: biologică, psihologică şi socială. Personalitatea umană se reprezintă ca un sistem complex bio-psiho-social:

— zona biologică constituită în biotopi;

— zona psihologică uneşte structuri psihice.

Inadaptarea în mediul social constituie consecinţă unor trăsături particulare ale personalităţii imature, disarmonice, nevrotice, sau defectuale.

O presiune socială crescută din partea organelor şi a normelor sociale care se opun unor tendinţe individuale, normale, limitând libertatea de acţiune a persoanei, posibilitatea realizării complete a aspiraţiilor sale, presiune resimţită imediat pe plan psihologic de către individ (frustrare, supra-solicitare, interdicţii, stresuri, reprimarea tendinţelor personale) acţionează determinând stări de tensiune, situaţii conflictuale exprimate pe plan psihologic printr-o varietate polimorfă de conduite reactive îngreunând adaptarea individuală la comunitatea social-umana.

În afirmarea „personalităţii criminale“ concepţia simplistă de cunoaştere a personalităţii infractorului sau făptuitorului numai prin prisma conţinutului şi circumstanţelor infracţiunii sau a actului antisocial (omuciderea) precum şi a stabilirii responsabilităţii numai în funcţie de diagnosticul psihiatric sau de gradul de intensitate a tulburărilor psihice, sta tocmai la baza greşitei înţelegeri pe care o au cei ce consideră că o expertiză în acest domeniu se poate efectua unilateral.8

În concepţia criminologică, un tip particular de personalitate criminală ar trebui înţeles că o structură patologică printr-o dezvoltare dizarmonică sau aberanta în condiţii negative de climat social, de instruire, de educaţie, influenţe culturale şi aspiraţii („sociopatia“) pe un fond constituţional vulnerabil, perdispozant (aspecte biogenetice, psiho-genetice, socio-genetice) şi favorizată de factori psihopatici şi socio-psihologi complecşi.

Într-a asemenea stare de creştere a criminalităţii în România se circumscrie şi evoluţia infracţiunilor săvârşite prin acte de violenţă.

Lupta împotriva criminalităţii de violenţă presupune o activitate elaborată, susţinută ştiinţific, deoarece acest fenomen atât de complex nu poate fi contracarat, anihilat decât prin asemenea demersuri. Astfel, combaterea criminalităţii de violenţă presupune o operă de profilaxie criminală, care să se materializeze într-o activitate de decimare, reducere a cauzelor majore de factură criminogena, folosindu-se mijloace diferenţiate în funcţie de natura cauzelor care au determinat săvârşirea de infracţiuni.

Resocializarea infractorului

a) Conceptul de resocializare a infractorului. Diversele sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare a infractorilor se fundamentează pe anumite concepţii filozofice, morale, politice şi religioase, având ca finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii de noi crime şi delicate şi reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deşi aceste sisteme includ o gamă largă de sancţiuni şi pedepse, ele trebuie să fie cât mai mult individualizate, astfel încât atât alegerea, cât şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterării unor noi fapte antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind, totodată, o protecţie adecvată şi pentru societate. Principiul că detenţia şi privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluţie (“ultimo ratio“) este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancţionare a delincvenţilor, astfel încât înainte ca tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în consideraţie toate celelalte sancţiuni posibile mai puţin radicale, decizia privind privarea de libertate fiind adoptată „numai când cazul în discuţie este de aşa natură încât pedepsele mai puţin radicale nu pot fi acceptate“.9

Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.

Din definiţia prezentată rezulta caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:

— resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune;

— resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a prevenirii speciale;

— resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat în acest scop;

— metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.

Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o „socializare negativă“, asimilând norme şi valori contrare celor general acceptate de societate.

Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit.

Educarea şi reeducarea se realizează prin modalităţi diverse atât teoretice, cât şi practice, prin care se doreşte ca infractorii să redobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea profesională.

Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.

Regimul de tratament şi resocializare diferă sensibil de la o ţară la alta, mergând de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise şi până la detenţia lor totală în penitenciare şi instituţii speciale de maximă siguranţă şi securitate. Pentru acest motiv, însăşi noţiunea de tratament aplicată este utilizată atât într-un sens mai restrâns, cât şi într-unul mai larg:10

— în sens restrâns, noţiunea de tratament se referă la „măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe deţinuţi să îşi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor criminale;

— într-un sens mai larg, noţiunea de tratament trebuie să includă o serie de măsuri şi soluţii care să asigure deţinutului pregătirea şcolară şi profesională, libertatea religioasă, activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, acces la mijloacele de informare în masă, asistenţă psihologică (psihiatrică) şi medicală de specialitate.

Indiferent de diferitele accepţiuni acordate noţiunii de tratament, majoritatea specialiştilor sunt de acord că el trebuie subordonat unor finalităţi care urmăresc:

— cultivarea obiceiului de a munci şi de a trăi din muncă, de unde şi preocuparea că în timpul detenţiei aceştia să-şi poată continua pregătirea şcolară şi profesională;

— educarea şi pregătirea deţinuţilor pentru o nouă viaţă, după terminarea pedepsei închisorii, în vederea reinserţiei lor normale post-penale;

— acordarea de asistenţă socială, medicală şi juridică de specialitate în scopul rezolvării problemelor personale ale deţinuţilor.

Modelul curativ subliniază necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului ce a fost subliniată de Cesare Lombroso în raportul prezentat la Congresul Internaţional asupra penitenciarelor, care a avut loc la Sankt-Petersburg, în 1890.

Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ în Franţa, în anul 1959. George Levasseur s-a ocupat pe larg de examenul de personalitate, el arătând că acesta are un conţinut complex, care cuprinde:

— un examen cu privire la personalitatea inculpatului şi o anchetă referitoare la situaţia socială, materială şi familială a acestuia;

— un examen medical;

— un examen medico-psihologic;

— orice alte măsuri.

Examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii în materie criminală şi facultative în materie corecţională. Examenul medico-psihologic este facultativ în ambele situaţii.

Subliniind importanţa generalizării examenului de personalitate în legislaţia franceză, P. Bouzat arata că această măsură a fost salutata de către criminologi că o cucerire de prim ordin, esenţială într-un stat de drept modern, întrucât permite să se cunoască personalitatea infractorului şi să se prepare măsurile în scopul facilitării readaptării sociale a acestuia.

b) Starea periculoasă. Aprecierea criminologică a „stării periculoase“ presupune evaluarea capacităţii infracţionale şi a posibilităţii de adaptare la mediul social al delincventului.

Conceptual de stare periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o realitate clinică observabilă. Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât sub forma cronică (permanentă), cât şi sub forma iminentă:11

— forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o „modalitate psihologică şi morală care caracterizează individul antisocial“; poate fi sesizată mai ales la recidivişti;

— Etienne de Greff a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea actului infracţional, toţi delincvenţii parcurg o stare periculoasă iminentă. Ea poate fi caracterizată ca o stare de criză, de frământări, a individului care şi-a propus să comită o faptă pedepsită de lege.

Această apreciere se bazează pe metodele şi tehnicile utilizate frecvent în criminologie: observarea, interpretarea şi experimentarea.

În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale individului studiat, precum şi factorii sociali care au contribuit la orientarea antisocială a personalităţii.

În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile patologice care constituie nucleul personalităţii orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate socială a persoanei în cauză.

Faza interpretării cuprinde trei etape:

— aprecierea asupra personalităţii delincventului — formularea diagnosticului criminologic;

— exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, ipoteză care poartă numele de prognostic criminologic;

— formularea unui program de tratament bio-psiho-social.

Criminologia clinică abordează personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica acesteia, fiind utilizate mai multe tehnici de investigare: ancheta socială, observarea directă, examenul medical, psihiatric şi psihologic, interviul clinic aprofundat, testele psihologice.

Cu ajutorul acestor tehnici se urmăreşte o recompensare a realităţii care a precedat săvârşirea actului infracţional, implicând studierea parcursului social al individului, a experienţelor sale succesive.

b) Diagnosticul criminologic. Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive: aprecierea capacităţii infracţionale, evaluarea inadaptării sociale şi aprecierea stării periculoase prin sinteza primelor două elemente.

Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun personalitatea orientată antisocial. Ele rezulta din compararea indicilor bio-psihologici evidenţiaţi cu ocazia examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta socială.

Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale al un anumit status social.12

Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a inadaptării sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei lături.

Combinarea unei capacităţi infracţionale ridicate cu o adaptabilitate redusă a individului determina un diagnostic criminologic diferit, deoarece inadaptarea socială a persoanei în cauză atrage atenţia celor din jur.

c) Modalităţi de resocializare. Realizarea unei resocializări normale şi eficiente a individului delincvent este condiţionată de o serie de factori, între care mai importanţi sunt:

— factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţiei în care se realizează procesul de resocializare (centru de reeducare, stabiliment deschis, penitenciar, institute medico-legale, etc.);

— factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile de asistenţă medicală, socială şi educative adoptate în funcţie de personalitatea fiecărui delincvent.

În funcţie de aceşti factori, resocializarea individului delincvent se realizează în două etape sau momente:

— în timpul executării sancţiunii penale (cu sau fără privare de libertate), când se urmăreşte, prioritar, schimbarea şi transformarea vechiului sistem de norme, valori şi convingeri ale individului delincvent, prin „dirijarea“ comportamentului său spre scopuri deziderabile social, utilizându-se în acest scop forme de normalizare, deschidere şi responsabilizare a delincventului dintre cele mai diverse;

— după executarea sancţiunii penale, când se urmăreşte reinserţia postpenală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou status şi îndeplinirea unor noi roluri, ca şi diminuarea efectelor procesului de „stigmatizare“ în viaţa socială.

În conformitate cu Regulile penitenciarelor europene, adaptate de Consiliul Europei în domeniul penitenciar, resocializarea şi tratamentul delincvenţilor trebuie subordonate unor finalităţi precise, menite să asigure menţinerea stării de sănătate şi respectul deţinuţilor, prin asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi cu standardele acceptate în cadrul comunităţii.

Scopurile detenţiei trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale, idei obsesive, infantilism, idei de sinucidere, comportamente violente şi agresive şi încurajând acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate.13

Principiul fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament a delincvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil a condiţiilor vieţii din penitenciar cu cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă generală, normalizarea presupune că, în timpul executării pedepsei, deţinutul îşi păstrează şi îşi exercita marea majoritate a drepturilor civile (dreptul la vot, drepul la libera conştiinţă religioasă, dreptul la proprietate). În vederea diminuării riscurilor efectelor negative ale detenţiei, normalizarea presupune realizarea a doua deziderate:

— deschiderea, prin internarea în stabilimente deschise, care să asigure deţinuţilor condiţii de viaţă aproape sau chiar identice cu cele din afară locului de detenţie (dreptul la corespondenţa nelimitată, contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV şi radio), singurele restricţii fiind cele referitoare la libera deplasare în afară stabilimentelor;

— responsabilizarea, prin încercarea de a întări simţul răspunderii personale şi încrederea proprie a deţinuţilor, implicându-i într-o serie de activităţi zilnice în cadrul locului de detenţie, reobişnuindu-i cu viaţa din afara închisorii.

d) Programe de tratament. Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social.

În criminologia clinică, principală metodă de tratament este psihoterapia. Psihoterapia se bazează pe teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata tulburări în etiologia cărora apar, cu preponderenta, factori psihosociali. Această metodă constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.

 

Psihoterapii individuale

Psihanaliza — vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.

Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpina dificultăţi determinate de condiţiile speciale de timp (durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înaltă calificare a psihanalistului. La aceste dificultăţi se adăugă cele determinate de personalitatea dificilă a infractorilor. Aceste considerente determina că psihanaliza să poată fi aplicată numai unui grup restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediul liber, care se supun acestui gen de tratament.14

Odată acceptată această colaborare, analistul va încerca să-l influenţeze pe infractor, să-i schimbe concepţiile, să-i formeze o nouă optică de viaţă care să-l ajute să se integreze în societate.

Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii. Acesta terapie poate fi aplicată atât în libertate cât şi în semi-liberatate, precum şi în penitenciar.

Psihoterapii colective

Au la baza interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.

În cadrul psihoterapiei în grup, analizatul foloseşte inter-relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanţii. Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se „elibereze“ de tendinţele negative.

O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup, care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea.15

Această metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare condiţională şi succesul ei depinde de respectarea unor reguli, între care menţionăm:

— grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită consideraţie;

— cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi influenţa pe care grupul o va exercita asupra acestuia;

— atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pe cele marginale;

— grupul constituit trebuie să fie preponderant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie considerate o apropiere de calea infracţionala;

— grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte că schimbările comportamentale să se ivească de la sine.