Originea şi evoluţia istorică a drepturilor fundamentale ale omului

Valeriu BAEŞU, doctorand, ULIM

„Human rights are inalienable some fundamental values that ANY person possesses inherently and naturally, some rights are pure and simple, since holding them as a human being there are some universal values because it applies everywhere and also fits all. Fundamental human rights have their origin in ancient times, passing through the Middle Ages, develops the important contribution of the present phenomenon juridicităţii seventeenth and eighteenth centuries, as in the period after the Second World War they get a completely“. Keywords: fundamental human rights, human being, juridical, man-god relationship, relationship man-power, natural right.

„Drepturile omului sunt nişte valori fundamentale inalienabile pe care orişice persoană le posedă în mod inerent şi firesc, sunt nişte drepturi pure şi simple, dat fiind faptul că posesorul acestora există ca o fiinţa umană, sunt nişte valori universale deoarece se aplică peste tot şi în egală măsură pentru toţi. Drepturile fundamentale ale omului îşi au origine în perioada antichităţii, tranzitează prin Evul Mediu, se dezvoltă prin contribuţia importantă a fenomenului juridicităţii prezent în secolele XVII-XVIII, pentru ca în perioada de după cel de-al doilea război mondial acestea să obţină un aspect complet“. Cuvinte cheie: drepturi fundamentale ale omului, fiinţa umană, juridicitate, relaţie om-devinătate, relaţie putere-om, drept natural.

Accentuarea importanţei şi interesului faţă de aceste valori excepţionale numite drepturile fundamentale ale omului pe plan internaţional s-a remarcat în anii ce au urmat cel de-al doilea război mondial deoarece umanitatea avea nevoie de nişte valori fundamentale respectarea cărora ar garanta siguranţa şi securitatea internaţională. Vorbind despre geneza drepturilor fundamentale ale omului se considera că istoria acestora este indisolubil legată de însăşi istoria comportamentului interuman, şi începe astfel, cu studierea primelor tradiţii, obiceiuri, primelor mărturii scrise sau urme arheologice legate despre om. Astfel, putem ferm afirma că drepturile fundamentale ale omului îşi au origine în perioada antichităţii, tranzitează prin Evul Mediu, se dezvoltă prin contribuţia importantă a fenomenului juridicităţii1 prezent în secolele XVII—XVIII, pentru ca în perioada de după cel de-al doilea război mondial acestea să obţină un aspect complet2. Evidenţierea celor mai vechi urme ale drepturilor omului nu e posibilă, însă acestea pot fi deduse din studiul concepţiei despre lumea oamenilor la general, şi în special în relaţiile om-divinitate şi relaţia putere-om. Cele din urmă au şi stat la baza constituirii exigenţelor morale, adică a atitudinilor umane care stabilesc bunul (sau răul) comportament şi care impun reguli de conduită pentru societate.

Această abordarea ştiinţifică propusă de noi are drept temei două premise: evidenţierea criteriului sociabilităţii naturale a persoanei umane şi criteriului precum că puterea este calitatea esenţială a oricărei formaţiuni atît statale cît şi nestatale, chiar dacă tipul de organizare este diferit. Perioada de emancipare a omului a fost un proces destul de lung, pe alocuri impresionant, ce a privit toate popoarele şi a avut ca factor declanşator principii fundamentale din care s-a şi format dreptul modern conţinutul căruia cuprinde atît privilegii ale omului cît şi îndatoriri. Aceasta se datorează faptului că istoria omenirii a cunoscut aşa fenomene ca conflicte între oameni, popoare, naţiuni, state şi coaliţii de state e.t.c. De menţionat că trecerea respectivă a fost destul de progresivă în majoritatea domeniilor: social, politic, ştiinţific, tehnologic, economic, iar progresul a fost marcat de intermitenţă, frămîntări, suferinţe. Şi stăzi violenţa este încă prezentă în lume, fapt constatat după mersul evenimentelor din statul vecin Ukraina, indeosebi regiunile Doneţk şi Lugansk. Dar totuşi în istoria omeniri progresul a fost simţit, lucru confirmat prin abolirea treptată a forţei brutale, şi prin implantarea unor aşa principii de drept ca libertatea, egalitatea, solidaritatea în procesul de guvernare a societăţi.

Expresia drepturile fundamentale ale omului, la nivel internaţional, evocă drepturile fiinţei umane, fiind înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi impriscriptibile3.

Fiinţa umană este prezentă în epopeea lui Ghilgameş din Babilon, din prima jumătate a mileniului II î.Hr., în primele legislaţii, cum ar fi Codul lui Hamurabi (aprox. 1700 de ani înainte de Hristos) — regele semit al Imperiului Babilonian — în care sunt reglementate raporturi sociale, sunt promovate reguli de dreptate socială străbătute de un spirit umanitar, fără egal la vremea respectivă. Considerat de unii ca o primă mărturie scrisă a recunoaşterii legale a unui drept fundamental al omului este micul cilindru de argilă, în care, cu semne cuneiforme, a fost gravat edictul prin care Cyrus cel Mare (534 Î.Hr.), după cucerirea Babilonului, a acordat evreilor libertatea cultului şi posibilitatea acestora de a se întoarce în ţara lor pentru a-l practica4.

Fiinţa umană este prezentă şi în marile epopei indiene, Vedele, cu cele peste 100.000 de versuri, Upanişadele (circa 560-480 î.Hr.), Sutrele, din care fac parte: un fel de manual juridic, Dharma-Sutra, un fel de tratat erotic, Karma-Sutra ş.a., Mahabharata, Ramayana, Purana, cu cele 1.000.000 de versuri ale sale, şi numărul lor poate continua nu numai pe terenul culturii indiene5, ci şi în vechea civilizaţie şi cultură egipteană, cum sunt Cartea Morţilor, un adevărat cod moral de comportament al omului în viaţă, sau învăţăturile lui Ptah-Hotep ş.a., în care omul apare în relaţie cu realităţile profunde ale sufletului uman6.

Fiinţa umană este prezentă în textele Vechiului Testament, pătrunse de principii etice, de organizare socială, de organizare legislativă, cu o înaltă religiozitate. Gândirea budistă (Buda Sakyamunii a trăit cu aprox. 2500 de ani în 10urmă în India) caută remedii spirituale relelor care bântuiau pe oameni. În concepţia budistă nu numai oamenii sunt egali ci toate fiinţele sunt egale în demnitate şi valoare. Dacă nu sunt liberi, ei pot să devină. Toţi au drept la respect şi nimic nu poate justifica un atentat la viaţa lor, exploatarea şi umilirea lor. Buda respinge discriminarea dintre fiinţe, căci diferenţele existente sunt momentane şi interşanjabile. În consecinţă, sunt trataţi la egalitate bogaţii şi săracii, regii şi cerşetorii, bărbaţii şi femeile, singurul criteriu de ierarhie fiind vârsta precum şi meritul personal7.

În doctrina de specialitate se susţine că protecţia drepturilor omului îşi are originea îndepărtată in instituţiile Greciei clasice8, dar suntem de acord cu afirmaţia că e destul de dificil de a conferi o stabelire exactă a locului şi timpului în care drepturile omului au fost afirmate şi recunoscute. De exemplu, în vechea Chină, Confucius (Kung Fu Tzi — aprox. 551-479 î.Hr.) gândea că o societate armonioasă nu poate fi posibilă decât dacă oamenii care o compun sunt călăuziţi de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine9. Omul, aflat în centrul sistemului său filozofic şi moral, trebuie să-şi iubească semenul şi să-l respecte, moralitatea fiind primul principiu al universului. Moderaţia în toate, dreptatea şi mai cu seamă umanitatea sunt principalele virtuţi pe care filozoful chinez le recomanda.

În altă zonă geografică, în Grecia Antică, a apărut seria de mari gânditori care şi-au exercitat puternic influenţa asupra formării concepţiilor moderne despre lume şi societate la general şi despre drepturle omului, în special. Pitagoras din Abdera, acum mai bine de 2400 de ani, a gândit că „omul este măsura tuturor lucrurilor“, un rezumat al unui întreg ansamblu de reflecţii care, prin concepţia antropocentristă afirmată implică şi un oarecare umanism, sugerând şi ideea de drepturi ale omului10.

Filozofii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi fundamentale, eterne şi imuabile pe care orice societate omenească trebuie să le respecte, cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor iar legea nu este decât expresia acestei naturi. În acest fel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi naturale, drepturi fireşti. Ei au înţeles, deci, că omul, tocmai fiindcă este om, are drepturi inerente naturii sale şi că nesocotirea lor ar prejudicia această natură. Sunt drepturi anterioare oricărei consacrări legale.

Un mare filozof grec, Platon (aprox. 427-346 î.Hr.), favoriza o anumită castă de filozofi, de savanţi cărora după părerea lui, restul societăţii trebuia să le acorde crezare, astfel, afirma dînsul, în stat se disting trei clase: acea a înţelepţilor, destinată să domine, acea a luptătorilor care trebuia să apere organismul social, acea a meseriaşilor şi agricultorlor, care trebuia să hrănească. În conformitate cu părerea savantului în statul ideal guvernarea cetăţii însemna o activitate mai presus de orice activitatea centralizată de educaţie socială prin care poate fi atinsă fericirea tuturor11.

Un alt mare filozof grec preocupat de existenţa fiinţei umane era Aristotel (384-322 î.Hr.) a elaborat formula precum că omul este membru al societăţii în care legile trebuie să fie raţionale şi să domnească în cetate iar viaţa socială, condiţia vieţii morale sau, altfel zis, în spiritul concepţiei aristotelice, organizarea vieţii morale. Statul este o asociaţie de oameni liberi şi egali, de cetăţeni, dar cetăţeni sunt numai aceia care participă la viaţa socială şi politică, sclavul nefiind decât un „res“, un lucru, un „instrument vorbitor“. Societatea este împărţită în oameni liberi şi sclavi, natura fiind cauza acestei inegalităţi 12.

Ulterior cu trecerea timpului au apărut şi alţi filozofi stoici, greci şi romani, care fiind precăutaţi de aceleaşi drepturi naturale, susţineau ideea că de aceste drepturi naturale merită să se bucure toţi oamenii, indiferent de condiţia lor socială şi indiferent de locul în care se afla. În această ordine de idei, aceştia afirmau că drepturile omului nu trebuie nici de cum confundate cu privilegiile omului, deoarece acestea aparţineau tuturor, prin simplul fapt că toţi sunt fiinţe umane înzestrate cu raţiune.

Puţin mai sus am pomenit de filozofii stoici cei care au proclamat ideea că „omul este lucru sfânt pentru om“ — „Homo res sacra homini“13. Stoicismul, deci, era acel curent filozofic grec care deschidea o nouă viziune spre universalism conform căreia omul era considerat ca o fiinţă sociabilă, liberă şi protejată de către un drept natural. Respectiv s-a cristalizat ideea unei solidarităţi universale bazate pe natura umană.

Acest mod de gîndire a stoicilor a fost preluat de marii filozofi şi jurişti romani care au transmis mai departe ideea de egalitate naturală a oamenilor bazată pe asemănarea dintre aceştia. Astfel, toţi oamenii liberi erau înzestraţi cu raţiune şi ca urmare ei puteau şi trebuiau să-şi dezvolte virtutea. Cicero (106-43 î.Hr.) formula în termeni juridici ideile filozofilor stoici; rolul statului era să protejeze drepturile în respectul legalităţii. În De republica, Cicero scria că: „Adevărata lege este dreapta raţiune, conformă cu natura… Nu există o lege la Roma şi o altă lege la Atena; o singură lege trebuie să guverneze toate popoarele şi un singur zeu va fi ghidul tuturor“14. În doctrina romană dreptul natural „jus naturale“ era indispensabil legat de dreptul oamenilor „jus gentium“. Astfel, Ulpinian (?-228 d.Hr.) afirma că dreptul natural este acela pe care natura îl acordă tuturor fiinţelor umane15. Această sintagmă este înţeleasă precum că drepturile naturale aparţin tuturor, fie ei sunt cetăţeni romani sau nu.

O altă etapă de o semnificaţie majoră care a accentuat şi mai mult importanţa drepturilor omului în caracterizarea fiinţei umane aparţine lui Constitutio Antoniana (212 d.Hr.) care a lărgit spectrul dreptului la cetăţenie, astfel încît toţi oameni liberi din Imperiul Roman au avut şansa de a primi dreptul la cetăţenie, sau Edictul din Milan, prin care împăratul Constantin a acordat libertatea cultului creştinilor (313 d.Hr.). În această perioadă se observa că în marea majoritatea vechilor sisteme lipseşte principiul fundamental al dreptului în genere şi al existenţei drepturilor omului, în special, şi anume principiul egalităţii, însă care treptat a început a fi implimentat cu ajutorul creştinismul, după cum am şi menţionat puţin mai sus, care masiv propaganda mesajul: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi; mai mare decât aceasta, altă poruncă nu este“16. Conţinutul Sfintelor Scripturi şi Evanghelia era împînzit de acelaşi drept natural dat fiind faptul că era axat pe fiinţa umană pentru că anume ea a fost creată după chipul şi înfăţişarea lui Dumnezeu. Dragostea pentru Dumnezeu este dragostea pentru ceilalţi. Reieşind din aceasta creştinismul nu mai putea tolera astfel de fenomene sociale ca: ierarhia socială, sclavia, rasismul pentru că toţi oamenii au un strămoş comun: Adam şi Eva „Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus“17.

O viziune importantă despre fiinţa omului este elucidată dreptul islamic (musulman) şi anume menirea omului de a salva lumea. Întru realizarea scopului propus, fiinţa umană este înzestrată de anumite drepturi fundamentale pentru a elimina nedreptatea, exploatarea şi opresiunea din societate. Drepturile omului sunt date de Allah, el fiind autorul Legii. Având o origine divină, nimeni, nici un conducător nici o autoritate nu le poate restrânge, abroga sau viola; ele fac parte integrantă din ordinea islamică, au un caracter universal şi normativ şi, ca atare, toate organismele musulmane sunt obligate să le aplice în litera şi spiritul Legii Divine. Omul are datorii faţă de Allah şi aceste datorii devin drepturi în faţa semenilor18. În concepţia islamică, drepturile omului prezintă particularităţi specifice care le deosebesc de acelea consacrate în celelalte state ale lumii universale ca de exemplu femeile au drepturi corespunzătoare obligaţiilor lor, dar bărbaţii au o preeminenţă asupra lor în multe privinţe. Din punct de vedere juridic, condiţia femeii este cea a unui personaj incapabil.

O următoare etapă de evoluţie şi dezvoltare a drepturilor omului le reprezintă elaborarea şi susţnerea celor trei generaţii ale drepturilor omului19 de aşa mari jurişti, filozofi şi gânditori politici ca: Jean Bodin (1530—1596) — Franţa; Hugo Grotius (1583—1645) — Olanda; Baruch Spinoza (1632—1677) — Olanda; Thomas Hobbes (1588—1679) şi John Locke (1632—1704) — Anglia; G. W. Leibniz (1646—1716) — Germania ş.a., care au dezvoltat aşa concepte ca drept natural—drept pozitiv, suveranitate si libertate, relaţiilor dintre stat şi om, putere ş individ, drept natural—drept pozitiv etc.

Drepturile omului din prima generaţie reprezintă nişte consecinţe juridice ale veşnicei lupte dintre puterea dictatorială concentrată în mâinele monarhului specifice secolelor XV-XVIII care sau finalizat cu elaborarea unor astfel de valori istorice ca Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789 din Franţa, conţinutul căreia va fi plasată la începutul Constituţiei franceze din 1791. Spiritul Declaraţiei este consacrat în separaţia puterilor în stat şi în întemeierea metajuridica asigurată de contractul social care presupune controlul puteri de către cetăţeni ca rezistenţă la opresiune20. Aşa dar, drepturile omului din prima generaţie au ca principiu autonomia individuală caracterizată prin neintervenţia statului în spaţiul rezervat cetăţeanului privit ca individ separat.

Drepturile omului din cea de-a doua generaţie se caracterizează prin intervenţia statului în reglementarea relaţiilor dintre stat şi individ, lucru datorat de evoluţia societăţii, de dezvoltarea fără precedent economiei mondiale fapt ce a cauzat constutuire unor noi drepturi economce, sociale şi culturale. În acest context James M. Buchanan susţinea că „libertatea ndividuală nu poate fi nemărginită, dar aceleaşi forţe care fac necesară apariţia unor limite pot, dacă sunt lăsate să acţioneze, să restrîngăi insuportabil sfera libertăţii omeneşti“21.

Drepturile omului din cea de-a treia generaţie se caracterizează prin trecerea în urmă a problemei individualităţii umane care începe a cunoaşte concepte mult mai vagi cum ar fi popor, umanitate care au şi dus la sacrificarea omului în numele societăţii, a individului, sau a poporului.

Hugo Grotius, de pildă, în De jure belli ac pacis (1625), afirma drepturile naturale ale tuturor oamenilor este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială independent de principiile religioase22. Grotius şi apoi şi alţii au răspândit ideea că din filozofia dreptului natural îşi trage originea în doctrina modernă a drepturilor omului pentru că prin intermediul dreptului natural a putut să se transforme ideea filozofică a universalităţii dreptului inerent naturii umane în instituţie politică.

Montesquieu (1689—1755) primul care a elaborat teoria separaţiei puterilor în stat, Rousseau (1712—1778) în lucrarea sa „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţi dintre oameni“ susţinea că la origine, oameni au fost liberi şi egali, trăind în mod simplist, în păduri, conducîndu-se numai după preceptele naturii în aşa numita „stare naturală“23, şi alţii au dat expresii noi dezvoltării ideilor de drepturi ale omului ca drepturi naturale care derivă dintr-o recunoaştere pozitivă şi care conferă noi expresii faţă de aşa concepte ca democraţie, drepturi, convieţuire în societate, libertate, egalitate, fraternitate ş.a.

Immanuel Kant (1724—1804) unul dintre cei mai mari filozofi ai tuturor timpurilor afirma că dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţi24. Astfel, demnitatea şi respectul, sunt acele fundamente ce stau la baza egalităţii oamenilor, a teoriei drepturilor omului, a solidarităţii umane sau, mai exact, a ideii etico-juridice a drepturilor omului.

Pe lîngă monografiile marelor savanţi filozofi care au tratat drepturile omului ca drepturi fundamentale ale individului pe parcursul istoriei putem evedenţa şi o serie de monumente istorice ca Magna Carta Libertatum –1215, care într-o lungă perioadă de timp au constituit ceea ce numim noi astăzi instrumente de protecţie şi de promovare a drepturilor omului. Acest monument istoric a fost aferit de Ioan-fără-Ţară (1167—1216) baronilor şi înalţilor prelaţi englezi şi reprezntă nu numai o concedare de privilegii aristocraţiei engleze, ci şi o încercare de text „constituţional“ care garantează drepturi şi libertăţi. Conţinutul Magnei Carta Libertatum este înpînzit cu reglementări conform cărora nici chiar regele nu este mai presus de lege, iar puterea lui nu este absolută. Textul conţine 63 de articole înzestrate cu privilegii acordate bisericii engleze, oraşului Londra şi tuturor cetăţenilor şi oraşelor din regat: negustori, demnitari feudali etc. Astfel, nici un om liber nu va fi arestat, sau întemniţat, nici deposedat, sau pus în afara legii, nici exilat, nici molestat… decât ca urmare a unei judecăţi legale…, după legea ţării25. Magna Carta Libertatum a fost reconfirmată sub Henric III, Eduard I, Eduard III. Pe parcursul evoluţiei isroriei au mai urmat şi alte documente britanice care limitau fărădelegile şi abuzurile autorităţilor în domeniul impozitelor. Ca exemplu ne poate servi „Petiţia drepturilor“ (7 iunie 1628) ce a fost prezentată de membrii Parlamentului englez regelui Charles I (1625—1649) în momentul în care se solicitase Parlamentului subsidii pentru continuarea războiului împotriva Spaniei şi Franţei. Aceştea i-au reamintit regelui Charles I drepturile tradiţionale ale poporului englez, stabilite încă din Marea Cartă ca respectărea drepturilor Parlamentului, libertatea politică şi libertatea persoanelor: articolul 1: nici un impozit nu putea fi impus fără consimţământul Parlamentului; articolul 2 amintea principiile referitoare la siguranţa cetăţeanului englez, interzicerea arestării abuzive, articolul 5 respectarea lui Habeas Corpus26 ş.a.

Un alt monument istoric de o valoare documentară este Habeas Corpus Act din 1679 care a instituit o procedura de protejare a libertăţii individuale şi a siguranţei personale. Documentul garanta împotriva riscurilor de arestare şi de pedepse arbitrare şi consacra respectarea drepturilor cetăţenilor englezi impuse deja puterii regale prin Marea Cartă şi Petiţia drepturilor omului. Etimologic, Habeas Corpus înseamnă că „tu ai corp“, în sensul de a fi prezentat înaintea tribunalului într-un termen scurt — 3 zile, conform articolului 1 — pentru ca acesta să poată să decidă legalitatea detenţiei27. Erau reguli minuţios definite privitoare la mandatul emis: menţiuni, semnături, motive, termene (articolul 2), la evitarea transferurilor arbitrare de la o închisoare la alta (articolul 8); funcţionarii neglijenţi sau abuzivi erau pasibili de 16sancţiuni (articolul 4, articolul 11 ş.a.)28.

Un alt document de o valoare istorică fundamentală este „Actul care declară drepturile şi libertăţil supuşilor şi care stabileşte succesiunea la Coroană“, cunoscut sub numele de „Declaraţia drepturilor“ (Bill of Rights — 13 februarie 1689), acordat sub Wilhelm de Orania, după căderea lui Jacques al II-lea, care reînnoia şi amplifica documentele precedente. Se înscria în acest Bill of Rights, printre altele, că: autoritatea regală nu putea, fără consimţământul Parlamentului, să suspende legi sau executarea lor, sau să menţină o armată permanentă; orice impozit, fără aprobarea Parlamentului, era ilegal; alegerea membrilor Parlamentului trebuia să fie liberă; libertatea cuvântului, a dezbaterilor sau procedurilor în cadrul Parlamentului nu puteau fi împiedicate, şi altele încă. Articolul 1 enunţa un principiu esenţial: legea este deasupra regelui29.

Ulterior a urmat perioada renaşterii remarcată prin mari tulburări religioase care au favorizat instalarea unor regimuri absolutiste care, la rândul lor, nu puteau ignora nevoia de garantare a unor libertăţi, cu deosebire în materie religioasă. Ca exemplu ne poate servi situaţia tulburărilor interne din Franţa care au durat o perioadă de 36 de ani, începând cu 1662. Henric al IV-lea a acordat cetăţenilor, la 13 aprilie 1598, un edict de pacificare sub numele de Edictul din Nantes, pentru a pune capăt tulburărilor şi dezordinii din ţară. Edictul, format din 92 de articole (completat cu 56 de articole secrete), este precedat de un preambul care înscria pentru credincioşii protestanţi garanţii referitoare la exercitarea religiei lor, libertatea de conştiinţă şi siguranţa persoanei şi a averilor. Edictul respectv a şi fost revocat în 1685 de către Ludovic al XIV-lea.

Războaiele ce s-au purtat în secolele XVI—XVII s-au încheiat şi cu tratate în care au fost înscrise şi protecţia unor drepturi şi libertăţi. Pacea de la Augsburg (1555), ca urmare a luptelor religioase dintre protestanţi şi catolici, duse atât pe planul războaielor civile cât şi internaţionale, a recunoscut prinţilor luterani libertatea cultului.

Tratatele de la Westfalia, din 30 ianuarie şi 14-24 octombrie 1648, semnate la Munster şi Osnebruck, cel de la Oliva (1660) între Suedia, Polonia şi Rusia, cel de la Nimègue (1678) între Olanda şi Franţa au înscris prevederi prin care cedarea unor teritorii nu trebuia să ducă şi la schimbarea forţată a confesiunilor religioase. Mai târziu, Tratatul de la Viena (1815), încheiat după prăbuşirea imperiului napoleonian, conţinea mai multe clauze de garantare a unor drepturi civile, a libertăţii religioase.

În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776), adoptată la început de nouă state, cărora li s-au adăugat încă patru, şi semnată la 2 august de 56 de membri ai Congresului, se proclama că: „Toţi oamenii au fost creaţi egali; ei au fost înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de oameni pentru garantarea acestor drepturi şi dreapta lor putere emană din consimţământul guvernanţilor“30. Th. Jefferson, redactor principal al Declaraţiei, a afirmat că guvernul este în serviciul poporului, că este creat de el şi îşi deţine autoritate cu consimţământul acestuia. Scopul său este de a proteja drepturile poporului. Constituţia Statelor Unite (din 17 septembrie 1787), ratificată în 1890 de toate statele Uniunii, completată la început cu zece amendamente, a înscris drepturi dintre cele mai largi. Erau înscrise libertatea religioasă, a cuvântului, a presei, dreptul la asociere, dreptul poporului de a deţine şi purta arme, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, corespondenţei şi altele încă31.

Un interes profund şi larg le-au avut declaraţiile şi constituţiile care au urmat revoluţiei franceze din 1789. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Constituantă între 20 şi 26 august 1789, proclama printre altele că: „recunoaşte şi declară, în prezenţa şi sub auspiciile Fiinţei Supreme, drepturile următoare ale omului şi cetăţeanului…“; „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi“; „Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune“32.

În această Declaraţie se oglndeau astfel de reglementări ca: libertatea religioasă, a cuvântului, a presei, dreptul la asociere, dreptul poporului de a deţine şi purta arme, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenţei şi altele încă. Documentul respectiv a modificat radical situaţia exstentă în raport cu documentele precedente, fiind prima declaraţie care se adresa tuturor cetăţenilor, tuturor oamenilor, indiferent căror naţiuni aparţineau, indiferent de clasa socială din care făceau parte.

Revoluţia din Rusia din octombrie 1917 şi Constituţia rusă din 1918, revoluţia mexicană cu noua sa Constituţie din februarie 1917, Constituţia de la Weimar din 1919 au proclamat o nouă dimensiune a drepturilor omului. Nu atât de protecţia acestor drepturi se preocupau însă legiuitorii sovietici, ci de înscrierea formală a altei categorii de drepturi, aceea a drepturilor economice, sociale şi culturale. Este şi momentul când aceste drepturi şi-au făcut intrarea în sistemul internaţional.

Toate constituţiile moderne sus nominalizate sunt împînzite necondiţionat cu reglementări referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Despre o reglementare internaţională a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nici nu se poate vorbi decât o dată cu crearea Societăţii Naţiunilor (numită şi Liga Naţiunilor) indiferent de faptul că acţiuni de protecţie a unor anumite drepturi pe plan internaţional se înregestraseră şi mai înainte ca Convenţiile de la Geneva, numite ale Crucii Roşii, sau Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 care urmăreau umanizarea războaielor prin atenţia ce trebuia acordată răniţilor, bolnavilor, prizonierilor, populaţiei civile ş.a.

Pactului Ligii Naţiunilor, fondată ca o „Societate a Naţiunilor“ în scopul menţinerii păcii a fost încorporat în Tratatul de pace semnat la Versailles la 28 aprilie 1919 unde problematica drepturilor omului nu a fost însă urmărită consecvent decât sub anumite aspecte. Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie cu vocaţie internaţională politică (în 1938, ea număra 54 de state membre). Organizaţia nu era însă înzestrată cu puteri suficiente pentru sancţionarea agresiunilor şi nu putea conta decât pe virtuţile democraţiilor internaţionale, practic pe discuţii publice între conducătorii responsabili. Ieşirea statelor autoritare, Germania, Japonia, absenţa unor mari puteri precum SUA şi URSS (o perioadă) au făcut-o să-şi piardă din eficienţă şi din credibilitate.

Odată cu finalizarea primului război mondial, harta politică a lumii se modificase radical fapt ce a contribuit şi la schimbări esenţiale din punct de vedere demografic. Grupuri importante majoritare au devenit minoritare şi invers. Astfel, apăruseră necesitatea unei protecţii internaţionale a drepturilor omului, dar nu numai în ceea ce priveşte minorităţile naţionale ci şi a altor drepturi. Partea a XIII-a a Tratatului de la Versailles, care cuprinde Carta Organizaţiei Internaţionale a Muncii, reprezintă şi o adevărată declaraţie a drepturilor muncitorului (art. 427). Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor au fost elaborate mai multe convenţii, cum este de pildă cea din 1926 împotriva sclavajului, convenţii privind reprimarea traficului cu femei şi copii, pentru lupta împotriva drogurilor, sau sistemul de protecţie internaţională a ţărilor aflate sub mandat ş.a. Liga Naţiunilor preocupată în principal de menţinerea păcii, a încetat practic să existe curând după începerea celui de-al doilea război mondial, în 1939, deşi, formal, a fost dizolvată definitiv la 31 iulie 1947.

A urmat perioada interbelică caracterizată prin numeroase acte de cruzimi provocate de forţe totalitare, antidemocratice, care au provocat indignarea opiniei publice internaţionale materializate prin o serie de declaraţii ca declaraţia făcută de preşedintele american F. D. Roosevelt cu prilejul mesajului către naţiune din 26 ianuarie 1941, în care se evedenţiază patru libertăţi: libertatea cuvântului şi de exprimare, libertatea religioasă, dreptul de a fi la adăpost de nevoile materiale şi dreptul la garanţia unei vieţi eliberate de frică. În această ordine de idei a fost adoptată ulterior şi Carta Atlantică, elaborată la 14 august 1941 de preşedintele Roosevelt şi de primul ministru britanic Churchill, în care, în afara acestor patru drepturi şi libertăţi, s-au mai adăugat şi cerinţa asigurării progresului economic şi securităţii sociale.

Conferinţa de la San Francisco de la 25 aprilie 1945 s-a terminat la 26 iunie cu semnarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 cu depunerea instrumentelor de ratificare de către membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi de majoritatea statelor semnatare. Organizatia Natiunilor Unite este succesoarea Societatii Natiunilor creată deoarece prima s-a dovedit a fi incapabila sa impiedice izbucnirea acestui razboi si a altor conflicte anterioare lui. Organizaţia Naţiunilor Unite deosebea două categorii de membri: cei originari şi ceilalţi. Membrii originari erau aceia care participaseră la Conferinţa de la San Francisco, semnaseră şi ratificaseră Carta (erau în număr de 51). Admiterea celorlalţi membri era supusă unor proceduri şi condiţii speciale şi anume: să fie un stat pacifist care să accepte obligaţiile Cartei. La recomandarea Consiliului de Securitate, Adunarea Generală urma să se pronunţe cu o majoritate de două treimi. În cadrul Societăţii Naţiunilor, Consiliul nu intervenea. De menţionat că în 1932 Societatea Naţiunilor număra 60 de state membre, iar actualmente organizaţia cuprinde 193 de state membre care participă la abordarea şi identificarea soluţiilor pentru problemele globale într-un cadru internaţional unic de dialog şi cooperare. Organele principale ale ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi Curtea Internaţională de Justiţie.

Mandatul ONU cuprinde o serie largă de domenii precum: desfăşurarea operaţiunilor de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor şi oferirea asistenţei umanitare, activităţi operaţionale pentru dezvoltare ş.a. De asemenea, organizaţia oferă o platformă globală de abordare şi luare a deciziilor asupra provocărilor cu care se confruntă comunitatea internaţională precum dezvoltarea durabilă, schimbările climaterice, contracararea terorismului, dezarmarea, bunăstarea populaţiei, promovarea democraţiei şi a drepturilor omului ş.a.

Republica Moldova a devenit membru ONU pe data de 2 martie 1992, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală ONU a Rezoluţiei A/RES/46/223. Fiind un forum universal de dezbatere a problemelor globale, Republica Moldova acordă o importanţă deosebită rolului ONU în promovarea democraţiei şi a drepturilor omului, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea economică şi socială, respectarea principiilor dreptului internaţional şi a supremaţiei legii.

Imediat după aderarea Republicii Moldova la familia ONU, mai multe din aceste agenţii, fonduri şi programe şi-au deschis, cu acordul Guvernului RM, oficii în ţară în vederea susţinerii activităţilor de promovare a democraţiei, bunei guvernări, prosperităţii, drepturilor omului şi consolidarea unui stat de drept modern şi european. La ora actuală, peste 20 de agenţii specializate, fonduri şi programe au oficiu la Chişinău, sau oficii de proiecte, după cum urmează:

• Programul ONU pentru Dezvoltare (UNDP);
• Fondul ONU pentru Copii (UNICEF);
• Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi (UNHCR);
• Fondul ONU pentru Populaţie (UNFPA);
• Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO);
• Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO);
• Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea Gender şi Abilitarea Femeii (UN WOMEN);
• Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
• Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii (IFAD);
• Programul ONU privind HIV/SIDA (UNAIDS);
• Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (IOM);
• Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO);
• Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (UNIDO);
• Oficiul ONU pentru Droguri şi Crimă (UNODC);
• Programul ONU pentru Mediu (UNEP);
• Comisia ONU pentru Europa (UNECE);
• Conferinţa ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD);
• Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului (OHCHR);
• Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA);
• Banca Mondială (WB);
• Fondul Monetar Internaţional (IMF);

La etapa actuală, activitatea ONU în Moldova se desfăşoară în conformitate cu Acordul de Parteneriat ONU — Republica Moldova şi planul de acţiuni pentru perioada 2013—2017 care a fost semnat la Chişinău în decembrie 2012 de către Şeful Guvernului Republicii Moldova, Rezidentul Coordonator ONU şi reprezentanţii organizaţiilor ONU în Republica Moldova.