Abuzul de drept în dreptul civil

Dumitru BALTAG, doctor habilitat în drept, profesor universitar
George TRAGONE, doctorand, ULIM

The idea to respect the purpose subjective right is clear from art.55 of the Moldovan Constitution, which disputes that „Any person exercising constitutional rights and freedoms in good faith without infringing the rights and freedoms of others“. Abuse of rights theory was developed first in civil law. Starting from the reality that civil law regulates the relations of property and nonproperty established between individuals and legal persons on an equal legal footing and that these rights can be exercised in violation of limits outlined according to their economic and social order, legal literature of speciality treated this subject in contents of many works. Keywords: civil law, subjective right, subjective exercise of subjective rights, legal use, abuse of law.

Ideia respectării finalităţii dreptului subiectiv reiese din act.55 al Constituţiei Republicii Moldova, care dispute că „Orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă fără să încalce drepturile şi libertăţile altora“. Teoria abuzului de drept a fost dezvoltată la început în materia dreptului civil. Pornindu-se de la realitatea că dreptul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică şi că aceste drepturi pot fi uneori exercitate cu încălcarea limitelor conturate potrivit cu scopul lor economic şi social, literatura juridică de specialitate a tratat în cuprinsul a numeroase lucrări această temă. Cuvinte cheie: drept civil, drept subiectiv, exercitarea drepturilor subeictive, uz de drept, abuz de drept.

Teoria abuzului de drept a fost dezvoltată la început în materia dreptului civil . Pornindu-se de la realitatea că dreptul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică şi că aceste drepturi pot fi uneori exercitate cu încălcarea limitelor conturate potrivit cu scopul lor economic şi social, literatura juridică de specialitate a tratat în cuprinsul a numeroase lucrări această temă1.

În România, studiile doctrinare şi soluţiile jurisprudenţiale privind abuzul de drept sunt fundamentate pe dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr.31/1954, prevederile constituţionale la art. 57 şi Codul civil. Vechiul Cod civil, în vigoare încă din 1865 şi pînă în 2011, nu avea rezervat un text anume pentru materia abuzului de drept. În cazul în care se produceau prejudicii erau invocate dispoziţiile art. 998-99 Cod civil, privind o răspunderea civilă delictuală2.

Deci, vechiul Cod civil român nu conţinea o definiţie „propriu-zisă“ a abuzului de drept, spre deosebire de reglementări exprese din alte sisteme de drept. În acest sens, arătăm faptul că în Codul civil german (BGB) § 226 dispune: „exerciţiul unui drept nu este permis atunci când el nu poate avea alt scop decât acela de a cauza o daună altuia“. § 826 din acelaşi act normativ instituie regula generală aplicabilă răspunderii delictuale: „Oricine în mod intenţionat cauzează o daună altuia intr-un mod care aduce atingere bunelor moravuri, este obligat faţă de acesta la repararea daunei“. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art.2 alin.1 şi 2 Cod civil elveţian potrivit cărora: „Fiecare este ţinut să exercite drepturile sale şi să execute obligaţiile potrivit regulilor bunei-credinţe. Abuzul manifest al unui drept nu este proteguit de lege3.

Reglementarea abuzului de drept în legislaţia română are loc mai tîrziu prin art.15, din Titlul Preliminar al noului Cod civil român consacrat Legii civile, care reprezintă, fără îndoială, în opinia autorului L Boilă, un element progresist, remarcabil în evoluţia legislaţiei civile. Potrivit acestor dispo­ziţii: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe“. Prin art.1353 noului Cod civil a fost consacrat în mod expres „exerciţiului drepturilor“ în conformitate cu scopul economic şi social în vederea căruia au fost legal recunoscute, ca fiind o cauză de natură să înlăture caracterul ilicit al unei fapte delictuale, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv4.

După adoptarea noului Cod civil român, textul s-a modificat prin Legea de punere în aplicare. Iniţial textul art.1353 avea următorul conţinut: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-1 vătăma pe altul“.

Se poate observa că buna-credinţă joacă un rol esenţial în definirea abuzului de drept, încălcarea acesteia reprezentînd, imboldul punerii în funcţiune a mecanismului abuzului de drept. Intenţia este într-adevăr lăudabilă, deoarece se cerea un progres în acest sens, însă, includerea în text a cuvîndului „nerezonabilă“, conform opiniei mai multor autori5 la care ne raliem şi noi, o găsim a fi inoportună datorită faptului că nu clarifică sau cel puţin nu uşurează întru totul sarcina, calificării unei fapte aparţinînd proprietarului ca fiind un act abuziv sau nu. De aceea, se impune înlăturarea acestui termen sau înlocuirea lui cu altul mai precis sau mai explicit.

Aceasta, din cauza tendinţei exclusiviste, mai mult psihologică decât juridică, a dreptului de proprietate care a impus necesitatea determinării exacte a liniei de demarcaţie dintre „puterile cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane“6 şi punctul de unde începe dreptul subiectiv al altei persoane, astfel că, în anumite împrejurări, răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate terţilor în exercitarea dreptului său poate fi întemeiată pe teoria abuzului de drept, însă eficienţa aplicării acestei teorii depinde de criteriul avut în vedere pentru stabilirea caracterului abuziv al dreptului de proprietate ca drept subiectiv. Caracterul abuziv este evidenţiat ca urmare a încălcării limitelor dreptului de proprietate. Limitele externe despart sfera juridică în care dreptul de proprietate există de zona inexistenţei dreptului, prima incluzînd atât limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate, cât şi limitele legale sau cele stabilite de însuşi proprietarul, indiferent daca acestea urmăresc restrângerea întinderii bunului ca obiect al dreptului de proprietate sau restrângerea atributelor sale. Limitele interne, vin să completeze aria de incidenţă a limitelor externe, conturând sfera în care dreptul de proprietate este exercitat in mod normal, încălcarea acestor limite declanşând mecanismul juridic al abuzului de drept7.

Cu toate acestea, autorul S. Neculăescu, încercînd să anticipeze impactul pe care aceste prevederi îl vor avea asupra soluţiilor jurisprudenţiale, constată faptul că reglementarea abuzului de drept în noul Cod civil român este, într-o anumită privinţă, contrară orientării actuale din dreptul civil european către o fundamentare obiectivă a acestei ipoteze de răspundere care are în vedere exclusiv încălcarea finalităţii exerciţiului dreptului subiectiv, independentă de poziţia subiectivă a autorului. Contrar imperativului major al asigurării premizelor normative principalelor institutii ale dreptului civil în conţinutul noului Cod civil, definiţia abuzului de drept — concepută într-o formulare negativă (nefericită) — stabileşte anumite repere, fără, însă a face precizări clare, exprese cu privire la natura juridică şi condiţiile necesare angării răspunderii civile, în asemenea situaţii. Pe bună dreptate, apreciem şi noi. Alătur de alţi autori, că dispoziţiile noului Cod civil în acest domeniu nu pot decât să declanşeze „ambiguităţi ale teoriei abuzului de drept8, care, în loc să ofere jurisprudenţei un cadru juridic suplu, unitar şi complet, adânceşte starea de confuzie cu care ne confruntăm în prezent, în absenţa unor prevederi speciale. Mai mult decît atît, viitoarea reglementare agravează într-un mod nejustificat situaţia victimei abuzului, care este obligată, la fel ca şi în cazul răspunderii delictuale, să dovedească vinovăţia persoanei responsabile, existînd pericolul de a suporta în mod injust consecinţele fără a avea la dispoziţie un alt remediu juridic. Modul de formulare a textului legal conduce la ideea că poate fi antrenată obligaţia restabilirii situatiei anterioare numai atunci cînd se face dovada intenţiei şi a scopului urmărit de către făptuitor, de prejudiciere sau vătămare a victimei, ceea ce exclude posibilitatea asimilării acestei ipoteze şi a faptelor săvîrşite doar din imprudenţă ori neglijenta cu atât mai puţin a celor independente de orice culpă9.

Noul Cod civil al României, pus în aplicare prin Legea nr.71 din 2011, a reprodus fidel, în materie de abuz de drept art.7 al Codului civil al provinciei Quebec, care dispune: „Aucun droit ne peut éne exercé en vue de nuire á autrui ou d’une maniere execessive et deraisonnable alant ainsi a l’encontre des exigences de la bonne foi“. Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocînd criteriul subiectiv prin trimitere la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cît şu criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credinţe10.

În acest sens, după cum am menţionat anterior, s-a dispus că regelementarea abuzului de drept în noul Cod civil român este, într-o anumită privinţă contrară orientării actuale din dreptul civil european către o fundamentare obiectivă a acestei ipoteze de răspundere care are în vedere exclusiv încălcarea finalităţii exercitării dreptului subiectiv îndependentă de poziţia subiectivă a autorului11.

Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres, după cum o face Codul civil din 1964, obligaţia respectării finalităţii, scopului pentru care acest drept a fost acordat. În sensul arătat, art.9 CC RM postulează că „Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri“ (alin.(1)).

Deşi, Codul civil al Republicii Moldova nu prevede sancţiune pentru nerespectarea acestor limite (legea, contractul, ordinea publică şi bunele moravuri) de exerciţiu a drepturilor subiective şi nici nu denumeşte fapta titularului ca fiind „abuz de drept“, exercitarea drepturilor subiective civile cu nerespectarea legii, contractului a ordinii publice şi a bunelor moravuri, constituie o formă de expresie a abuzului de drept subiectiv civil, într-o ipoteză a acestuia.

După cum am menţionat anterior, Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres scopul finalităţii exercitării drepturilor subiective, totuşi din coroborarea şi interpretarea normelor legislaţiei naţionale civile, dar şi după cum am arătat în conformitate cu Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamenetale nu există motive de tăgadă că drepturile subiective civile pot fi folosite exclusiv în vederea realizării scopului pentru care acestea au fost recunoscute.

Ideea respectării finalităţii dreptului subiectiv reiese şi din art.55 al Constituţiei Republicii Moldova, care dispune că „orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora“.

Din cele expuse, putem trage concluzia că în legislaţia Republicii Moldova teoria mixtă (concepţia eclectică) privind abuzul de drept, este insumată doar de către legislaţia procesuală, care pentru sancţionarea abuzului de drept impune întrunirea atît a condiţiei subiective a relei-credinţe, cît şi a condiţiei obiective. Abuzul de drept în celelalte materii, şi în primul rînd, în dreptul civil este fundamentat pe teoria obiectivă despre care am vorbit anterior.

Într-o opinie12, exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic, social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea moralei, cu rea-credinţă, cu depăşirea limiterlor sale echuvalează cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil.

Modul obişnuit de sancţionare a abuzului de drept îl constituie concursul forţei de constrîngere a statului, în sensul, că organul de jurisdicţie, constatînd că este prezentă exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului aşa cum a fost formulată, iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pîrît, în apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare13. Prin urmare, nu orice abuz de drept civil atrage răspunderea autorului. Fără îndoială, atunci cînd abuzul de drept cauzează o pagubă materială sau morală, va interveni răspunderea faţă de cel vătămat într-un drept al său.

În practică, cele mai multe abuzuri de drept, în exercitarea drepturilor subiective civile au loc în materia exercitării dreptului de proprietate, a raporturilor de vecinătate, cît şi în încheierea şi executarea contractelor civile, despre care vom vorbi mai departe.

Prerogativele titularului dreptului de proprietate privată sunt dispoziţia, posesia şi folosinţa. Prin exercitarea oricăreia dintre ele acesta se poate manifesta abuziv indeferent de natura concretă a dreptului.

Dispoziţia, în sensul ei material şi juridic, poate fi abuzivă în măsura în care prin ea scopul social, economic al dreptului de proprietate a fost alterat. Dispoziţia juridică asupra bunului nu poate fi exercitată decît în anumite limite ale dreptului subiectiv. Este cazul contractelor de vînzare-cumpărare ale unor bunuri comune, a testamentului ş.a. De exemplu, dreptul de dispoziţie asupra unui imobil comun nu-l are doar unul dintre soţi, ci poate fi exercitat doar de amîndoi. Tot astfel, putem califica drept abuzivă fapta unuia dintre soţi ce vinde un bun imobil de valoare însemnată fără acordul soţiei, ştiut fiind că în acest caz forma contractului de vînzare-cumpărare nu este neapărat scrisă. Tot astfel putem aprecia că săvîrşeşte un abuz persoana care deşi are copii, testează în favoarea unei terţe persoane întreaga sa avere, deşi nu poate reproşa în nici un mod vre-o conduită necorespunzătoare din partea copiilor săi14.

Posesia unui bun reprezintă o stare de fapt, constatînd în stăpînirea acestuia de către o persoană, care se pretinde a fi titularul unui drept real asupra celui bun. „Posesiunea se dobîndeşte prin exercitarea voită a stăpînirii de fapt a bunului“ (art.303 alin. (1) CC RM). Posesiune este de bună-credinţă. „Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera îndreptăţită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale“ (art.307 alin. (1) CC RM).

De asemenea, posesia unui bun este apărată de lege prin acţiunea posesorie — art.674 CC român — acţiune ce reprezintă o garanţie împotriva faptelor abuzive a celui ce tulbură posesia. Proprietarul bunului manifestă o conduită abuzivă şi atunci, cînd dezinteresîndu-se de bun îl lasă în stăpînirea altor persoane. Sancţiunea, şi implicit, efectul unei asemenea atitudini va fi uzucaparea bunului, fiind posibilă chiar joncţiunea inactivităţii proprietarilor succesivi15.

Folosinţa abuzivă a unui bun poate fi exercitată în legătură cu oricare dintre categoriile de bunuri definite de literatura de specialitate. Astfel, folosirea unui aparat electorcasnic foarte zgomotos în timpul nopţii, este fără îndoială, un comportament abuziv16.

Este aşadar limpede, că în condiţiile legale contempora­ne, dreptul de proprietate nu mai poate purta asupra sa o veritabilă suveranitate, nu mai poate fi reprezentat ca un drept absolut, ci tinde să devină un drept comun, ca toate celelalte, absolut din perspectiva originii sale, a raţiunii sale de a fi, însă profund social din perspectiva realizării sale practice17.

În cadrul raporturilor de vecinătate, „raporturi de reciprocă şi profitabilă toleranţă“18, dreptul de proprietate reprezintă atât temeiul juridic, cât şi măsura propriei conduite, pe când vecinătatea reprezintă liantul faptic între diferiţi proprietari. Raporturile de vecinătate creează pentru proprietari obligaţia unui comportament particular, care presupune, de multe ori o anumită dificultate în aplicare. De esenţa acestui tip de comportament particular este buna vecinătate, care schiţează cel puţin două îndatoriri principale ce le revin proprietarilor: să nu îl prejudicieze pe vecin şi să nu îi cauzeze acestuia dezagremente intolerabile. Încălcarea celor două obligaţii prescrise de buna vecinătate a fost relaţionată, de către doctrină şi jurisprudenţă, cu două mecanisme juridice născute din incapacitatea dreptului comun de a, reglementa raporturile de vecinătate: abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate19.

În această materie, mai mult decât în alte materii aparţinînd dreptului civil, jurisprudenţa are un rol fundamental, revenindu-i dificila sarcină de a concilia interesele proprietarilor şi interesele legitime ale acestora în raport de interesul social. Dacă până nu demult, în doctrina românească20, cu rare excepţii21 inconvenientele anormale de vecinătate erau supuse analizei ocazionate de abuzul de drept, relativ recent, urmând exemplul dat de sisteme juridice mai evoluate, s-a dezvoltat o teorie a inconvenientelor anormale de vecinătate, lucru de altfel necesar deoarece mecanismele juridice amintite, deşi statuează asupra unui fond comun, acela al raporturilor de vecinătate, presupun condiţii şi temeiuri de răspundere diferite22.

Autoarea Anca Ruen, încearcă în opinia noastră destul de sujestiv de a profila o diferenţă între instituţia abuzului de drept în materia dreptului de proprietate şi cea a inconvenienţelor anormale de vecinătate23. Un alt autor L.M. Crăciunean, divizează aceste două categorii şi în problema răspunderii, astfel, că în ipoteza apariţiei uneui prejudiciu ca urmare a exercitării abuzive a unui drept subiectiv, răspunderea pentru aceasta constând în repararea integrală a prejudiciului suferit, a contrario în cazul inconvenientelor anormale de vecinătate, repararea prejudiciu­lui constă doar în partea ce nu constituie influenţe şi incomodităţi normale pe care titularul imobilului vecin are obligaţia să le suporte24.

În acelaşi sens, privind diferenţele date, s-a degajat opinia25 şi noi susţinem că, diferenţa dintre cele două teorii se manifestă atât sub aspect subiectiv — astfel, dacă în cazul abuzului de drept se cere ca persoana să acţioneze cu intenţia de a vătăma (directă sau indirectă) şi ignorarea bunei credinţe, în ca­zul tulburărilor anormale de vecinătate, vinovăţia autorului îmbracă forma imprudenţei sau a neglijenţei — cât şi sub aspect obiectiv — în cazul abuzului de drept este necesară o faptă ilicită, în timp ce în cazul tulburărilor anormale de vecinătate răspunderea este angajată chiar şi în lipsa unei fapte.

De aici putem trage concluzia că, buna vecinătate presupune cel puţin două îndatoriri: prima, vecinul să nu-l prejudicieze pe vecin şi a doua, vecinul nu trebuie să-l incomodeze într-un mod intolerabil pe vecin. Aceste două situaţii corespund pe plan doctrinar şi jurisprudenţial la două teorii: abuzul de drept şi inconvenienţele anormale de vecinătate26.

Capitolul V al Cărţii a doua din Codul civil al Republicii Moldova, vorbeşte despre abuzul de proprietate — care se săvârşeşte în expresia Codului civil de către proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil — şi inconvenientele anormale de vecinătate, doar din viziunea când acestea nu produc careva prejudicii materiale şi/sau morale proprietarului imobilului vecin şi pentru situaţia când este necesară doar interzicerea influenţei care se exercită asupra imobilului învecinat.

În aprecierea caracterului abuziv al exercitării dreptului de proprietate există două criterii27: criteriul subiectiv şi criteriul obictiv. Potrivit criteriului subiectiv, există abuz de drept ori de cîte ori proprietarul îşi exercită dreptul fără a obţine vreun profit fără a justifica nici un interes personal, ci numai cu intenţia vădită de a jena sau cauza o pagubă vecinului său (de exemplu, a ridica un zid cu scopul de a suprima vederea vecinului său). Acest criteriu nu se poate aplica în cazul în care proprietarul exercită dreptul său în vederea satisfacerii unui interes personal şi cînd în exercitarea acestui drept nu i se poate imputa nici o vină (lipseşte intenţia de a vătăma).

La criteriul obiectiv, se recurge la situaţia în care deşi lipseşte orice intenţie de a vătăma, proprietarul cauzează vecinului sau un prejudiciu, o incomoditate (un dezagrement) şi deci, actul sau este excesiv. Bunăoară, punerea în funcţie a unei instalaţii care produce un zgomot care se aude în întregul cartier, şi în acest caz, răspunderea va fi angajată, dar pe un alt temei.

Sancţiunea abuzului dreptului de proprietate constă, în primul rînd, în repunerea lucrurilor în stare normală. De exemplu, demolarea lucrărilor făcute cu rea-credinţă.

În raporturile de vecinătate există incovenienţe normale de vecinătate şi incovenienţe anormale de vecinătate. Art.376 alin. (1) CC RM stipulează că „Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice influenţa pe care o exercită asupra bunului său gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosirea bunului sau dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia“.

Este, însă, vădit, susţine autorul E. Bejenaru, că proprietarul nu poate fi obligat la toleranţă şi indolenţă condiţionată, vreme de care această influen­ţă — deşi admisibilă după barometrul legal — este totuşi săvârşită cu rea-credinţă — chiar dacă este cu respectarea scopului pentru sati­sfacerea căruia a fost recunoscut dreptul subiectiv -, imaginată sub o intenţie malefică de a cauza incomodităţi proprietarului imobilului vecin, influenţă pentru care făptuitorul are conştiinţa faptului că nu va putea fi sancţionat datorită indulgenţei legislative prin care fapta sa este categorisită ca fiind una admisibilă. Or, chiar dacă fapta pro­prietarului imobilului vecin este apreciată ca fiind una admisibilă, dar aceasta este realizată cu unicul scop de a şicana pe proprietarul vecin, neîndoios este că fapta acestuia trebuie să fie sustrasă de sub protecţia legală exprimată de etichetarea acesteia drept influenţă admisibilă, fi­ind aşadar sancţionată ca şi abuz de drept. În altă ordine de idei, dacă art.378 CC RM, presupune că drepturile dintre proprietari urmează să fie exercitate doar în limita unor influenţe admisibile, aceasta însă defel nu înseamnă că drepturile asupra imobilelor învecinate nu ur­mează să fie exercitate inclusiv cu bună-credinţă. Şi deci, cînd prin exercitarea unui drept asupra imobilului şi în limita unei influenţe admisibile se provoacă o anumite incomoditate ca urmare a exercită­rii drepturilor date cu rea-credinţă, aceeaşi influenţă admisibilă poate fi contracarată pe motiv că este una abuzivă, chiar dacă este în limita unor influenţe admisibile după aprecierea Dreptului de vecinătate din cadrul Codului civil al Republicii Moldova. Obligaţia de exercitare a drepturilor su­biective civile cu bună-credinţă, consacrată legislativ în art.55 al Constituţiei RM şi inerent detaliată la art.9 al CC RM, subzistă indife­rent de faptul dacă exerciţiul unui drept este sau nu în corespondenţă cu alte criterii speciale şi diferite de exerciţiu. Şi dacă o exercitare in­corectă, neechitabilă de drepturi între vecini nu poate fi sancţionată ca şi influenţă inadmisibilă, aceasta poate fi lesne sancţionată ca şi un abuz de drept, adică o exercitare a drepturilor proprietarilor de imobile vecine cu nerespectarea principiilor sale de exercitare, iar concret a bunei-credinţe.

În încercarea de modernizare a dreptului privat român, noul Cod civil dedică relaţiilor de vecinătate două texte: Primul articol referitor la relaţiile de vecinătate se găseşte inclus în cadrul dispoziţiilor comune ale secţiunii referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate. Conţinutul art.603 este identic cu cel al conţinutului alin. (7 )al art.44 din Constituţie.

„Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului“.

Astfel, în Noul Cod civil român, la art.603, s-a încercat impunerea unui cadru legal general propriu dreptului privat, care să guverneze întreaga materie a raporturilor de vecinătate, prin stabilirea obligaţiilor de a proteja mediul înconjurător şi de a asigura buna vecinătate, pe când art.630 CC român găzduieşte un cadrul legal specific, statuîndu-se în mod expres posibilitatea angajării răspunderii în cazul producerii unor inconveniente anormale de vecinătate.

Alin. (1): „Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decît cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci cînd acest lucru este posibil“.

Alin. (2): „În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel prejudicat va avea însă dreptul la despăgubiri“.

Alin. (3): „Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei“ (art. 630 CC român).

Rămâne de văzut, consideră pe bună dreptate A. Ruen, dacă instituirea în această materie a unui cadru legal dual serveşte într-adevăr scopului teoriei inconvenientelor de vecinătate, sau este doar un exces de reglementare, ce ar putea determina în fond nefuncţionalitatea pe plan jurisprudenţial a teoriei. Dacă primul text nu surprinde datorită faptului că era deja prezent în conştiinţa juridică de ceva vreme, cel de-al doilea text, şi anume art. 630, prezintă, fără îndoială, implicaţii mult mai importante, fiind de fapt şi unicul articol ce alcătuieşte secţiunea referitoare la limitele judiciare ale dreptului de proprietate, referindu-se, în acest sens, la situaţia depăşirii inconvenientelor normale de vecinătate28.

Sancţiunea inconvenienţelor de vecinătate constă, în primul rînd, într-o reparaţie în natură pentru că ea se apropie cel mai mult de principiul reparării integrale. Aşadar, instanţa poate prescrie măsuri obligatorii pentru proprietarul de natură a face să înceteze dauna: să desfiinţeze gardul care ia vederea să înceteze poluarea fonică sau toxică, şi chiar să demoleze construcţia care incomodează. Important este că judecătorul să găsească măsura de toleranţă şi pragul vătămării pentru ca astfel să se ajungă la obligaţia de a repara29.

Astăzi nu ne mai îndoim de autonomia pe care teoria inconvenientelor de vecinătate a câştigat-o faţă de teoria abuzului de drept şi chiar faţă de răspunderea civilă de drept comun. Lipsa culpei a înlocuit prezenţa vinovăţiei; imputabilitatea a înlocuit răspundereaa; sintagma de comportament al vecinului nu mai este subsumată conceptului de act abuziv; valoarea tuturor acestor semne ale evoluţiei teoriei ar fi ştirbită dacă s-ar pierde din vedere faptul că vocaţie la calitatea de „victimă“ şi „perturbator“ au acum nu doar proprietarii, ci şi ceilalţi titulari de drepturi reale, precum şi orice persoană care, în virtutea unui drept real sau personal conferit de către însuşi proprietarul, dispune de unul din atributele dreptului de proprietate. Raporturile de vecinătate se bucură de un regim juridic autonom, care permite reţinerea răspunderii unui vecin nu numai în absenţa unei culpe, dar şi atunci când condiţiile răspunderii fără culpă nu sînt toate îndeplinite, fiind suficient să se constate caracterul grav şi continuu al tulburării pentru ca autorul ei să fie obligat a o repara30.

În momentul de faţă, raporturile de vecinătate continuă să fie reglementate prin dispoziţii legislative deloc numeroase, asimetrice şi disperse. Însă, reunirea tuturor prevederilor nu ar fi suficientă, deoarece ele reflectă în mare parte realităţile de la vremea redactării Codului Civil român din 1865, impunîndu-se mai mult ca orice o consfinţire a opiniilor doctrinare şi a jurisprudenţei în materie31.

Susţinem opinia că, o modalitate de reglementare, şi poate de prevenţie în cazul inconvenientelor anormale de vecinătate, ar fi aceea a elaborării, după modelul american sau după cel din Quebec, a unor Coduri Regionale de Vecinătate. Practic, acestea ar trebui să încorporeze aşa zisele bune practici în materia raporturilor de vecinătate, avînd în vedere mai ales obiceiurile locale, pentru că, pînă la urmă, comportamentul indivizilor este oglindirea mediului în care aceştia îşi desfăşoară existenţa şi activitatea. Responsabilizarea în temeiul Codurilor Regionale de Vecinătate ar trebui să se constituie într-o fază premergătoare şi paralelă cu cea contencioasă, care nu ar îndepărta posibilitatea apelării la instanţa de judecată. În acest fel, s-ar evita supraîncărcarea instanţelor de judecată, iar această etapă ar presupune obligativitatea instituirii mecanismului medierii, care s-ar putea concretiza în sancţionarea autorului inconvenientelor anormale de vecinătate la plata de daune-interese celui vătămat, însoţită de plata unei amenzi, dacă dezagrementele ar afecta în mod serios mediul înconjurător, cuantumul acesteia putându-se constitui în contribuţie la bugetul unei organizaţii non-guvemamentale care să aibă ca scop luarea de măsuri pentru conservarea mediului înconjurător şi a calităţii vieţii persoanelor, achiesându-se în acest fel şi la direcţia jurisprudenţială instituită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului32.

Anterior am menţionat cele mai multe abuzuri de drept, în exercitarea drepturilor subiective civile au loc în materia dreptului de proprietate, a raporturilor de vecinătate, despre care am vorbit, şi în încheierea executarea şi realizarea contractelor civile.

Viziunea clasică a contractului, aşa cum aceasta s-a manifestat în dreptul roman, în dreptul medieval timpuriu, în dreptul canonic, în vechiul drept francez şi în Codul civil napoleonian din 1804, precum şi în toate legiuirile derivate din acesta din urmă, contractele formîndu-se prin întâlnirea voinţelor concordante ale părţilor, prin emiterea directă a unei oferte finale, ferme şi precise, care se întâlnea în mod fericit cu o acceptare fără rezerve şi dădeau naştere astfel fără întârziere contractului final, „mecanism desemnat foarte plastic într-o lucrare recentă ca un veritabil „coup defoudre“ juridic33.

În această materie, în opinia autorului M. Florea, abuzul se poate manifesta încă de la încheierea contractului, şi chiar în etapa precontractului34. O formă specială a abuzului în materia contractului o constituie impunerea clauzelor abuzului de către partea ce are o poziţie avantajoasă.

S-a constatat aşadar într-o prestigioasă opinie35, că abuzive sunt clauzele având drept obiect sau efect constatarea adeziunii neprofesionistului sau consumatorului la clauze care nu figurează pe înscrisul semnat sau care nu apar cu claritate în scrierea aparentă.

Clauzele abuzive înserate în contractele speciale reprezintă o expresie a fenomenului pernicios a abuzu­lui de drept în sfera dreptului contractual36. Contracararea abuzului de drept, în sfera categoriilor speciale de obligaţii, reprezintă, în ac­cepţiunea prof. L. Pop, acel “…principiu conform căruia în mate­rie contractuala trebuie să se dea satisfacţie, începând cu încheierea contractelor şi continuând cu executarea lor, exigenţelor bunei-cre­dinţe. Astfel, abuzul de putere economică de care se face vinovată o parte contractantă, exploatarea stării de nevoie, a lipsei de experi­enţa, ori de cunoştinţe într-un anumit domeniu contractual ale ce­leilalte părţi constituie premise ale declanşării prezumţiei simple de rea-credintă“37. Clauza abuzivă reprezintă acel tip de clauză contractuală întîlnită în mod preponderent în contractele tip, prin care comerciantul unor servicii de telefonie, bancare, electricitate ş.a.) impune consumatorului asumarea unor obligaţii vădit prejudiciabile faţă de interesul său.

Pe proiecţia europeană, relativ la clauzele abuzive în contrac­tele încheiate cu consumatorii, a fost adoptată Directiva Consiliului Comunităţilor Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 199338, ce examinea­ză condiţiile contractuale care nu au fost negociate individual cu consumatorul în calitate de condiţii suspecte şi propune testarea lor suplimentară cu cerinţele de bună-credinţă şi a dezechilibrului sem­nificativ. În acest sens, Directiva Consiliului Comunităţilor Europene, în consonanţă cu care este şi majoritatea literaturii de specialitate din domeniu, consideră că în dreptul contractual, în chipul clauzelor abuzive, fenomenul abuzului de drept se poate manifesta prin două expresii: 1) Inserarea cu rea-credinţă a condiţiilor abuzive care servesc eminamente părţii ce le-a propulsat în conţinutul contractu­lui, dar şi, 2) în forma dezechilibrului semnificativ în raportu­rile contractuale, situaţie care ia fiinţă în cazul prezenţei unei părţi economice puternice, şi a unei părţi economic mai slabe39. Legislaţia Republicii Moldova în materie de clauze abuzive anume în dreptul consumatorului, armonizată sub auspiciul Directivei, este înfăţişată de Legea privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consu­matorii, intrată în vigoare la 24.05.201240.

S-a dispus aşadar intr-o opinie a autorului D. Cimil41 la care ţinem să ne raliem, că sarcina doctrinei naţionale constă în aprecierea analitica a criteriilor de determinare şi calificare a clauzelor abuzive şi stabilirea mecanismului de protecţie juridică contra acestora, inclusiv şi repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a utilizării efectului acestor clauze.

Pornind de la necesitatea socială a reglementărilor clauzelor abuzive, legiuitorul român, de asemenea, numai că mai devreme, a adoptat Legea nr. 193/2000 modificată şi completată prin Legea nr. 65/200242 prin care a explicat care pot fi clauzele abuzive şi care sunt consecinţele juridice ale constatării lor.

De asemenea, o definiţie legală a clauzelor abuzive din arealul dreptului consumatorului, titrate de Legea nominalizată din Republica Moldova43 îşi găseşte următorul chip: O clauză contractuală nefiind negociată în mod individual cu consumatorul este abuzivă în cazul în care creează, contrar cerinţelor de bună-credinţă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract (alin. (1) art.5 al Legii).

Din definirea clauzelor abuzive oferită de legiuitorul moldove­an, menţionează E. Bejenaru, lesne se observă că acesta face referire la aceleaşi criterii ca şi cele înseriate în textul comunitar, şi anume: a) să fie vorba despre o clauză care nu a fost negociată individual (de regulă suntem în pre­zenţa unui contract standard cunoscut şi sub numele de contract de adeziune); b) să fie contrară cerinţei de bună-credinţă; c) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului44.

Relativ la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor con­tractuale această apreciere are să se facă ţinându-se cont de art. 6 (2), al Legii, care impune anumite criterii, şi anume: a) puterea diferită de negociere a părţilor; b) natura bunurilor sau a serviciilor; c) faptul că consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pen­tru clauza respectivă prin afirmaţia că va obţine un beneficiu sau un avantaj din acceptarea clauzei respective; d) faptul că bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la comanda specială a consumatorului; e) faptul că comerciantul a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare45.

Caracterul abuziv al unei clauze trebuie apreciat cu referire la toate celelalte clauze contractuale sau chiar la un alt contract de care depinde primul sau este accesoriu al acestui contract întrucât abuzul poate să nu fie inerent unei singure clauze ci să provină din combina­rea mai multor clauze sau chiar a două contracte care depind juridic unul de altul. Clauza abuzivă trebuie să aibă materialitate, să fie scrisă, neavând importanţă prezentarea materială: în contract, bon de coman­dă, factură, bonuri de livrare, tichete etc.46 Clauzele abuzive reprezintă un abuz de drept în formă scrisă, care operează numai cu intenţie şi are în vedere poziţia avantajoasă a celui ce le impune47.

Există autori care opinează că indiferent de stringenţa nevoii pe care beneficiarul unui astfel de contract ar avea-o, conduita corectă ar trebui să fie cea a refuzului încheierii unui astfel de contract şi apelarea la un alt furnizor al serviciului48.

Abuzul de drept poate interveni şi în ceea ce priveşte executarea contractului. Teoretic, contractul odată încheiat, devine legea părţilor care se completează cu legile în vigoare. Aşa fiind, dacă părţile contractante şi-ar exercita cu bună credinţă drepturile conferite astfel, problema abuzului de drept nu ar trebui să apară decât ca ipoteză. Însă, atît creditorul cît şi debitorul încearcă în unele cazuri să deturneze dreptul contractual concret stabilit printr-o interpretare personalizată şi prea puţin obiectivă a clauzelor contractuale. De pildă, abuzul de drept în executarea contractului de locaţiune se manifestă prin comportarea şicanatorie şi abuzivă a unui locatar ce are drept consecinţă negativă tulburarea relaţiilor locatorului cu proprietarii imobilelor vecine49.

Şi rezilierea contractului comportă aspecte abuzive, mai ales atunci când una din părţi decide să-l rezilieze unilateral. Pot fi cazuri de desfacere abuzivă a contractului de muncă, mai ales atunci când angajatorul, exercitând discreţionar drepturile sale, înţelege să concedieze angajatul în condiţiile inexistenţei unor temeiuri legale. Dealtfel, angajaţii care au atacat în instanţă decizia de concediere au obţinut recunoaşterea caracterului abuziv al rezilierii acestui contract, precum şi obligarea angajatorului la reintegrarea lui în muncă cu plata salariilor nerealizate pe perioada cuprinsă între data concedierii efective şi data încadrării în muncă50.