Consideraţiuni cu privire la noţiunile de „familie“, „copil“ şi „minor“ în contextul reglementărilor naţionale şi internaţionale

Andrei Smochină, doctor habilitat, profesor universitar
T. Focșa, doctorandă, ULIM

For the full and harmonious development of thechild’s personality, he needs love and understanding in the family. Convention ONU on the Rights of theChild (1989), points out that the family isthe fundamental unit of society and isthe natural environment for the grow thand welfare of all its members and, in particular, children. In Moldova were registered positive changes in terms of social policies oriented at protecting the rights of the child and family. At the same time the practical implementation of normative and legislative acts, of the standards and other international provisions centered on child and family, is dispersed. Keywords: family, child, infant, childprotection, parent, care, legal regulation

Pentru dezvoltarea deplină şi armonioasă a personalităţii copilului, el are nevoie de dragoste şi înţelegere în familie. Anume educaţia şi abitaţia în familie îi oferă garanţia dezvoltării fizice, spirituale, intelectuale şi sociale a copilului ca el să devină o personalitate. Într-o familie sănătoasă şi consolidată, satisfacerea nevoilor copilului reprezintă incontestabila prioritate. Convenţia privind Drepturile Copilului (1989), subliniază că familia este unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea tuturor membrilor săi, în mod deosebit, a copiilor. Pentru întreaga societate este prioritar susţinerea cuplului părinte—copil, întrucît copilul de azi este adultul de mîine, cu experienţe de atitudine din partea adulţilor din copilăria lor. Cuvinte cheie: Familie, copil, minor, protecţia copilului, părinte, ocrotire, reglementare juridică

În prezent, datorită structurii dinamice a instituţiei familiei şi a tendinţelor netradiţionale de convieţuire socială, sunt condiţionate noi direcţii în evoluţia noţiunilor abordate — „familie“, „copil“, „minor“. Problema unificării terminologice în sistemul legislativ a multitudinii semnificaţiilor semantice pe care le au termenii „familie“, „copil“, „minor“ este pe cât de originală, prin esenţa sa, pe atât de actuală pentru clarificarea sensului termenilor propuşi, utilizaţi pe larg în legislaţia Republicii Moldova.

În acest context ne-am propus definirea noţiunilor de „familie“, „copil“ şi „minor“ în literatura de specialitate şi în cadrul normativ naţional şi internaţional. În cadrul investigaţiilor efectuate în limitele acestei teme au fost studiate opiniile doctrinarilor naţionali, dar şi a celor din România, Federaţia Rusă, printre aceştia regăsindu-se: Bodoaşcă T., Filipescu I., Filipescu A., Mărgineanu L., Mărgineanu G., Ciugureanu-Mihailuţă C., Cebotari V., Imbrescu I., Bulgaru M,. Dilion M,. Avram M., Moloman B., Hodgin R., Сологуб А.Ю. etc.

Limba română modernă consacră noţiunii de „familie“ un sens restrîns, definind-o ca formă socială de bază, întemeiată pe căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora, şi un sens larg, conform căruia familia reprezintă totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă.1

Dicţionarul de filosofie (1978) defineşte familia ca „formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de omeni legaţi prin consangvinitate şi înrudire“, iar Dicţionarul UNESCO înţelege prin familie „formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strînse de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual“2

Doctrinarii români, citaţi de BodoaşcăT. (2004), dau diverse definiţii noţiunii de „familie“. Astfel, Popescu T.R. (1965) defineşte familia ca principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie. Într-o altă accepţiune Albu I. (1975) defineşte familia ca realitatea juridică generată de reglementările legale privitoare la familie. Totodată, Tomşa Gh. (1984), spune că familia este o formă istorică de organizare a vieţii în comun care are la bază uniunea dintre bărbat şi femeie şi rudele acestora.

Pentru Ionaşcu A., Costin M. şi Ursa V. (2002) familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie.3Autorii români Filipescu I. şi Filipescu A. definesc familia pornind de la scopul ei de bază menţionînd că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreaţie.4

Unii doctrinari definesc familia ca fiind ansamblul de relaţii sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze. Printre acestea sînt menţionate următoarele categorii principale de relaţii sociale: relaţiile între soţi (parteneri); relaţiile între părinţi şi copii; relaţiile între descendenţi; relaţiile de rudenie între membrii cuplului familial şi alte persoane.5

Întru reliefarea completă a noţiunii de „familie“, autorii menţionaţi purced la clasificarea familiei în funcţie de diverse criterii. Astfel, în funcţie de numărul de generaţii sunt identificate familia nucleară, restrînsă sau conjugală şi familia extinsă sau lărgită. În funcţie de criteriul locuinţei au fost delimitate de către autori familia de rezidenţă şi familia de interacţiune.În funcţie de poziţia unei persoane în cadrul familiei, familiile pot fi clasificate în familia de origine (de orientare sau consanguină) şi familia proprie (de procreare sau conjugală).

După criteriulnormalităţii de delimitare a tipurilor de familii, ţinîndu-se cont de aspectele structural-funcţionale, juridice şi etice ale normalităţii, familiile se divizează în familii normale şi familii anormale.

Definiţiile şi clasificările enumerate mai sus conferă familiei o structură dinamică, ce este în permanentă modelare şi care nu poate fi privită decît ca fiind împlinirea celor trei poziţii-cheie: tată, mamă, copil, astfel că copilul este un element intrinsec al familiei, fără de care aceasta suportă o denaturare a esenţei sale.

Potrivit autorului Bulgaru M. familia îndeplineşte mai multe funcţii de bază: funcţia biologico-sanitară, economică, de socializare, de solidaritate şi unele funcţii externe care se referă la integrarea familiei în societate, astfel că familia asigură menţinerea continuităţii biologice a societăţii prin procrearea, îngrijirea, formarea, educarea copiilor, menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea moştenirii culturale în procesul socializării, transmiterea de la părinţi la copii a unei poziţii sociale împreună cu moştenirea culturală, satisfacerea nevoilor emoţionale a trăirilor intime, asigurînd sentimentul siguranţei şi menţinerea personalităţii, exercitarea unui control social asupra membrilor săi, mai ales asupra tinerei generaţii..6

În cadrul unei lucrări ştiinţifice Bulgaru M. şi Dilion M. (2000) menţionează că funţiile îndeplinite de către familie pot fi divizate în două mari categorii: funcţii interne, care contribuie la crearea unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; şi funcţii externe, care asigură în esenţă dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea corespunzătoare în viaţa socială.7

Incontestabil, familia îndeplineşte mai multe funcţii, dar cu siguranţă cele mai importante sunt funcţia biologică şi cea educativă. Astfel, procrearea a constituit o permanenţă în evoluţia familiei.8 Unii autori pun accentul şi consideră că primează funcţia de reproducere a populaţiei şi de perpetuare a speciei umane înaintea celei biologice.9 Totodată, alături de procreare, trebuie să coexiste şi funcţia educativă a familiei, întrucît, anume în cadrul familiei are loc dezvoltarea multilaterală a individului şi pregătirea lui pentru viaţa de mai departe.

Fiind obiect de cercetare a mai multor ştiinţe, noţiunea de familie poateavea multiple diversităţi. Ca formă de convieţuire străveche, familia nu poaterămîne în afara cercetărilor şi reglementărilor juridice. În jurisprudenţă ea este definită sub două aspecte: din perspectiva sociologică şi din punct de vedere juridic.10Distincţia între planul sociologic şi cel juridic implică o delimitare corespunzătoare între noţiunea de familie în sens sociologic şi noţiunea de familie în sens juridic.

Studiile de sociologie a familiei au evidenţiat schimbări petrecute în structura şi funcţiile familiei contemporane, în comparaţie cu familia tradiţională. Astfel, sunt puse în lumină tendinţele actuale ale fenomenului familial, precum: scăderea generală şi semnificativă a ratei nupţialităţii şi a natalităţii; creşterea numărului divorţurilor şi al copiilor născuţi în afara familiei; presiunea exercitată de aşa-numitele „experimente neofamiliale“ (cupluri formate din persoane de acelaşi sex). Concluziile acestor cercetări s-au reflectat în expresii precum „familii în derivă“ sau „criza familiei“. De aici şi dificultăţile întîmpinate în elaborarea unei definiţii.11

Tradiţional, familia, în sens sociologic, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.12

Definiţiile sociologice moderne ale familiei exprimă mutaţiile pe care aceasta le cunoaşte în societatea contemporană. Astfel, familia a fost definită ca o „formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizînd, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială“.13 În esenţă, definiţiile sociologice pun accentul pe ideea de „comunitate umană“, „convieţuire“, de aceea atît căsătoria, cît şi filiaţia — firească sau adoptivă — sunt privite ca situaţii de fapt.14

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate raporturilor de familie.15

Examinarea noţiunii juridice de familie presupune raportarea la actele normative care reglementează relaţiile de familie, pentru a desprinde ceea ce defineşte familia legiuitorul. Asemenea raportare presupune atît aplicarea dreptului intern, cît şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, a căror forţă juridică este dată de dispoziţiile art. 4 din Constituţie prin care “… drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte“.16

Legislaţia actuală nu defineşte familia în general, ci indică doar aplicaţiile practice ale ei în diferite domenii, sensul fiind mai extins sau mai restrîns după caz.17Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Familia este un mod de organizare a vieţii în comun a oamenilor, bazat pe legăturile stabilite prin căsătorie şi pe legăturile de rudenie, avînd o importanţă şi un statut juridic deosebit, care îndeplineşte multiple funcţii (biologice, economice, sociale, educative şi spirituale).18

Constituţia Republicii Moldova proclamă, în art. 48 alin. (1) că familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. În art. 48 alin. (2) se precizeazăcă familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.19

Totodată, conform prevederilor Codului Familiei, familia şi relaţiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de stat (art. 2 alin. (1) Codul familiei). Art. 2 alin. (3) din Codul familiei prevede că „relaţiile familiale sînt reglementate în conformitate cu următoarele principii: monogamie, căsătorie liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitate în drepturi a soţilor în familie, sprijin reciproc moral şi material, fidelitate conjugală, prioritate a educaţiei copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei, soluţionare, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieţii familiale, inadmisibilitate a amestecului deliberat în relaţiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor familiei“.20

Familia, fiind o formă de convieţuire umană ancestrală, element de bază al societăţii, este creată de actul juridic al căsătoriei, încheiat în condiţiile legii între un bărbat şi o femeie, în care raporturile dintre membrii ei — soţi, descendenţi, precum şi alte rude, sunt reglementate juridic şi guvernate de principiile de convieţuire socială.

Astfel, după cum reiese din normele juridice, una dintre principalele priorităţi ale familiei este de a crea condiţii pentru buna dezvoltare şi educarea corespunzătoare a copiilor, prioritatea educaţiei copilului în familie, manifestarea grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori ai familiei. În susţinerea celor menţionate vin şi reglementările art. 49 din Constituţie, întitulat „Protecţia familiei şi a copiilor orfani“ în conformitate cu care statul facilitează, prin măsuri economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin şi statul ocroteşte maternitatea, copiii şi tinerii, stimulînd dezvoltarea instituţiilor necesare.21

La nivel internaţional Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în art.16 (3) a statuat că „familia este elementul natural şi fundamental al societăţii“.22 Preambulul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, proclamă că familia este unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea tuturor membrilor săi, şi în mod deosebit copiii trebuie să beneficieze de protecţia şi asistenţa necesară pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate şi, pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.23

Într-o manieră asemănătoare, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice conţine prevedere care reiterează direct conţinutul art. 16 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului — familia ca fiind elementul natural şi fundamental al societăţii are drept la ocrotire din partea societăţii şi a statului.24

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale stabileşte în art. 10 pct. 1 că statele părţi la Pact recunosc o ocrotire şi o asistenţă cît mai largă cu putinţă acordată familiei, elementul natural şi fundamental al societăţii, în special pentru întemeierea sa şi în perioada cît are responsabilitatea întreţinerii şi educării copiilor.25

În această ordine de idei, conform prevederilor art. 5 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, statele părţi ale Convenţiei s-au angajat să onoreze responsabilitatea, dreptul şi obligaţia pe care le au părinţii sau, după caz, membrii familiei lărgite sau a comunităţii, conform cutumei locale, tutorii sau alte persoane prin lege responsabile pentru copil, de a-i da acestuia orientarea şi sfaturile corespunzătoare exercitării drepturilor pe care i le recunoaşte respectiva Convenţie.26 Or, familia este mediul normal şi propice pentru dezvoltarea copilului, statul asigurînd în această privinţă copilului un şir de drepturi.

— Autorul Rotaru S.27 în studiul domeniului dedicat drepturilor şi obligaţiilor părinţilor, ajunge la concluzia că reglementarea drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă de copii se bazează pe următoarele principii:părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile lor părinteşti numai în interesul copilului. Conceptul de „interes al copilului“ include un interes superior public, căci părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educaţia, instruirea şi pregătirea profesională a acestuia, în conformitate cu capacităţile copilului şi posibilităţile părinţilor;

— exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se fac sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continutu al autorităţii tutelare. Aceasta urmăreşte scopul asigurării unei ocrotiri mai depline a minorului;

— independenţa patrimonială în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori. În sensul că părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor părinţilor, în afară de dreptul la moştenire şi întreţinere;

— conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă: cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Acest principiu este o consecinţă, pe de o parte, a asimilării depline a situaţiei legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie şi, pe de altă parte, a faptului că drepturile şi obligaţiile părinteşti trec, prin adopţie, asupra adoptatorului;

— egalitatea părinţilor privitor la drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor, care este un aspect al egalităţii în drepturi dintre femeie şi bărbat.

Printre principalele drepturi şi obligaţii ale părinţilor faţă de copii autorul enumeră următoarele: de a-i stabili copilului un prenume, educaţia şi instruirea copilului, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului, de stabilire a locuinţei copilului, dreptul şi obligaţia de a-i reprezenta pe copii în actele juridice ori de a-i încuviinţa aceste acte etc., dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului.

Deşi indirect, totuşi autorul se expune asupra problemei cînd copilul îşi pierde statutul de „copil“, respectiv nu îi mai sunt aplicabile anumite reglementări de protecţie şi apărare a copilului.28 Deci, consideră autorul, rezultă că părinţii sunt înzestraţi de lege cu drepturi şi obligaţii părinteşti pe acea perioadă de timp cînd copilul necesită educaţie şi grijă, garantarea intereselor lui şi apărarea acestuia.

Termenul „copil“, în sens larg, desemnează persoana, indiferent de vîrstă, care şi-a stabilit legătura de filiaţie faţă de o altă persoană. Această noţiune nu este dată reieşind din prevederile legale în vigoare, ci din utilizarea uzuală a acestui termen.29

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte prin „copil“ băiat sau fată în primii ani ai vieţii (până la adolescenţă).30

Problema elucidării conţinutului noţiunii de „copil“ apare inclusiv din necesitatea de a aprecia incidenţa aplicabilităţii prevederilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului, dar şi a altor acte normative care impun protecţia acestuia. Începînd cu fondarea organizaţiei (1919) Save the Children (Salvaţii Copiii), continuînd cu aprobarea (1924) Declaraţiei privind drepturile copilului, crearea (1953) Fondului pentru Copii al Naţiunilor Unite(UNICEF), proclamarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului din totdeauna a fost pusă întrebarea referitor la drepturile copilului şi necesitatea reglementării lor. Problema reglementării drepturilor copilului, atât a celor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale a devenit executorie în dreptul internaţional şi naţional „dată fiind lipsa … de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atît înainte cît şi după naşterea sa“.31

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului defineşte noţiunea de „copil“ ca fiind orice fiinţă umană sub vîrsta de 18 ani, exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vîrstă. Convenţia leagă noţiunea respectivă de anumite limite temporare, proclamînd limita maximală a perioadei în care fiinţa umană este considerată a fi „copil“ — 18 ani. În acelaşi timp, Convenţia nu elimină divergenţele în ceea ce priveşte limita inferioară, adică nu elucidează momentul de cînd considerăm că putem vorbi despre „copil“ — momentul conceperii sau momentul naşterii fiinţei umane sau poate un alt moment?

Se susţine că problema momentului în care se consideră că începe perioada copilăriei este evitată în mod intenţionat, această reglementare din Convenţie, de altfel, este cel mai frecvent criticată, fiind apreciată ca una dintre cele mai vulnerabile.32

Multe state au considerat necesar să-şi manifeste anumite rezerve — prin grila propriilor legislaţi sau/şi a propriilor atitudini faţă de copilul nenăscut încă. Astfel, Argentina a declarat că va interpreta dispoziţiile art.1 ca fiind aplicabile oricărei fiinţe umane din momentul conceperii şi pînă la vîrsta de 18 ani. În acest sens se susţine că existenţa umană începe din momentul conceperii, respectiv, o persoană poate avea anumite drepturi înainte de a se fi născut.33 Pe de altă parte, Marea Britanie susţine că va aplica prevederile Convenţiei numai în urma naşterii unui făt viu, poziţie adoptată şi de Republica Moldova prin care normele Convenţiei sunt aplicabile oricărei persoane din momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani, astfel că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea privind drepturile copilului, o persoană este considerată copil din momentul naşterii pînă la vîrsta de 18 ani.34

În ce priveşte limita superioară, Convenţia conţine prevederi flexibile, stabilind-o la 18 ani, însă „exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vîrstă“. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului admite şi posibilitatea ca majoratul să fie atins mai devreme, în baza legii aplicabile copilului. Acest concept variază în diferite ţări, fiind marcat de anumite condiţii sociale şi culturale relevante. Totodată, acestea urmează să respecte necesitatea unei compatibilităţi depline cu principiile şi prevederile Convenţiei.

Autorii Potînga A. şi Cuşmir L., din analiza prevederilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului, delimitează patru principii de bază aplicabile convenţiei35:

— principiul nediscriminării, consfinţit în art. 2 din Convenţie, conform căruia statele se obligă să asigure drepturile prevăzute în Convenţie tuturor copiilor aflaţi sub jurisdicţia lor, fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau alte opinii, origine naţională, etnică sau socială, avere, handicap, naştere sau alt statut al copilului, al părinţilor sau al tutorilor lor legali;

— principiul primatului intereselor copilului, consfinţit în prevederile Convenţiei în art. 9 în legătură cu separarea copilului de mediul familial, în art.18 se face referire la responsabilitatea părinţilor pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, în art.20 şi 21 în contextul reglementării asistenţei alternative prin adopţie, precum şi în situaţiile care implică relaţia dintre copil şi organele de poliţie sau ale justiţiei şi stipulat expres în art.3 alin.(1) din Convenţie: „în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala“.

— dreptul la supravieţuire şi dezvoltare, astfel că Convenţia nu se limitează la afirmarea dreptului copilului la viaţă, ci include concepţia supravieţuirii şi dezvoltării lui;

— principiul consultării şi respectării opiniilor copilului, principiu consfinţit în art.12 alin.(1) din Convenţie „statele părţi vor garanta copilului cu discernămînt dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte“36.

Definirea noţiunii de „copil“ în legislaţiile naţionale comportă dificultăţi determinante datorită utilizării diferitor termeni pentru persoanele sub 18 ani, precum „minor“, „adolescent“, „tînăr“, „copil“ ceea ce generează noi bariere în conturarea noţiunii de „copil“.

În reglementările internaţionale se folosesc termeni, precum „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială“ — în Declaraţia unviersală a drepturilor omului (art. 25 alin. (2))37; „ … orice copil …“ sau „măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor“ — în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 24 alin. (1) şi (2))38; „ … protecţiei şi bunăstării copiilor…“ — în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului39 care, de altfel, foloseşte doar sintagma „copil“ în întreg textul său şi niciodată „minor“ etc.

Reflecţiile expuse de Imbrescu I.(2005) în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera dreptului familiei scot în evidenţă că anume Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului a adus claritate în această problemă, uniformizînd practica aplicării în România a noţiunii de „copil“.40 În lumina Convenţiei cu privire la drepturile copilului, după opinia cercetătorului, urmează să fie modificat atît Codul civil român, cît şi alte acte normative care utilizează noţiunea de „minor“ şi „copil minor“ în sensul uniformizării utilizării doar a noţiunii de „copil“,41 poziţie susţinută şi de către unii doctrinari naţionali.42

Codul familiei consideră copil persoana care nu a atins vîrsta de 18 ani. Acesta utilizează atît noţiunea de „copil“, „minor“ cît şi expresia „copil minor“. Legislaţia civilă şi cea penală operează cu noţiunea de minor şi mai rar cu noţiunea de copil. Legea privind drepturile copilului utilizează, similar Convenţiei, doar noţiunea de „copil“ şi niciodată pe cea de „minor“.

În limba română, termenul „minor“ este prezentat drept persoană „care nu a împlinit încă vârsta majoratului“.43

Autorul Imbrescu I.44 a realizat o cercetare asupra unor noţiuni pe care acesta le consideră greşit utilizate în legislaţia familială românească. În acest sens, acesta îşi declară deplinul dezacord cu utilizarea în legislaţie, după ratificarea de către România a Convenţiei cu privire la drepturile copilului, a noţiunilor de „minor“ sau „copil minor“, în detrimentul celei de „copil“ aşa cum este utilizată de către Convenţie. După părerea autorului, actele normative din domeniul dreptului familiei în România se împart în două categorii: actele normative adoptate pînă la ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului şi în care se conţin preponderent reglementări care utilizează în textul lor noţiunea „minor“ şi acte normative adoptate după ratificarea Convenţiei, în care se utilizează noţiunea de „copil“. Autorul susţine că doctrina în materie de dreptul familiei este nevoită să utilizeze termenii juridici aşa cum sunt ei reglementaţi în actele normative, totuşi, consideră autorul, este inadmisibilă utilizarea în prezent a noţiunii „minor“ în locul celei de „copil“45, opinie cu care suntem absolut de acord.

În legislaţia Republicii Moldova nu găsim reglementată noţiunea de „minor“, deşi este frecvent utilizată. Nici Codul civil, care utilizează preponderent noţiunea de „minor“ nu dă o definiţie clară acestei noţiuni şi nici nu stabileşte un conţinut al acesteia. Putem spune că noţiunea de „minor“ în Codul civil se conturează din evidenţierea noţiunii corelative, şi anume cea de „persoană majoră“. Astfel, conform prevederilor art. 20 alin. (1) Cod civil capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de 18 ani.46

În studiul cu privire la noţiunea de „copil“ în legislaţia Rusiei, Сологуб А.Ю. (2014) tranşant anunţă că noţiunile de „copil“ şi „minor“ nu urmează a fi confundate întrucît ele desemnează categorii juridice diferite47. Din aceste considerente abordarea noastră a noţiunilor menţionate este raliată la poziţia autorului. Astfel, noţiunea de „copil“ este una generică, fiind posibilă utilizarea acesteia în orice context pentru persoanele sub 18 ani, dar, mai cu seamă, cînd se discută despre „copil“ din punct de vedere constituţional şi al drepturilor fundamentale ale omului. „Minor“ utilizăm, de fapt, raportînd-o la capacitatea juridică a persoanei. Abordarea conceptuală a noţiunilor de „copil“ şi „minor“ prin prisma drepturilor fundamentale ale omului şi a capacităţii juridice a persoanei este punctul strategic al reglementării naţionale, propusă şi aplicată în cercetarea noastră.

Totodată, urmează să stabilim coraportul între aceste două noţiuni. Art. 3 din Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi menţionează că „copil“ se considerăpersoana care nu a împlinit vîrsta de 18 ani şi nu are capacitatea de exerciţiu deplină.48 Legea respectivă stabileşte că, în cazurile în care persoana are mai puţin de 18 ani, dar a dobîndit deja capacitate de exerciţiu deplină (prin emancipare sau căsătorie) aceasta nu mai este considerată „copil“. Putem observa că respectivele prevederi din Lege sunt în concordanţă şi reies din prevederile Convenţiei cu privire la drepturile copilului, care enunţă expres în art. 3 că orice fiinţă umană sub vîrsta de 18 ani este „copil“, exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vîrstă. Prin urmare, toate prevederile citate, dar mai ales prevederile Convenţiei, apreciază noţiunea de „copil“ raportată fiind la o anumită vîrstă, dar şi la limita majoratului impusă de statul legii aplicabile copilului.

Diferite ţări abordează diferit conceptul „vîrstei de atingere a majoratului“ care variază mult, fiind marcat de anumite condiţii sociale şi culturale relevante. Pornind de la aceasta, Convenţia lasă la discreţia statelor stabilirea vîrstei de atingere a majoratului, însă impune, totuşi, concordanţa respectivelor prevederi cu principiile şi prevederile ei.

Republica Moldova, la fel ca şi marea majoritate a statelor, au preluat plafonul maxim al copilăriei stabilit de Convenţia cu privire la drepturile copilului. Există şi state care au formulat opinii separate. Astfel, de exemplu, Principatul Liechtenstein, Burkina Faso sau Paragwayul au stabilit atingerea majoratului la vîrsta de 20 ani. State precum Bolivia sau Senegal au fixat vîrsta majoratului la 21 ani. De menţionat că prin Convenţie nu se impune coborîrea vîrstei de atingere a majoratului în cazul statelor care au stabilit un prag mai ridicat al acesteia.49

Criteriile în baza cărora sunt fixate aceste praguri de vîrstă pot ţine de „gradul de suficientă înţelegere“, „pubertate“ sau „emancipare“. Evident, acestea nu pot fi calificate drept criterii solide pentru a se considera că s-a trecut de la copilărie la vîrsta de adult, deoarece se bazează pe concepte subiective, pur fizice şi cel mai des nedefinite.

În situaţii cînd persoana dobîndeşte capacitatea de exerciţiu anterior vîrstei de 18 ani, aceasta nu mai este considerată copil pe de o parte, iar pe de altă parte, însă, ea nu deţine întregul spectru de drepturi valabil pentru adulţi. Aceeaşi persoană, în situaţii convenabile adulţilor, este considerată încă insuficient de matură intelectual pentru a-şi formula un punct de vedere şi o opţiune calificată, de exemplu, în ce priveşte drepturile politice şi posibilitatea de a participa la alegerile politice (Art. 11 alin. (1).50 Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte expres că, odată depăşit pragul vîrstei stabilit de legea statului copilului respectiv, copilul deja nu mai este „copil“ în sensul Convenţiei, el devine persoană majoră şi îşi pierde dreptul de a fi protejat în sensul acestui act. Deşi aceste persoane, în lipsa circumstanţelor ce le conferă majoratul, sunt încă copii, aceştia sunt marginalizaţi şi neprotejaţi absolut de nici o reglementare specifică.

Conform prevederilor art. 20 Cod civil51 minorul dobîndeşte capacitate de exerciţiu deplină prin:

1. căsătorie (art. 20 alin. (2) Cd civil) şi în acest caz vom distinge două situaţii:

— în cazul în care căsătoria va fi desfăcută, capacitatea de exerciţiu deplină a minorului nu va fi afectată;

— în cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.

2. emancipare (art. 20 alin. (3) Cod civil) — minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Emanciparea poate fi realizată pe două căi:

— prin hotărîre a autorităţii tutelare, dacă există acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului;

— prin hotărîre judecătorească, dacă un astfel de acord lipseşte.

Din cele expuse putem concluziona că cercetările întreprinse pe problema definirii noţiunii de „copil“ în legislaţia naţională au reliefat existenţa unor neconcordanţe în reglementarea acestei noţiuni. Astfel, induc în eroare utilizarea în textul aceluiaşi act normativ — Codul familiei, de exemplu, a diferitor noţiuni care se pretind a fi identice „copil“, „copil minor“, „minor“. Prin cercetarea efectuată s-a încercat elucidarea fiecăreia din noţiunile utilizate de către legiuitor, precum şi uniformizarea şi aplicarea corectă a acestora.

Cît priveşte problema definirii în textul legislaţiei naţionale şi a reglementărilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului a noţiunii de „copil“ am concluzionat că în abordarea acestei noţiuni se conturează distinct două aspecte: vîrsta persoanei şi obţinerea de către aceasta a capacităţii juridice depline. De asemenea, din punct de vedere al prevederilor naţionale, relevant pentru studiul nostru este şi faptul că în categoria de „copii“ intră persoanele care au sub 18 ani şi care nu au obţinut prin emancipare sau căsătorie capacitatea juridică deplină de exerciţiu.

Totuşi, în mare parte, legislaţia Republicii Moldova este bine pusă la punct la capitolul definirii noţiunilor de „familie“ şi „copil“. Chiar dacă unele aspecte ale noţiunilor enunţate sunt reglementate mai vag sau incomplet, aderarea Republicii Moldova sau ratificarea diverselor convenţii internaţionale acoperă aceste lacune, întrucît, în lipsa de reglementare expresă şi completă în legislaţia naţională, se poate apela oricînd la prevederile internaţionale, care, după cum se afirmă în Constituţia Republicii Moldova, au un caracter prioritar faţă de reglementările interne.