Secesiunea şi dreptul la autodeterminare

Andrei Curăraru, doctorand, lector universitar

Secesiunea este una dintre cele mai revoluţionare instituţii în domeniul conservator al dreptului constituţional. Caracterul său revoluţionar este determinat de faptul că reprezintă o provocare la adresa suveranităţii statului, conservativă constă în consfinţirea funcţionalităţii instituţiei statale. Această dualitate este reflectată în reglementarea juridică a secesiunii. Cu mici excepţii, secesiunea este interzisă de dreptul internaţional şi, în mod normal, de majoritatea constituţiilor statelor lumii. Cuvinte cheie: secesiune, autoderminare, constituţie, stat

Right to Self-determination and Secession Secession is one of the most revolutionary institutions in the conservative field of constitutional law. Its revolutionary character is determined by the fact that it is a challenge to the sovereignty of the state is sanctioning functionality conservative institutions. This duality is reflected in the legal regulation of secession. With few exceptions, secession is prohibited by international law, and normally most constitutions states of the world. However, a state created after the successful completion of a secessionist project has a real chance of recognition by international organizations and the international community. Key words: secession, self-determination, state, constitution.

Secesiunea este una dintre cele mai revoluţionare instituţii în domeniul conservator al dreptului constituţional. Caracterul său revoluţionar este determinat de faptul că reprezintă o provocare la adresa suveranităţii statului, conservativă constă în consfinţirea funcţionalităţii instituţiei statale.1 Această dualitate este reflectată în reglementarea juridică a secesiunii. Cu mici excepţii, secesiunea este interzisă de dreptul internaţional şi, în mod normal, de majoritatea constituţiilor statelor lumii. Totuşi, un stat creat în urma realizării de succes a unui proiect secesionist are şanse reale de recunoaştere de către organizaţiile internaţionale şi comunitatea internaţională. De multe ori, în acest context termenului de „secesiune“ este substituit prin termenul „disoluţie“ (Iugoslavia) sau „dezasociere voluntară“ (Bangladesh, Eritreea, Cehoslovacia, URSS). Astfel, devine clar că reglementarea juridică a secesiunii tinde să îi disimuleze caracterul voluntar, legitimizându-i dimensiunea conservativă în contextul creării unei noi entităţi suverane.

Crearea statelor conform doctrinei juridice contemporane implică secesiunea definită de dreptul internaţional ca şi crearea unui nou stat pe un teritoriu care constituia anterior o parte integrantă dintr-un alt stat. Unii teoreticieni reduc termenul de secesiune la efectul său, alţii, însă, percep secesiunea ca un proces care duce la crearea unui nou stat. Indiferent cât de largă este definiţia, secesiunea nu este un proces care să provoace noţiunile de statalitate, cetăţenie sau suveranitate, ci, viceversa, se axează pe sistemul westphalian de state: monopolul statului asupra teritoriului şi poporului său, în congruenţa termenelor de stat, popor şi naţiune.

Secesiunea poate fi interpretată drept mijlocul unei separări politico-juridice din cadrul unui stat multinaţional, o „posibilitate“ care, însă, nu implică în mod necesar crearea unui nou stat. Astfel, analiza juridică a secesiunii se integrează logic în compartimentul dreptului constituţional ce ţine de drepturile minorităţilor şi cetăţenia în societăţile multinaţionale. Această abordare are două avantaje majore. În primul rând, se determină coerent locul secesiunii în doctrina dreptului constituţional. De cele mai multe ori, mişcările secesioniste operează în contextul statelor multinaţionale reprezentând minorităţi autohtone concentrate teritorial care sunt reunite de o identitate naţională sau quasi — naţională. Astfel, secesiunea nu este un fenomen izolat, ci una dintre manifestările juridice ale relaţiei dintre state şi comunităţile sale subnaţionale. În acest context, drepturile minorităţilor şi dreptul la secesiune cad în aceeaşi categorie, deoarece au la bazăaceleaşi premise morale, politice şi juridice, legate de dificultatea de reconciliere în domeniul cetăţenie şi naţionalism, autodeterminare şi suveranitate. Analogic, în dreptul internaţional, problema care apar în legătură cu protecţia minorităţilor au fost intercalate cu ce ţin de statalitate.Cel de-al doilea avantaj al acestei abordări comprehensive constă în faptul că acest concept este flexibil şi multi-funcţional, în dependenţă de contextul în care operează.O consideraţie generală în problematica secesiunii, indiferent de natura pretenţiilor secesioniste, secesiunea nu este dezirabilă prima facie, deoarece acestea destabilizează stabilitatea mondială. Totuşi, interzicerea categorică a secesiuniide multe ori contribuie la radicalizarea pretenţiilor secesioniste. Pe de altă parte, dacă secesiunea este una dintre opţiunile disponibile minorităţilor, există posibilitatea de a se renunţa la aceasta.Pretenţiile secesioniste sunt de multe ori bazate pe criterii ideologice, dar, dacă secesiunea este „normalizată“ şi subiect al reglementării juridice, dacă este raţionalizată poate să-şi piardă puterea evocativă şi să reorienteze spre obiective costructive.

Partea negativă constă în faptul că reglementarea juridică a dreptului la secesiune într-un stat multinaţional, poate provoca o reacţie mai serioasă din partea statului la pretenţiile secesioniste şi cele legate de drepturile minorităţilor. Astfel, pretenţiile secesioniste pot contribui la soluţionarea diferendelor în interiorul statului. Totuşi, este necesară o atitudine precaută faţă de integrarea în sistemul constituţional apretenţiilor secesioniste, chiar dacă aceasta s-ar putea dovedi benefică pe termen scurt.

O teorie comprehensivă a secesiunii, spre deosebire de cea tradiţională, bazată pe rezultat, solicită o reconceptualizare a conceptelor tradiţionale de statalitate, suveranitate şi cetăţenie. Prin recunoaşterea secesiunii drept unul dintre drepturile minorităţilor, se provoacă monopolul puterii de stat, supremaţia dreptului statal, prin asumarea entităţilor sub-statale a unor forme de suveranitate pasivă, care poate fi activată în anumite condiţii.

Această abordare pune în discuţie noţiunea de perpetuare ca element structural al statului şi împotriva indivizibilităţii suveranităţii. Astfel, o teorie comprehensivă a secesiune prin implicarea unei dimensiuni voluntariste (confederale) în constituirea statului tinde să reducă delimitarea clară dintre dreptul constituţional şi cel internaţional.

Există două tipuri pricipiale de teorii privind dreptul la secesiune: Teoria dreptului primar şi Teoria dreptului de remediere. Cea din urmă defineşte dreptul de secesiunedrept remediu pentru injustiţii, adică drept rezultat al violării unor drepturi. Prima teorie, dimpotrivă, stabileşte un drept unilateral de secesiune per se, independent de violarea altor drepturi. Teoriile drepturilor primare sunt de două tipuri: naţionaliste şi democratice. Teoriile naţionaliste ale secesiunii sunt construite pe premisa că există o valoare morală intrinsecă a naţiunii, adică, în legătură cu apartenenţa la o comunitate culturală omogenă. Această prezumţie poate fi, desigur, apărată pe baze teoretice şi ideologice. Teoriile naţionaliste se bazează pe ideea că premisa funcţionării eficiente a unei entităţi statale este naţiunea, iar statele vor tind să se formeze în jurul acesteia. Statele multinaţionale sunt supuse astfel prin definiţie riscului de secesiune.

Cel de-al doilea tip de teorii ale dreptului primar de secesiune pot fi definite ca fiind „democratice“. Teoreticienii acestora, Robert McGee, Christopher Wellman, Daniel Philpott şi Harry Beran afirmă că libertatea de asociere şi democraţia trebuie, cel puţin în principiu, să se aplice delimitării frontierelor statale şi că dreptul la secesiune derivă din dreptul individual de asociere voluntară.2 Se pune accentul nu pe autonomia colectivă a naţiunilor, ci, preponderent, pe autonomia individuală a membrilor grupului. Autonomia individuală este valoare fundamentală care justifică pretenţiile secesioniste, deoarece aceasta constituie legitimitatea guvernării. Consensul este o premisă a legitimităţii a autorităţii juridico-politice, deoarece democraţia se bazează pe consimţământul popular şi calitatea voluntară de membru. Guvernările democratice iau decizii pe baza susţinerii populare, indiferent dacă le acceptă sau nu. Astfel, pentru ca un stat să fie legitim, cetăţenii trebuie, cel puţin, să accepte calitatea de cetăţean şi un set minim de reguli juridice. Dacă indivizii care fac parte dintr-un stat nu mai acceptă autoritatea acestuia, ei trebuie să beneficieze de dreptul la secesiune. Autonomia şi libertatea de asociere conferă, de fapt, tuturor indivizilor dreptul la asociere, dar şi la retragere dintr-o asociaţie, inclusiv şi din asociaţia politico — juridică prin excelenţă, statul. Conform prezentei teorii, dreptul de secesiune trebuie garantat indiferent de omogenitatea culturală sau etnică sau delimitarea teritorială a grupului separatist. Criteriul determinant fiind abilitatea reală şi tendinţa grupului de a crea propriul stat.

Teoriile dreptului remedial de secesiune, spre deosebire de autodeterminarea naţională şi teoria democratică a dreptului la secesiune, se bazează pe premisa că secesiunea nu este un drept primar, ci un drept de remediere care se aplică în anumite circumstanţe strict limitate, atunci când unele condiţii sunt întrunite.

Teoria cauzei juste (Allen Buchanan şi Wayne Norman) presupune că un stat trebuie să ofere proceduri suficiente pentru luarea unor deciziii colective şi să dea fiecărui individ sau grup dreptul de reprezentare, eliminând necesitatea de un drept primar de secesiune.3 Conform acestei teorii, secesiunea trebuie să intervină atunci când un grup este discriminat în cadrul statal existent. Injustiţiile pot rezulta dintr-o anexare anterioară fără de acordul grupului (de exemplu, anexarea statelor baltice de către URSS) sau datorită unui tratament injust de către guvern a locuitorilor unor unităţi teritoriale: lipsa protecţiei drepturilor lor fundamentale şi securităţii lor, incapacitatea de a asigura interesele politice şi economice ale regiunii sau realizând o distribuire discriminatorie. Rainer Bauböck adaugă la această listă încălcările acordurilor federale şi ale drepturilor colective distincte.4

În dreptul internaţional, autodeterminarea este libertatea tuturor popoarelor de a decide regimul lor politic, economic şi social. Ca urmare, aceasta reprezintă un drept colectiv al poporului de a decide asupra regimului politic, dar şi un drept individual de a participa liber şi plenipotenţiar în procesul politic, Mai mult decât atât, autodeterminarea combină elementele de naţionalism şi democraţie: popoarele pot invoca dreptul de autodeterminare fie pentru a secesiona şi a crea un stat nou, fie pentru a realiza alte obiective, de exemplu, realizarea unor unităţi autonome în cadrul statal existent. Dreptul internaţional şi practica comunităţii internaţionale nu au asigurat un cadru coerent pentru a reacţiona tensiunile autodeterminării. În special, definirea termenului de popor este una dintre problemele evidenţiate, care ar asigura ca acest principiu să nu fie utilizat cu scopul de secesiune.

Autodeterminarea intră în circuitul internaţional la începutul secolului XX, după Primul Război Mondial. După opinia lui Lenin, autodeterminarea era criteriul general pentru eliberarea popoarelor asuprite, care, în schimb, trebuiau să contribuie la revoluţia socialistă. Din perspectica lui Lenin, cauza socialistă avea prioritate asupra principiului autodeterminării pe care l-a promovat strategic doar în contextul „luptei de clasă“. Preşedintele SUA Woodrow Wilson, pe de altă parte, percepea autodeterminarea drept un corolar al suveranităţii populare şi respectiv ca dreptul popoarelor de a alege propria conducere. La nivel intern, aceasta se manifestă prin autoguvernare, la nivel internaţional, Wilson înţelege autodeterminarea drept criteriul just pentru a determina modificările teritoriale şi, în particular, diviziunea Imperiilor Otoman şi Austro–Ungar. Wilson recomanda utilizarea autodeterminării drept principiu în soluţionarea disputelor coloniale, însă considera că autodeterminarea trebuia să fie reconciliată cu interesele puterilor coloniale.5

Idealurile wilsoniene prevalează în reglementarea de după Primul Război Mondial, când „popoarele“ îndreptăţite la statalitate, cel puţin, în principiu, în toate comunităţile naţionale sau etnice. Wilson recunoaşte dreptul grupurilor naţionale/etnice de a forma state pe teritoriul pe care îl ocupă, indiferent de frontierele existente şi respinge subordonarea intereselor unor astfel de interese limitelor teritoriale. În practică, totuşi, imposibilitatea de a fonda un stat-naţiune pentru toate naţionalităţile şi de a fonda state-naţiune omogene din punct de vedere etnic pe teritoriul fostelor imperii multietnice, a obligat aliaţii să adreseze problema în termeni de protecţie a drepturilor minorităţilor. Acest deziderat a fost realizat prin Convenţia Ligii Naţiunilor şi tratatele asupra minorităţilor. Sistemul Ligii Naţiunilor nu a realizat un standard minim pentru protecţia tuturor minorităţilor europene, deoarece obligaţiile erau impuse doar pentru noile state independente create, cu condiţiai respectării drepturilor minorităţilor. Protecţia minorităţilor reprezenta respectiv o limitare a autodeterminării pentru noile state şi era conexată creşterii expansioniste şi iredentiste.

Liga Naţiunilor s-a confruntat direct cu problema secesiunii în cazul Insulelor Åland. Consiliul Ligii a adoptat poziţia că autodeterminarea este o regulă pozitivă în cadrul dreptului internaţional şi că, în particular, „grupurile naţionale“ nu aveau dreptul la secesiune unilaterală.6

Însă, Liga Naţiunilor nu a exclus definitiv posibilitatea de secesiune. Disputa a fost soluţionată, de fapt, prin obligarea Finlandei să asigure garanţii Insulelor. În eventualitatea în care Finlanda refuza să garanteze populaţiei Åland astfel de garanţii, Liga ar fi sprijinit separarea Insulelor faţă de Finlanda. Astfel, Liga a construit un precedent de autodeterminare interconectat cu autonomia teritorială şi drepturile minorităţilor şi a conceptualizat secesiunea ca un drept remedial de facto.

După cel de-al Doilea Război Mondial, a prevalat o nouă concepţie universală şi individuală asupra drepturilor omului. În comparaţie cu perioada de după Primul Război Mondial, problema minorităţilor a fost tratată cu o mai mare rezervă, datorită diverselor transferuri de populaţie, care au avut loc şi datorită modificărilor frontierelor. Lupta pentru independenţă care a dus la Primul Război Mondial ţinea şi de problematica minorităţilor sau statelor mici precum Serbia sau Belgia. Atfel, drepturile colective ale minorităţilor au decăzut de pe agenda internaţională datorită potenţialului de conflict. Astfel, Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 nu protejează explicit drepturile minorităţilor. Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Civile şi Politice (CIDCP) din 1966 în articolul 27 conţine o clauză referitoare la protecţia minorităţilor, care este însă foarte limitată ca scop şi structurată în termeni individuali. Acelaşi act, însă, în articolul 1, conţine reglementarea faptului că toate popoarele au dreptul la autodeterminare, prin determinarea statutului lor politic şi dezvoltare economică, socială şi culturală.7 CIDCP nu conţine o definiţie clară a celor două categorii. touşi, în cadrul discuţiilor care au avut loc în cadrul Comisiei pentru Drepturile Omului, majoritatea statelor delegate au căzut de acord că drepturile minorităţilor nu pot fi internpretate în sensul autorizării unui grup ce ocupă o porţiune din teritoriul unui stat să constituie comunităţi capabile să pună în pericol unitatea naţională sua securitatea statului. Astfel, minorităţile, indiferent de criteriul de formare a acestora, nu beneficiază de un drept la autodeterminare. Totuşi, faptul că statele au specificat explicit interdicţia în cauză dă dovada că există o bază de tratament specific diferenţiat dintre cele două categorii sus — menţionate.

Actul Final al Conferinţei de Securitate şi Cooperare în Europa din 19758 conţine o dihotoie similară. Pe de o parte, acesta confirmă dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare, în termeni larg, care întrunesc atât dimensiunea internă, cât şi cea externă. Actul nu defineşte popoarele, dar, în legătură cu faptuil că semnatarii Actului sunt state europene, nu poate fi problema referirii doar la „popoarele coloniale“. Mai mult decât atât, conform Actului, statele participante vor respecta drepturile egale ale popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare, fapt care sugerează că popoarele pot să nu coincidă cu determinarea lor constituţională. Singura categorie posibilă în acest sens în context european ar putea fi minorităţile naţionale. Actul, însă, exclude minorităţile din exercitarea dreptului la autodeterminare, deoarece grupurile minoritare etnice sun reglementate similar faţă de art. 7 al CIDPC. Actul Final de la Helsinki nu face încercări definitorii de a clarifica care trăsături ale minorităţii o delimitează de popor şi o exclude de la exercitarea dreptului la autodeterminare.

Astfel, în sistemul de drept internaţional de după cel de-al doilea Război Mondial, autodeterminarea era construită ca un drept al popoarelor, fapt care nu era prezent în perioada Ligii Naţiunilor.

Totuşi, ambiguitatea cu privire la beneficiarii şi atitudinea negativă faţă de secesiune care s-au statornicit în practica dreptului internaţional, au neutralizat acest mecanism, trasnformându-l în ficţiune. Dreptul deautodeterminare externă era garantat doar pentru „popoarele colonizate“ care nu erau definite după criteriul etnic sau naţional, ci după criteriile politic sau teritorial, de exemplu, majorităţile politice formate de popoare multietnice sub conducere colonială. Multe modificări teritoriale au fost realizate sub egida ONU, fără consultarea (individuală sau colectivă) a popoarelor afectate direct de aceste schimbări (de ex., Rwanda, Burundi, Camerun-ul britanic, Federaţia Etiopiei şi Eritreii, Palestina etc.).

Pentru popoarele „necoloniale“, dreptul tuturor popoarelor la autodeterminarea fost redus la dimensiunea „internă“, accentul fiind pus pe dimensiunea „democratică“, în defavoarea dimensiunii „naţionaliste“ a acestui drept.

Principiile internaţionale conservatoare prevalează asupra dreptului la secesiune, în special, referindu-ne la inimixtiunea în treburile interne ale unui stat şi inviolabilitatea frontierelor; independenţa politică şi interzicerea intervenţei internaţionale împotriva integrităţii teritoriale.

Astfel, statele trebuie să realizeze obligaţiile asociate cu dreptul la autodeterminarea popoarelor, indiferent de mărimea sau natura acestoa, prin protecţia patrimoniului lor lingvistic, etnic şi cultural, prin garantarea realizării drepturilor lor fundamentale, precum şi prin posibilitatea de acces la guvernare pe picior de egalitate cu majoritatea populaţiei. Astfel, definindu-se un drept de particiare politică colectivă. Dreptul la autodeterminare protejează indivizii care formează grupul minoritar, care nu poate fi exclus din participarea politică, de exemplu, prin interdicţia de exercitare a dreptului de vot. Doar în cazurile în care aceste garanţii lipsesc sau sunt drastic limitate se poate purcede la dimensiunea internaţională a dreptului la autodeterminare, adică dacă grupul este supus unor încălcări grave a drepturilor lor fundamentale, reprezentanţii minorităţii pot solicita constituirea unui stat independent şi suveran.

Între 1947 şi 1991, secesiunea a avut loc doar în cazul Bangladesh-ului, deoarece dreptul internaţional consfinţea frontierele drept element permanent al sistemului internaţional de state şi practica statelor şi cea ONU prevenea dimensiunea externă a dreptului la autodeterminare.

În plus, chiar şi în context colonial, modificările teritoriale erau condiţionate de aprecierea oportunităţii şi acptării de către „mairle puteri“. De exemplu, tentatitva de secesiune a regiunii Katanga din Congo a fost considerată iniţial de relevanţă internă şi a fost tratată în baza principiului non — intervenţiei cu scopul păstrării integrităţii teritoriale şi independenţei Congo. Odată ce pericolul secesiunii a trecut Secretarul General al ONU a declarat că organizaţia nu a aceptat niciodată, nu acceptă şi nu va accepta secesiunea dintr-un Stat Membru.9 La fel, mişcare minorităţii Ibo din Biafra a necesitat acuzarea de genocid din partea guvernului nigerian înainte de intervenţia internaţională sub egida ONU. ONU nu s-a opus aboliţiei unilaterale a statutului de subiect al federaţiei a Eritreiei în 1952, datorită poziţiei de susţinere a URSS şi a Cubei.

O schimbare dramatică a avut loc odată cu sfârşitul Războiului Rece, dezintegrarea federaţiilor socialiste şi „renaşterea etnică“ care s-a extins rapid. În aceste condiţii caracterul democratic al statului a devenit o obligaţie legală a statului, iar comunitatea internaţională poate să se preocupe cu procedurile şi substanţa deciziilor democratice referitoare la grupurile etno-culturale. Drept consecinţă, drepturile minorităţilor, autodeterminarea şi secesiunea au recâştigat o poziţie centrală în preocupările dreptului internaţional. Democratizarea care a urmat în anii ‘90 a exacerbat o serie de conflicte etnice. Dacă democraţia nu este definită drept guvernarea majorităţii, conflcitele de natură culturală în statele democratice trebuiesc soluţionate în mod amiabil pentru toţi cetăţenii şi grupurile din stat. Practica în statele post-totalitare, însă, este defectuoasă în acest sens. Pe termen lung, principiile constituţionalismului, inclusiv protecţia drepturilor fundamentale, ameliorează riscurile inerente în procesul de democratizare. Implementarea acestora însă necesită timp, pe când regula dominării majorităţii poate fi implementată imediat, în defavoarea grupurilor minoritare.

După o perioadă lungă de stabilitat pe continentul european, colapsul Iugoslaviei şi a URSS a pus problema recunoaşterii rapide a noilor state create. Uniunea Europeană elaborează „Orientările pentru recunoaşterea noilor state în Europa de Est şi Uniunea Sovietică“,10 care stipulează, inter alia, democraţia, statul de drept, drepturile omului, drepturile minorităţilor şi obligaţia de respectare a inviolabilităţii frontierelor şi de soluţionare paşnică a conflictelor, pe lângă elementele clasice pentru recunoaşterea noilor state. SUA a creat documente de politici analogice. Aceste orientări nu s-au dezvoltat în documente internaţională cu forţă juridică obligatorie. În special, trebuie de menţionat că sistemul european nu acordă standarde universale de portecţie a minorităţilor, statele europene fiind obligate doar în baza principiului non-discriminării.
În Franţa, spre exemplu, Consiliul Constituţional a declarat Carta Europeană a Limbilor Regionale ca fiind contrară Constituţiei statului, deoarece ea conferă drepturi specifice pentru vorbitorii limbilor minoritare sau regionale în cadrul teritoriilor pe care aceste limbi sunt vorbite. 11 Astfel, se poate afirma că în perioada de după Războiul Rece reglementarea juridică a fenomenului se aseamănă cu situaţia de după Primul Război Mondial, actorii dominanţi pe arena internaţională impun o protecţie juridică adecvată minorităţilor în statele nou-create pentru a limita mişcările secesioniste. Astfel, protecţia drepturilor minorităţilor reprezintă o limitare eficientă a secesiunii şi contribuie la stabilitatea statului. Pe de altă parte, dezvoltara unor criterii noi de recunoaştere a statelor şi a extins seminificaţia auto-determinării şi secesiunii. Această concepţie este reflectată de opiniile expuse de Comisia de Arbitraj a Conferinţei pentru Iugoslavia (Comisia Badinter).12 Conform acestora, prin tinermediul autodeterminării, fiecare entitate umană poate să indice apartenenţa sa la comunitate prin alegerea sa liberă. Aceasta inseamnă că fiecare individ poate să apleze la dreptul la autodeterminare pentru a-şi alege grupul de apartenenţă. În contextul specific al fostei Iugoslavii, acest fapt a fost realizat prin obligarea statelor vizate să acorde sârbilor din Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, opţiunea de a-şi alege cetăţenia. Acest concept este reflectat în opiniile exprimate de Comisia de Arbitraj a Conferinţei privind Iugoslavia (“Comisia Badinter“). Potrivit Comisiei, în virtutea dreptului la auto-determinare, „fiecare persoană îşi poate determina apartenenţa faţă de o comunitate prin alegerea proprie.“ Aceasta semnifica că fiecare individ poate să aplice dreptul la autodeterminare pentru a alege grupul său de apartenenţă. În contextul specific al fostei Iugoslavii, aceasta s-a reflectat în obligaţia statelor de a acorda sîrbilor din Bosnia-Herţegovina şi Croaţia, la alegere, naţionalitatea după alegerea lor. Aceasta sugerează că Comisia recunoaşte existenţa distincţiei dintre naţionalitate şi cetăţenie la fel ca în Tratatul de la Maasticht.13 Totodată, Comisia Badinter pune accentul pe aspectul democratic al procesului care duce la independenţă, solicitând petrecerea referendumurilor ca şi condiţie de recunoaştere a independenţei. Tendinţa de a legitimiza secesiunea sub condiţia respectării unor condiţii procedurale şi substanţiale a fost confirmată ulterior de cazurile mai recente ale Muntenegru şi Kosovo. În 2003, Republica Federală a Iugoslaviei s-a transoformat în Uniunea Statală a Serbiei şi Muntenegru. În pofida deficienţelor geografice, transformarea a fost promovată de către Uniunea Europeană. Carta Constituţională a fost adoptată în conformitate cu procedura prevăzută de Constituţia Republicii Federale a Iugoslaviei din 1992,14 fără o discontinuitate în procesul constituţional. Articolul 60 din noua Constituţie conţinea o clauză de secesiune care prevedea că după expirarea unei perioade de 3 ani, un stat membru are dreptul să iniţieze procedura de retragere din Uniune. Această decizie trebuia luată prin referendum, care trebuia petrecut în baza legii cu privire la referendum care trebuia aprobată de fiecare dintre statele membre. Astfel, statele membre controlau organizarea referendumului, cu respectarea standardelor democratice recunoscute. Uniunea Europeană a recunoscut noua Constituţie din 200315 şi procesul secesionist din 2006. Astfel, pentru retragere din Uniune era necesară o majoritate de 55% din populaţia Muntenegru. Urmând procedura, Muntenegru a obţinut independenţa, recunoscută ulterior la nivel internaţional.

Kosovo şi-a declarat unilateral independenţa faţă de Republica Sârbă pe 17 februarie 2008.16 Aproape 10 ani Kosovo a fost administrată de o autoritate provizională ONU, Misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK).17 Pînă în 2008, reprezentanţii autorităţilor kosovare împreună cu cei ai autorităţilor sârbe şi reprezentanţii ONU şi UE au dus numeroase runde de negocieri care nu au ajuns la un rezultat de succes. Ca urmare, declaraţia de independenţă din 2008 include reglementarea potrivit căreia este acceptată pe deplin reglementarea statutului Kosovo propusă de trimisul special al Secretarului General ONU. Acaesta include respectarea principiilor democratice, statului de drept şi drepturilor fundamentale ale persoanei şi ale minorităţilor. Reprezentanţii autorităţilor kosovare, ca şi cei ai Muntenegrului au pus la baza secesiunii democraţia şi protecţia drepturilor minorităţilor, implicit, recunoscând legitimitatea implicării comunităţii internaţionale în elaborarea unui cadru constituţional al statelor nou-create. Declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo a fost declarată legală în baza dreptului internaţional de către Curtea Internaţională de Justiţie,18 care, implicit, demonstrează legitimitatea unui proces democratic şi gradual de secesiune, care implică activ autorităţile regionale şi/sau internaţionale.

Dintre cele 70 de mişcări secesioniste care există în lume, aproximativ 12 sunt active, preponderent pe continentul european şi pe cel asiatic, 7 dintre care sunt violente. Aproximativ, 25 de state noi au fost create în secolul XX, în urma secesiunii, în special, datorită destrămării URSS şi Iugoslaviei. Jumătate dintre cazurile descrise mai sus au fost însoţite de mişcări violente. Numărul statelor lumii nu a fost nicioadată stabil. Astfel, ONU la constituire a fost alcătuit din 51 membri (1941), iar la moment, 192 de membri.19 Entităţile secesioniste pot fi de nivelul zecilor de mii: Osetia de Sud, regiunea separatistă din Georgia numără nu mai mult de 70.000 populaţie şi pot ajunge până la nivelul milioanelor, în lume există cca 25 de milioane de kurzi. Secesionismul poate lua forme paşnice, precum în Scoţia sau Quebec sau forme violente ca în Israel sau Pakistan.

Secesionismul poate provoca serioase reacţii la nivel internaţional, astfel cazul Kosovo a cerut implicarea întregii comunităţi internaţionale. 20 O serie de convenţii internaţionale garantează dreptul la autodeterminare, însă, în acelaşi timp, reconfirmă principiul integrităţii teritoriale — dreptul statelor existente de a preveni secesiunea regiunilor lor. Thomas Grant afirmă că dreptul internaţional se formează prin practică, iar situaţiile legale, de multe ori, se conformează situaţiilor de facto.21
Drept consecinţă, reacţiile comunităţii internaţionale la secesionism de facto varaiză de la caz la caz. De exemplu, comunitatea internaţională refuză recunoaşterea părţii de nord a Ciprului, care se află sub un embargou economic din 1973, când trupele turceşti au invadat Ciprul şi au ocupat regiunea de nord a acestui stat, creînd o entitate de facto acolo.22 În afară de aceasta, comunitatea internaţională nu a întreprins nimic în legătură cu represiunea brutală a încercării de secesiune a Ceceniei din cadrul Federaţiei Ruse, în afară de condamnarea încălcărilor drepturilor omului.23 Deşi, în anii 90, secesioniştii au obţinut controlul regiunii, autorităţile federale au suprimat ulterior mişcarea, care, totuşi, mai continuă.

ONU nu are o subdiviziune specifică care ar trata fenomenului secesiunii. În schimb, de regulă, se aşteaptă escaladarea conflictului şi se trimite o misiune de pacificare pentru restaurarea ordinii legale. ONU are o atitudine precaută faţă de mişcările secesioniste datorită faptului că acestea pot avea efecte nefaste asupra întregii organizaţii.24

La moment, întâietatea o deţine principiul integrităţii teritoriale, însă Kosovo poate fi un precedent care să schimbe practica internaţională în domeniul secesiunii.

Unele mişcări separatiste au fost de succes. De exemplu, ţările baltice şi-au liberalizat şi crescut economia, şi-au consolidat democraţia şi s-au alăturat Uniunii Europene şi NATO. Seth D. Kaplan, specialist în conflictologie afirmă că pentru menţinerea integrităţii statele trebuie să întărească coeziunea socială, să realizeze o identitate comună şi să minimalizeze inechităţile sociale.25
Dreptul la autodeterminare este, de multe ori, asimilat dreptului la secesiune şi la declararea independenţei. Însă, acesta poate lua forma autonomiei locale, ca, de exemplu, în cazul regiunii Quebec din Canada sau a unui sistem federal cu un guvern puternic care să protejeze drepturile minorităţilor.
Capacitatea statului de a oferi anumite niveluri de autonomie, de regulă, determină caracterul pretenţiilor grupului minoritar. Marino Busdachin, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor şi Popoarelor Nereprezentate, care reuneşte 70 de mişcări non — violente care caută autodeterminare afirmă că dreptul la autodeterminare în versiunea ONU este o capcană, deoarece nu poate fi aplicat, datorită blocării din partea statelor-membre ale ONU.26 El afirmă că autodeterminarea nu trebuie confundată cu secesiunea şi că 90% dintre mişcările de autodeterminare nu se orientează la independenţă.

Diane Orentlicher afirmă că, deşi, ONU a consacrat dreptul la autodeterminare, această organizaţie nu a sprijinit niciodată secesiunea şi niciun stat nu recunoaşte un astfel de drept, care ar fi periculos, deoarece ar permite minorităţilor să subversioneze voinţa majorităţii, sub ameninţarea secesiunii.27

Precedentul Kosovo, pe de altă parte, în conformitate cu doctrina legală internaţională a recunoscut dreptul la autodeterminare, fără a recunoaşte dreptul la secesiune, în legătură cu „dizolvarea“ Iugoslaviei.28

Profesorul Kaplan consideră separatismul motivat în câteva cazuri, precum Kosovo şi Somaliland, însă, afirmă la fel că comunitatea internaţională are dreptul de a se opune iniţial separatismului şi că acesta poate fi acceptat în cazuri excepţionale de încălcări grace a drepturilor omului, genocid şi alte cazuri limitative, regula fiind păstrarea integrităţii statului.29 Aceasta este raţiunea potrivit căreia albanezii din Macedonia nu au dreptul la secesiune. Modalitatea adecvată de realizare a dreptului lor de autodeterminare, în condiţiile în care drepturile omului se respectă în regiune este dreptul la autonomie.

Secesiunea poate fi problematică şi datorită faptului că minoritatea din regiunea secesionistă va fi supusă opresiunii. Secesiunea nu creează un stat succesor omogen, iar garantarea protecţiei minorităţilor în regiunea secesionistă va fi iluzorie, o bună parte dintre mişcările secesioniste au drept scop expulzarea sau subordonarea minorităţilor din regiune.30

Unii doctrinari sunt de opinia că mişcările separatiste nu au o bază legală deoarece aceştia şi-au exercitat dreptul la autodeterminare la momentul constituirii statului din care fac parte. Jerry Hyman, consultant de guvernare la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale evidenţiază o poziţiei deseori neglijată: viabilitatea economică a regiunilor precum transnistria, însă dacă aceasta nu se ia în calcul, regiunea poate ajunge ca şi Timorul de Est, într-o dependenţă extremă de finanţarea din partea comunităţii internaţionale.31