Compatibilitatea dintre principiul dublului grad de jurisdicție și articolul 6 §1 al Convenției europene a drepturilor omului

Olga BENEŞ, master, lector superior

Studiul dreptului la un proces echitabil nu este epuizat prin examinarea aplicabilității articolului 6 al Convenției făcută de Curtea europeană sau prin identificarea obligației impuse de către Curte statelor semnatare ale Convenției. Prin crearea organelor care veghează la buna aplicare a drepturilor garantate, Convenția a creat de asemenea un sistem jurisdicțional autonom, care se supune el însuși unui anumit număr de reguli de procedură, și deci susceptibil de a fi el însuși supus exigenței unui proces echitabil: deoarece ea este organul ce asigură o bună și uniformă aplicare a Convenției, deoarece ea se află la originea regulilor ce sunt impuse statelor, este evident necesar ca Curtea înseși să respecte în funcționarea sa ”standardele” a căror autor este. Anume în aceasta și rezidă fără îndoială una din principalele originalități a protecției acestui drept în ordinea europeană: dreptul la un proces echitabil capătă aici o dublă dimensiune. Prima rezidă în calitatea procedurii impusă statelor de Curtea Europeană, a doua, în calitatea procedurii europene înseși. Cuvinte cheie: proces echitabil, ordine juridică europeană, principiul contradictorialității, dublu grad de jurisdicție,

La compatibilité entre le principe du double degré de juridiction et l’article 6 §1 de la Convention européenne des droits de l’homme L’étude du droit à un procès équitable ne s’épuise pas dans l’examen de l’application de l’article 6 de la Convention faite par la Cour européenne ou dans l’identification de l’obligation imposée par la Cour aux Etats signataires à la Convention. En créant des organes chargés de veiller à la bonne application des droits garantis, la Convention a également créé un système juridictionnel autonome, obéissant lui-même à un certain nombre de règles de procédure, et donc susceptible d’être lui aussi soumis à l’exigence de procès équitable: parce qu’elle est l’organe assurant une bonne et uniforme application de la Convention, parce qu’elle est à l’origine de règles s’imposant aux Etats, il est évidemment nécessaire que la Cour respecte elle-même, dans son fonctionnement, les «standards» dont elle est l’auteur. C’est là sans doute une des principales originalités de la protection de ce droit dans l’ordre européen: le droit au procès équitable y acquiert une double dimension. La première réside dans la qualité de procédure que la Cour européenne impose aux Etats, la seconde, dans la qualité de la procédure européenne elle-même. Mots cles: procès équitable, ordre juridique européen, principe du contradictoire, double degré de juridiction

Încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 între guvernele statelor membre a Consiliului Europei, Convenția Europeană a drepturilor omului n-a fost nicicând atât de actuală ca în prezent. Astăzi, datorită articolului 6 par.1 în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale […] de către o instanță independentă și imparțială […]“, Convenția europeană se află pe primul plan al scenei juridice. Ea garantează dreptul la un proces echitabil în articolul 6, și instituie, prin articolele sale 19—51, un mecanism jurisdicțional permanent, compus la început dintr-o Comisie și o Curte, iar, începând cu intrarea în vigoare a Protocolului adițional nr.11, doar de Curte. Aceste organe au drept misiune de a veghea la respectul drepturilor enunțate în Convenție de către statele semnatare în privința justițiabililor lor. În cadrul deciziilor acestor organe, Convenția a avut o influență asupra drepturilor naționale care nu poate fi negată. Este anume cazul referitor la organizarea și funcționarea sistemelor jurisdicționale, articolul 6 fiind deja de mai mulți ani o sursă a unei jurisprudențe europene cantitativ și calitativ importante. Într-adevăr, în ultimii ani asistăm la creșterea consecventă a cererilor fondate pe acest text. Curtea a precizat însă câmpul de aplicare a acestui articol prin adoptarea unor definiții proprii a termenilor „caracter civil“ și „materie penală“: astfel noțiunile europene sunt definite în mod autonom în raport cu calificările din drepturile interne ale statelor membre și nu sunt deci identice conceptelor respective din drepturile interne. Această autonomie a noțiunilor reprezintă un aspect fundamental al protecției europene a procesului echitabil, căci doar adoptarea unor noțiuni autonome va permite asigurarea și aplicarea uniformă a dreptului la un proces echitabil.

Dar, studiul dreptului la un proces echitabil nu este epuizat odată cu examinarea aplicării articolului 6 al Convenției făcută de Curtea Europeană sau prin identificarea obligației impuse de Curte statelor semnatare la Convenție. Prin crearea unor organe care să vegheze la buna aplicare a drepturilor garantate, Convenția de asemenea a creat un sistem jurisdicțional autonom supus el însuși unui oarecare număr de reguli de procedură, și deci susceptibil el însuși de a fi supus exigenței unui proces echitabil: deoarece ea este organul care asigură aplicarea corectă și uniformă a Convenției, deoarece ea se află la originea regulilor impuse statelor și este deci evident ca Curtea să respecte ea înseși în funcționarea sa standardele a cărei autor este.

Iată aici fără îndoială se găsește una din principalele calități originale ale protecției acestui drept în ordinea juridică europeană: iar dreptul la un proces echitabil obține aici o dublă dimensiune. Prima rezidă în calitatea procedurii pe care Curtea Europeană o impune statelor, a doua în calitatea procedurii europene ca atare. Structura înseși a articolului 6 permite identificarea a două serii de elemente a unui proces echitabil: primul paragraf enunță garanțiile de care beneficiază individul în cadrul unei proceduri civile sau penale, al doilea paragraf este consacrat garanțiilor de care beneficiază o persoană în cadrul procesului penal. În cadrul acestei garanții unii termeni au dat naștere la mai multe drepturi și principii, definite și delimitate de către Curte și care trebuie să fie respectate de către procedurile interne.

Legalitatea unei instanțe este un element puțin problematic în statele membre ale Consiliului Europei și deci face obiectul a puține dezvoltări în jurisprudența Curții care precizează doar că termenii „instituită de lege“ se înțeleg ca „în conformitate cu legea“, în deosebi în ceea ce privește componența instanței. O altă problematică ține de accesul la o instanță, Curtea precizând că „dreptul de acces constituie un element inerent dreptului enunțat de articolul 6 par.1“, care „garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să examineze orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil. El consacră astfel «dreptul la o instanță», a cărui drept de acces, anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, constituie doar un aspect“.1 Ea a precizat în continuare că orice renunțare eventuală la acest drept la o instanță (de exemplu prin plata unei amenzi sau a oricărei reglementări amiabile) trebuie să se facă fără constrângere și fără echivoc, subliniind că „dreptul la o instanță îmbracă (…) o foarte mare importanță într-o societate democratică“.2 Dreptul la o instanță include, într-o oarecare măsură, dreptul de a exercita un recurs: dacă articolul 6 nu garantează dublul grad de jurisdicție (protejat de articolul 7 protocolul nr.4) Curtea a considerat totuși că privând indivizii de exercitarea unei căi de recurs, statul i-a privat de accesul la un tribunal.

Accesul la o instanță comportă de asemenea și un aspect financiar evident și ridică întrebarea privitor la ajutorul judiciar. În materie de „contestație cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil“, Convenția nu obligă statele să organizeze un sistem de ajutor judiciar dar să facă efectiv dreptul de acces la un tribunal: „chiar dacă articolul 6 § 1, garantează un drept efectiv de acces la instanțe pentru deciziile cu privire la «drepturile și obligațiile cu caracter civil», el lasă statului să aleagă mijloacele pe care să le întrebuințeze în acest scop“ ; „totuși, […] articolul 6 § 1 poate uneori impune statul să asigure asistența unui membru al baroului atunci când este necesar un acces efectiv la judecător, fie că legislația națională a statelor o prescrie pentru diferite categorii de litigii, fie datorită complexității procedurii sau a cauzei“.3

Termenul „echitabil“ a dat și el naștere mai multor principii, adică garanții procedurale implicite a articolului 6. Această noțiune se prezintă ca un ansamblu de subgaranții care la rândul lor constituie la rândul lor alte subgaranții, toate putând fi dezvoltate și detaliate. Astfel, am putea menționa principiul egalității armelor, o garanție fundamentală a procesului echitabil, care decurge din cerința impusă de articolul 6 par.1, ca „cauza să fie examinată în mod echitabil“. Acest principiu impune ca „orice parte la o acțiune [civilă sau penală să aibă] o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să no pună în dezavantaj în raport cu partea adversă“4. În materie penală, acest principiu impune un echilibru între persoana urmărită și ministerul public, dar în egală măsură între acuzat și partea civilă.

În egală măsură, mai decurge din exigența de echitate a procedurii și principiul contradictorialității care impune judecătorul să vegheze ca toate elementele litigiului să facă obiectul unei dezbateri între părți și despre care Curtea subliniază că este “ una din principalele garanții a unei proceduri judiciare “ cât și obligația de motivare a hotărârilor judecătorești în raport cu care Curtea menționează că „articolul 6 par.1 obligă tribunalele să-și motiveze deciziile lor, dar aceasta nu se poate de înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. De asemenea, Curtea Europeană nu este chemată să precaute dacă argumentele au fost examinate în modul corespunzător“.5

Revendicările cu referință la dreptul la o instanță imparțială sunt în mod incontestabil cele mai frecvente. În numele imparțialității, în particular a imparțialității obiective care ne invită să cercetăm dacă, independent de comportamentul individual al judecătorului, unele elemente inerente statutului său, sau funcțiilor sale ne permit să-l suspectăm de imparțialitate astfel fiind pusă în discuție organizarea judecătorească a statului respectiv. Mai precis, Curtea Europeană a ținut întotdeauna să păstreze organizarea internă a instanțelor naționale adoptând o interpretare concretă a principiului imparțialității.

Vizând garantarea unei justiții imparțiale, unele principii ale dreptului procesual sunt în armonie cu articolul 6 par.1 al Convenției europene a drepturilor omului. Totuși, fie în lumina principiului de dublu grad al jurisdicțiilor, fie a celui de separare a funcțiilor represive, se poate de constatat că articolul 6 par.1 al Convenției vine să îmbogățească dreptul național. Procedura penală și civilă consacră ambele principiul dublului grad de jurisdicție și în consecință, imposibilitatea pentru un judecător care a examinat în primă instanță să facă parte din instanța care este chemată să examineze decizia contestată în fața celui de-al doilea grad de jurisdicție. Altfel, cum s-ar putea concepe ca autorul unei soluții pronunțate în primă instanță să opereze un control efectiv și critic asupra propriei decizii. Dublul grad de jurisdicție implică examinarea cauzei de către o altă instanță decât cea care a pronunțat decizia atacată. Astfel, principiul dublului grad de jurisdicție este consolidat de articolul 6 par.1 al Convenției, iar exigența de imparțialitate întărește la rândul său principiul separării funcțiilor represive.

În cauza Piersack, în care componența Curții era pusă în discuție datorită prezenței unui magistrat care cunoștea cauza în calitate de procuror, Curtea decide că „dacă un judecător după ce a ocupat în cadrul parchetului o funcție de natură să cerceteze un oarecare dosar în cadrul atribuțiilor sale va fi sesizat cu același dosar în calitate de judecător, justițiabilii ar fi în drept să creadă că el nu va oferi garanția necesară de imparțialitate“.6 În cauza De Cuber7, Curtea reafirmă jurisprudența sa în raport cu un judecător de instrucțiune care mai apoi a făcut parte din instanța de judecată. Aceasta fiind, ea a optat pentru o concepție deosebit de strictă a noțiunii de imparțialitate. Este suficient ca un magistrat să fi cunoscut cauza pentru ca să-i fie ulterior interzis să participe la judecarea ei.

În prezent însă doctrina a permis unele modificări a principiului impus de articolul 6 par.1 al Convenției. Faptul că un magistrat ar fi îndeplinit anumite acțiuni înainte de a fi chemat să judece în fond, încetează de a mai fi un factor care implică în mod automat parțialitatea. Curtea a trecut de la concepția abstractă de imparțialitate obiectivă la o concepție concretă ținând cont de rolul efectiv al judecătorului. Dacă mai multe hotărâri atestă această evoluție, atunci hotărârea celebră Sainte Marie8 este semnificativă în acest sens. În speță, Curtea reține că „n-am putea pune la dubii imparțialitatea unei instanțe pentru simplul fapt că unii dintre membrii săi au avut de examinat în cadrul unei alte proceduri cu privire la fapte diferite și comise în locuri diferite, înainte ca să se pronunțe asupra vinovăției unui prevenit“. Cu toate acestea, totuși, articolul 6 par.1 rămâne a fi fundamentul dreptului național care trebuie să asigure principiul separării funcțiilor represive.

Se constată deci constate deci o evoluție netă a rigorii inițiale în jurisprudența europeană. Deci, simpla aparență a unui risc de parțialitate nu mai este suficientă pentru a condamna cumulul de funcții Trebuie mai întâi de toate de atras atenția la realitate, la atitudinea concretă a magistratului. Curtea a trecut de la etapa abstracțiilor la cea a realităților concrete, ceea ce duce la aprecierea datelor de fapt.